Arhive etichetă: Ierusalim

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (II)

cruciada

Măcelul

În noaptea de 13 iulie, cruciaţii erau pregătiţi. Pe un ton înverşunat, preoţii le ţineau predici înflăcărate. Mangonelele au început să lanseze proiectile în zidurile oraşului, unde cei dinăuntru atârnaseră atâţia saci umpluţi cu bumbac şi cu fân ca să atenueze loviturile, încât meterezele semănau cu o uriaşă spălătorie. Musulmanii trăgeau şi ei cu mangonelele din dotare. Când creştinii au descoperit un spion în mijlocul lor, l-au prins şi l-au catapultat viu peste ziduri.

Continuă citirea →

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (I)

prima cruciada ierusalimAsediul

Era miezul verii anului 1099, pe colinele aride ale Iudeei. Oraşul Sfânt era bine păzit de trupele egiptene susţinute de o miliţie alcătuită din ierusalimiţi evrei şi musulmani. Erau bine aprovizionaţi şi aveau rezervoare pline cu apă, în timp ce, în sate, fântânile secate de soare fuseseră otrăvite. Creştinii din Ierusalim au fost alungaţi. Cetăţenii, cel mult 30 000, aveau de ce să fie liniştiţi: vizirul egiptean înainta spre nord ca să-i salveze, iar ei erau bine înarmaţi. Dispuneau chiar de o armă secretă care arunca flăcări, focul grecesc. La adăpostul puternicelor ziduri de apărare ale Ierusalimului, probabil că îi priveau cu dispreţ pe atacatori.

Armata francă nu era destul de numeroasă, doar 1 200 de cavaleri şi 12 000 de infanterişti, pentru a încercui zidurile. În luptă deschisă, cavalerii arabi şi turci, având armuri uşoare, nu puteau rezista în faţa şarjelor redutabile ale cavalerilor franci, care semănau cu un pumn de oţel lansându-se în atac ca un tunet de pe impunători cai de luptă. Fiecare cavaler purta coif, platoşă şi cămaşă de zale peste jachetă (o haină matlasată) şi era înarmat cu lance, spadă, buzdugan şi scut.

Dar caii lor occidentali pieriseră de mult sau fuseseră mâncaţi de armata înfometată. În trecătorile înăbuşitoare din jurul Ierusalimului, şarjele cavaleriei erau imposibile, caii, inutili, iar armurile, sufocante. Epuizaţi, francii trebuiau să se lupte pedestru, în vreme ce şefii lor se certau în permanenţă. Nu exista un comandant-şef. Cel mai de seamă dintre ei şi de asemenea cel mai bogat era Raymond, conte de Toulouse. Conducător curajos, dar nu prea charismatic, cunoscut pentru încăpăţânarea lui şi lipsa de tact, Raymond ridicase iniţial tabăra în vest, în faţa Citadelei, apoi, după câteva zile, o mutase la sud ca să asedieze Poarta Sionului.

Punctul slab al Ierusalimului fusese întotdeauna la nord: tânărul şi capabilul conte Robert de Flandra, fiul unui veteran al pelerinajelor la Ierusalim, a ridicat tabăra vizavi de ceea ce azi se cheamă Poarta Damascului; ducele Robert de Normandia (fiul lui Wilhelm Cuceritorul), curajos, dar ineficient şi supranumit Ciorăpel (gambe scurte) sau doar Picioare Groase, acoperea Poarta lui Irod. Dar sufletul armatei era Godefroy de Bouillon, duce al Lorenei Inferioare, un uriaş blond în vârstă de treizeci şi nouă de ani, „imaginea ideală a cavalerului nordic”, admirat pentru pietatea şi castitatea sa (nu s-a căsătorit niciodată). El şi-a ocupat poziţia în apropiere de poarta numită azi Jaffa. În acest timp, un normand de douăzeci şi cinci de ani, Tancred de Hauteviile, nerăbdător să cucerească un domeniu numai pentru el, a plecat grăbit să pună mâna pe Betleem. La întoarcere, s-a alăturat forţelor lui Godefroy în partea de nord-vest a oraşului.

