Arhive etichetă: ieniceri

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (III) Pretorienii Istanbulului

ieniceriCătre sfârșitul sec. XVI, în Imperiul otoman s-au produs unele prefaceri esențiale, în special de ordin economic, în urma cărora forța armatei de spahii (armata ofensivă) a slăbit considerabil. Rezultatul a fost că balanța forței dintre Imperiul otoman și Europa a început să încline de partea celei din urmă. Stagnarea cuceririlor a declanșat criza otomană, care s-a manifestat de la început, cu toată ascuțimea, și în cadrul armatei, în primul rând în oastea robilor de Poartă.

Slăbirea forței militare și necesitatea continuării războaielor de cuceriri a subminat unitatea corpului ienicerilor. Dacă înainte primirea în cadrul lui era interzisă musulmanilor și reglementată cu o asemenea strictețe încât se spunea că mai degrabă se poate ajunge mare vizir decât ienicer, începând cu ultimii ani ai veacului XVI registrele corpului au fost deschise tuturor celor dornici să profite de privilegiile și solda ienicerilor, de la negustori și meșteşugari până la vagabonzi şi tâlhari.

Prima încălcare a reglementărilor de promovare la titlul de ienicer se pare că a avut loc în 1582, când Murad III a răsplătit, prin acordarea acestui titlu, pe toți cei care contribuiseră la buna desfășurare a sărbătorilor prilejuite de circumciziunea viitorului sultan Mahomed III.

Continuă citirea →

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (II) Cazanul sfânt

ieniceriOdjak, (corpul ienicerilor) aparținând oastei robilor de Poartă, era constituit din trei categorii distincte, împărțite, la rândul lor, în unități numite orta sau boluk, compuse din câte 100-500 ieniceri. Pe parcurs, numărul ortalelor s-a stabilizat la 196, indiferent de creșterea sau scăderea efectivului corpului. Fiecare unitate, comandată de către un ciorbadjî sau bolukbaşî, avea cazarma sa proprie, numită oda, la poarta căreia era înscris numărul și semnul său distinctiv. Comandantul suprem al întregului odjak era aga ienicerilor, ajutat de către un stat major, numit divanul agăi.

Hrana ienicerilor

Una din grijile de căpetenie ale statului otoman o constituia hrana ienicerilor, de unde și numele comandantului lor de unitate: ciorbadjî (cel care face ciorba).

Continuă citirea →

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (I) Cea mai dureroasă povară

ieniceriDupă debutul fulgerător pe care turcii și l-au făcut în ținuturile bizantine în vremea lui Osman I, Europa orientală a trebuit să se obișnuiască cu prezența unei noi puteri, din ce în ce mai stânjenitoare: Imperiul otoman.

Emirul Orkhan I (1324-1362) a moștenit de la tatăl său Osman nu numai tronul, ci și firea sa războinică. Gândurile sale erau stăpânite adeseori de poveștile despre bogăția pământurilor și a orașelor aflate dincolo de strâmtorile străjuite de puternicele ziduri ale capitalei bizantine. Începuseră să-l îngrijoreze și schimbările pe care le observase în purtarea foștilor păstori-cuceritori care constituiau aristocrația turcă : sipahii (sau spahiii, cum se numeau ei) descoperiseră plăcerile vieții statornice și puterea pe care le-0 dădea stăpânirea de bogății și oameni, arătându-se, uneori, nesupuși față de conducătorul lor, căruia altădată i se închinau fără șovăire.

Continuă citirea →

Bătălia de la Nicopole. Cruciaţii împotriva lui Baiazid (II)

În clipa aceea se produsese catastrofa. Cavalerii francezi măturaseră ultimele elemente ale cavaleriei inamice, când în faţa lor apăru alt zid. Zidul ienicerilor! Cei mai vajnici ostaşi ai padişahului! Ienicerii nu ştiau ce înseamnă înfrângerea. Pentru ei nu exista decât alternativa victorie sau moarte! Zecile de mii de ieniceri, orânduiţi într-o imensă potcoavă, cu laturile întinse ca nişte braţe asupra flancurilor cavaleriei franceze, se strânseseră într-un vast cerc, prinzând-o la mijloc, ca într-un cleşte. Cruciaţii se văzuseră deodată înconjuraţi de un zid de fier alcătuit din zeci de mii de lănci aţintite spre ei.

Continuă citirea →