Francii pierduseră mulţi oameni şi parcurseseră mii de kilometri prin Europa şi Asia ca să ajungă în Oraşul Sfânt. Cu toţii ştiau că va fi apogeul sau apoteoza Primei Cruciade.

Continuă citirea →

Distrugerea Ierusalimului (IV)

ierusalim-distrugereIerusalimul era — şi încă este — un oraş împânzit de tunele subterane. Acolo au dispărut rebelii care au păstrat controlul asupra Citadelei şi Oraşului de Sus până în vest. Lui Titus i-a mai trebuit o lună de zile ca să cucerească şi restul Ierusalimului. Când oraşul a căzut, romanii şi aliaţii lor sirieni şi greci „au năvălit pe străduţe. Cu sabia în mână, i-au masacrat fără deosebire pe toţi cei ce le ieşeau în cale şi au incendiat casele cu tot cu cei care se refugiaseră înăuntru”. Noaptea, omorurile au încetat, iar „focul a pus stăpânire pe străzi”.

Titus a încercat să negocieze cu două căpetenii ale iudeilor de peste podul care traversa valea dintre Templu şi oraş, promiţând că le va cruţa viaţa dacă se vor preda. Dar aceştia au refuzat. El a ordonat jefuirea şi incendierea Oraşului de Jos, unde toate casele erau pline de cadavre. Când căpeteniile din Ierusalim s-au retras în Palatul lui Irod şi în Citadelă, Titus a pus să se facă nişte diguri ca să ajungă la ei şi, pe data de 7 în luna Elul, adică la mijlocul lui august, romanii au luat cu asalt fortificaţiile. Insurgenţii au continuat să lupte în tunele până când unul dintre şefii lor, Ioan din Giscala, s-a predat (a fost cruţat, deşi condamnat la temniţă pe viaţă). Cealaltă căpetenie, Simon ben Giora, a ieşit îmbrăcat într-un veşmânt alb dintr-un tunel de sub Templu şi a devenit unul dintre protagonişti la Triumful lui Titus, sărbătoarea victoriei de la Roma.

În haosul şi distrugerile sistematice care au urmat, a dispărut o lume, lăsând în urmă câteva momente îngheţate în timp. Romanii i-au măcelărit pe cei bătrâni şi bolnavi: scheletul mâinii unei femei, găsită pe pragul casei arse din temelii, este o dovadă a panicii şi terorii de atunci; cenuşa palatelor din Cartierul Evreiesc vorbeşte de la sine despre acest infern. Două sute de monede de bronz au fost găsite într-o prăvălie pe strada care trecea pe sub scara monumentală a Templului, probabil nişte economii ascunse în acel loc secret cu câteva ore înainte de căderea oraşului. Curând, chiar şi romanii s-au săturat de măcel.

Continuă citirea →

Distrugerea Ierusalimului (III)

distrugerea-ierusalimuluiÎn anturajul lui Titus se numărau o mulţime de iudei renegaţi, inclusiv trei ierusalimiţi — un istoric, un rege şi (se pare) o dublă regină care împărţea patul cu Cezar. Istoricul era consilierul lui Titus, Iosif Flavius, un comandant iudeu rebel care dezertase la romani, singura sursă a acestei relatări. Regele era Irod Agripa al II-lea, un iudeu romanizat, crescut la curtea împăratului Claudius; el fusese administratorul Templului iudeu, construit de străbunicul său Irod cel Mare, şi adesea locuise în palatul său din Ierusalim, deşi guverna teritorii disparate la nord de Israelul modern, în Siria şi Liban. Regele era aproape sigur însoţit de sora sa Berenice, fiica unui monarh evreu, de două ori regină prin căsătorie şi de curând amanta lui Titus. Duşmanii ei romani au numit-o mai târziu „Cleopatra evreică”. Avea în jur de patruzeci de ani, dar „era în floarea vârstei şi la apogeul frumuseţii ei”, observa Iosif Flavius. La începutul rebeliunii, ea şi fratele ei cu care trăia împreună (incestuos, pretindeau duşmanii lor) încercaseră să discute deschis cu rebelii, făcând un ultim apel la raţiune. Acum, cei trei iudei asistau neputincioşi la „agonia unui oraş faimos”, iar Berenice o făcea din patul celui care îl distrugea.

Ca o fiară sălbatică turbată de foame…

Prizonierii şi dezertorii aduceau veşti din oraşul asediat, veşti care l-au întristat mai ales pe Iosif Flavius, ai cărui părinţi erau acolo. Nici luptătorii nu mai aveau hrană, aşa că îi verificau şi îi disecau pe cei vii şi pe cei morţi ca să găsească aur, un colţ de pâine sau măcar grâu, „poticnindu-se şi împleticindu-se ca nişte câini turbaţi”. Mâncau bălegar de vacă, piele, cingători, încălţări şi paie vechi. O femei bogată pe nume Maria, care pierduse toţi banii şi nu mai avea hrană, a înnebunit de disperare şi şi-a omorât fiul, l-a fript, a mâncat jumătate din el şi a păstrat restul pentru mai târziu. Mirosul plăcut de carne friptă s-a răspândit prin oraş, rebelii l-au simţit, au căutat să vadă de unde vine şi au năvălit în casă, dar până şi aceşti criminali înrăiţi „au plecat tremurând” când au văzut cadavrul copilului pe jumătate mâncat.

Continuă citirea →

Distrugerea Ierusalimului (II)

ierusalim-distrugereO metropolă opulentă şi prosperă, construită în jurul unuia dintre cele mai mari temple din lumea antică

Oraşul pe care Titus îl vedea pentru prima dată de pe Muntele Scopus, numit astfel după cuvântul grecesc skopeo, care înseamnă „a privi spre”, era, după cum spunea Plinius, „de departe cel mai lăudat oraş din Orient”, o metropolă opulentă şi prosperă, construită în jurul unuia dintre cele mai mari temple din lumea antică, templul însuşi fiind o imensă şi splendidă operă de artă. Ierusalimul exista deja de mii de ani, dar acest oraş cu multe ziduri şi turnuri, răsfirat pe doi munţi, printre stâncile sterpe ale Iudeei, nu mai fusese niciodată atât de populat sau atât de splendid cum a fost în primul secol al erei noastre. Într-adevăr, abia în secolul XX Ierusalimul avea să mai fie atât de măreţ. Era realizarea lui Irod cel Mare, strălucitul şi psihopatul rege iudeu, ale cărui palate şi fortăreţe au fost construite la o scară monumentală şi atât de bogat decorate, încât istoricul iudeu Iosif Flavius spunea că „depăşesc puterea mea de a le descrie”.

Templul însuşi eclipsa toate celelalte cu gloria lui sacră. „La răsăritul soarelui”, curţile strălucitoare şi porţile aurite „reflectau o strălucire extraordinară, încât cei care încercau să-l privească trebuiau să-şi ferească privirea”. Când străinii — precum Titus şi legionarii lui — au văzut Templul pentru prima oară, acesta li s-a părut „ca un munte acoperit de zăpadă”. Iudeii evlavioşi ştiau că în centrul curţilor acestui oraş-în-oraş din vârful Muntelui Moria exista o cămăruţă de o sfinţenie absolută care practic nu conţinea nimic. Acest spaţiu era centrul sacralităţii pentru iudei: Sfânta Sfintelor, locul în care sălăşluia însuşi Dumnezeu.

Templul lui Irod era un sanctuar, dar şi o fortăreaţă aproape impenetrabilă, apărată de zidurile oraşului. Iudeii, încurajați de slăbiciunea romanilor în Anul celor Patru împăraţi şi ajutaţi de înălţimile inaccesibile ale Ierusalimului, de fortificaţiile lui şi de structura labirintică a Templului, îl înfruntaseră pe Titus cu mare încredere în forţele lor. În fond, ei rezistaseră Romei timp de aproape cinci ani.

Titus

Însă Titus avea autoritatea, ambiţia, resursele şi talentul necesar pentru a-i învinge. El a început să slăbească apărarea Ierusalimului cu o eficienţă sistematică şi o forţă copleşitoare. În tunelele de lângă zidul de vest al Templului au fost găsite pietre de baliste, probabil lansate de Titus, dovadă a intensităţii bombardamentului roman. Iudeii au luptat pentru fiecare palmă de pământ cu o înverşunare aproape suicidală. Dar Titus, având la dispoziţie un întreg arsenal de maşini de asediu, catapulte şi ingeniozitatea celor care le manevrau, a reuşit să treacă de primul zid în cincisprezece zile. El a trimis o mie de legionari prin labirintul de pieţe din Ierusalim şi a luat cu asalt al doilea zid. Dar iudeii au ieşit şi l-au recucerit. Zidul trebuia să fie din nou luat cu asalt.

Continuă citirea →

Prima cruciadă

prima cruciada

Răspunzând la apelul papei Urban II s-au format patru armate feudale, bine organizate şi echipate, conduse de conţi şi duci de mare prestigiu. (Nici una nu avea în frunte un rege – căci la data când papa predicase cruciada, atât împăratul Germaniei Heinrich IV, cât şi Filip I al Franţei şi Wilhelm II al Angliei erau excomunicaţi de Biserică).

Armata lotharingiană, recrutată în Lorena, Brabant şi regiunea renană, era condusă de ducele Godefroy de Bouillon (însoţit de fratele său Baudoin de Boulogne, (viitorul cel dintâi rege al Ierusalimului). A doua, sub conducerea ducelui Normandiei, Robert Courteheuse (fiul lui Wilhelm Cuceritorul) însuma contingente din nordul Franţei. A treia, formată din cavaleri provensali care mai luptaseră şi în Spania contra musulmanilor, era condusă de Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse. Iar a patra armată, o formau cavaleri normanzi din sudul Italiei (care invadaseră deja de două ori Imperiul bizantin), în fruntea cărora se afla Contele Bohemond de Taranto, fiul faimosului Robert Guiscard, având alături pe nepotul său Tancred.

Continuă citirea →

În numele Domnului – Cruciadele în Ţara Sfântă

Totul începe printr-un moment de elocvenţă, un act de propovăduire, atunci când papa Urban al II-lea, pe 27 noiembrie 1095, predică cruciada în a zecea zi a conciliului întrunit la Clermont. În acea zi, părăsind brusc subiectele referitoare la administrarea Bisericii, Urban al II-lea se lansează într-o predică de o înaltă elocvenţă, din care, din păcate, nu ne-a parvenit nici o transcriere precisă. Plin de înflăcărare, a descris soarta creştinilor şi a pelerinilor în Ţara Sfântă, masacraţi pentru că se rugau lui Hristos pe locurile patimilor Lui. Erau la bunul plac al arabilor, persanilor şi turcilor care cuceriseră Antiohia, Niceea sau Ierusalimul. Urban al II-lea imploră reabilitarea serviciului divin al lui Hristos şi eliberarea Ţării Sfinte, roagă să se pună capăt masacrului creştinilor sacrificaţi „ca nişte miei“.

Continuă citirea →

Măcel la Ierusalim

În vara anului 1099 cruciaţii au ajuns în faţa Ierusalimului. Asediul a durat mai mult de şase săptămâni. În dimineaţa zilei de 15 iulie, cruciaţii au pătruns în oraş, dedându-se unui cumplit măcel. Un cronicar musulman spunea că au fost omorâţi peste 70.000 de oameni.

„Dacă aţi fi fost acolo [la Ierusalim], picioarele s-ar fi înroşit până la şolduri de sângele celor omorâţi. Ce să spunem? Nici unul nu a rămas în viaţă. N-au fost cruţaţi nici femeile, nici copiii (…), oraşul prezenta spectacolul unui asemenea măcel al duşmanilor, atâta vărsare de sânge, încât nici invingătorii nu puteau să nu fie zguduiţi de groază şi dezgust.”

Cronică anonimă, secolul al XII-lea

În ce oraş se află Zidul Plângerii?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: În ce oraş se află Zidul Plângerii?

Răspuns: Ierusalim

Templierii – teoria conspiraţiei

Templierii, slujitori ai diavolului?

Templierii, slujitori ai diavolului?

Povestea decăderii celui mai puternic, mai bogat şi mai influent ordin cavaleresc medieval bântuie secolele, pe măsură ce din ce în ce mai mulţi istorici şi cercetători încearcă să descifreze misterele în care este învăluită. Au fost, cu adevărat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o maşinaţiune pusă la cale de regii europeni împreună cu papalitatea? Există în rândul Ordinului un aşa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari iniţiaţi gnostici – adevăraţii conducători ai Cavalerilor, care au continuat să trăiască în secret vreme de veacuri, pentru a renaşte în Masonerie – sau întreaga conspiraţie a distrugerii Templului a fost săvârşită din raţiuni politice şi financiare, iar povestea templierilor s-a stins odată cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sărmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciaţii cuceresc Ierusalimul în 1099, iar 20 ani mai târziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns şi Godfrey de Saint-Omer, înfiinţează împreună cu alţi şapte cavaleri un Ordin de călugări-războinici a cărui menire este aceea de a-i proteja pe numeroşii pelerini care încep să sosească în Oraşul Sfânt. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileşte reşedinţa în moscheea Al-Asqa, ridicată pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon în jurul anului 950 î.Hr.

Templul era venerat deopotriva de evrei, de creştini şi de musulmani. Templierii resimt puternic influenţa multiculturală a acestui loc, adoptând o deschidere neaşteptată faţă de musulmani şi înţelegând necesitatea coexistenţei cu o civilizaţie cel puţin la fel de complexă şi de dezvoltată precum cea europeană.

Pe plan militar, arabii erau superiori cruciaţilor, înfrângerile de la început explicându-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne şi rivalităţi dintre şeici; cultural, Islamul strălucea prin Averroes, care-l redescoperise şi-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – părintele algebrei, Avicenna care revoluţiona medicina precum şi numeroşi poeţi, chimişti, astronomi şi arhitecţi. Mişcare politică extrem de abilă – încă din 1119, primul an al existenţei Ordinului Cavalerilor Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon , templierii stabilesc legături cu arabii, încheie pacturi, devin garanţi ai diverselor tratate dintre regii creştini şi conducătorii musulmani şi chiar ajung să primească fii de şeici în Ordin.

Ordinul este recunoscut pentru cinstea şi milostenia sa. Izvoarele epocii laudă devotamentul şi simplitatea templierilor: “Nu îi vezi niciodată pieptănaţi, foarte rar se spală, au barba neîngrijită şi duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice dârz luptător al Spiritului, imun la cele lumeşti. Această imagine avea sa dureze, însă, numai primii nouă ani de existenţă ai Ordinului.

Ordinul devine din ce în ce mai popular în rândul aristocraţiei europene – încă de la bun început era puternic ierarhizat: pentru ca un tânăr să îmbrace peste zale mantia albă cu cruce roşie, trebuia să fie de sânge nobil din partea ambilor părinţi. Conducătorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai şi 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoţi şi Călugării-Inspectori căpătau 3 cai şi 2 scutieri, în vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai şi niciun scutier. Ordinul era completat de sergenţi şi turcopoli (soldaţi de origine umilă, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul forţei Ordinului, fiind de până la 10 ori mai numeroşi decât Cavalerii.

Toate aceste avantaje, dimpreună cu promisiunea unei vieţi virtuoase, dar plină de aventuri, i-au determinat pe numeroşi fii de nobili europeni să-şi dorească să facă parte din Ordin, iar pe măsură ce numărul acestora a crescut, susţinătorii Ordinului au devenit din ce în ce mai mulţi. Printre aceştia se număra şi abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalităţi ale epocii, care îşi asumă cauza calugărilor-soldaţi, le desăvârşeşte Regulamentul şi provoacă convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuţi oficial de către Biserica catolică şi devin supuşii direcţi ai Papei.

… la veritabili bancheri corporatişti ai Evului Mediu

Noul statut aduce într-o perioadă extrem de scurtă schimbări majore în economia Ordinului. De la recunoaşterea de către Papă, donaţiile încep să curgă în valuri – credincioşii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc să participe activ la recucerirea Pământului Sfânt (iar dacă nu o pot face cu sabia în mână, se gândesc că şi banii pentru o cauză nobilă sunt buni). Donaţiile capătă inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pământuri, castele, fortăreţe şi chiar oraşe întregi. Încet-încet, Ordinul se extinde precum o caracatiţă în rândul întregii Europe catolice, ajungând administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinaţional, echivalentul unei corporaţii moderne.

Sigiliul lor – doi călăreţi pe acelaşi cal, ceea ce simboliza sărăcia – nu-i împiedică să constuiască, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai şi 1.500 de cămile. De asemenea, uitând de episodul biblic în care Iisus îi alungă pe negustori din Templu, templierii îşi crează un birou de schimb pentru pelerini şi încasează camata. Vâzând că această afacere este extrem de profitabilă, Ordinul o extinde în toate comandamentele sale – prin această decizie, practic, punându-se bazele unor instituţii echivalente cu băncile moderne.

Marea invenţie financiară a Ordinului este scrisoarea de schimb, care funcţionează pe principiul unei cărţi de credit – se emitea o poliţă pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate călători liniştit, fără frică hoţilor sau costuri suplimentare de escortă şi de transport, până la Ierusalim, unde în baza scrisorii îşi retrage, evident cu o anumită dobândă, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Într-o epocă în care orice activitate bancară era prohibită de Biserică, uriaşele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare şi o prosperitate fără precedent. La toate acestea se adăuga practica conform căreia tinerii nobili care aspiră să devină Cavaleri să-şi doneze întreaga moştenire, odată cu primirea în Ordin.

În secolul al XIII-lea, aproape toţi marii aristocraţi ajung să-şi încredinţeze în perioade de restrişte avutul Cavalerilor. Întrucât cuvântul templierilor era socotit mai sigur decât al multor regi, Fortăreaţa Templului din Paris primeşte să păstreze cu dobândă bani gheaţă, dar şi obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei şi tezaurul Franţei au stat vreme de decenii în custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau împrumut pe care Ordinul le semnează cu clienţii săi de os nobil sau sânge albastru au, în mare parte, aceleaşi clauze precum cele moderne – dobândă, penalităţi, bonusuri de fidelitate etc.

 

Nu în ultimul rând, Regulamentul le conferă templierilor nişte privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dări şi de impozite, însă putea să perceapă după bunul plac asemenea taxe; nu răspundea în faţa justiţiei laice, nici a celei bisericeşti – Cavalerii puteau fi judecaţi numai de Maeştri templieri sau (simbolic) de Papă, în schimb aveau dreptul de a condamna la moarte şi de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decât preoţilor care făceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui prinţ pan-european, iar alegerea sa nu era supusă niciunei ratificări exterioare templierilor. Pe măsură ce anii trec, dependenţa templierilor faţă de Papă devine una simbolică, astfel că organizaţia are privilegiile unei adevărate puteri suverane, luându-şi şi numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem şi Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogăţii şi feude răspândite prin toată Europa fac ca, la apogeul organizaţiei, Ordinul să devină cea mai mare putere financiară europeană din întreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! în condiţiile în care venitul anual al majorităţii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizatie invaluita in mistere

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum  patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: „Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.

Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

Dulcele declin al refugiului in lux

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…

Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.

La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios
Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.

Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului. In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. „Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.

In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, „nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.

„Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

Mostenirea Templului

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:

Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al inteleptilor”.

Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…

sursa: descopera