Arhive etichetă: Henric IV

Maria de Medici – regina împotriva amantelor

Soţia venită din Italia, pe care Henric al IV-lea a dus-o la altar la Lyon pe 17 decembrie 1600, avea douăzeci şi şapte de ani: după criteriile epocii, era aşadar o mireasă clar în vârstă. La treisprezece ani, o călugăriţă vizionară îi prezisese că va ajunge regina Franţei şi Maria îi refuzase pe toţi numeroşii săi pretendenţi în aşteptarea a ceea ce părea doar un vis imposibil. Dar iată că, împotriva oricărei aşteptări, exigenţele dinastice ale monarhiei franceze şi interesele politice ale Marelui Ducat al Toscanei şi Sfântului Scaun făcuseră în aşa fel încât visul să se prefacă în realitate.

Precum îndepărtata ei verişoară Caterina, Maria avusese o copilărie solitară şi lipsită de afecţiune. Orfană de mamă, plină de resentimente pentru tânăra mamă vitregă Bianca Capello, care acaparase inima tatălui ei, obligându-l la o ruşinoasă mezalianţă, Maria trecu, după tragicul sfârşit al amândurora, sub tutela unui unchi posedat de demonul puterii. De copil găsise alinare în prietenia Eleonorei, o fetiţă de extracţie socială modestă, cu cinci ani mai mare, pe cât de urâtă, pe atât de inteligentă, care reuşise să se facă indispensabilă. O prietenie aducătoare de multe nenorociri, în care inegalitatea de condiţie generase un raport întemeiat pe servilism şi adulaţie şi care, cu timpul, avea să permită slujnicei, ce exploatase vanitatea şi egocentrismul stăpânei, să o domine.

Continuă citirea →

Gabrielle d’Estrees – La un pas de tron

Singura condiţie asupra căreia, în cursul tratativelor pentru anularea căsătoriei cu Henric al IV-lea, Marguerite, regina Navarrei, se arătă de neclintit, a fost aceea ca locul ei să fie ocupat de o prinţesă demnă de a purta coroana franceză şi nu, cum spunea ea în particular, de o „curviştină“. „O femeie de joasă extracţie socială“, o definea, scriindu-i baronului de Rosny, viitorul duce de Sully; una care, după zvonurile în circulaţie, „dusese o viaţă peste poate de murdară şi urâtă“.

De nouă ani, într-adevăr, Henric al IV-lea era nebun după o tânără care-i născuse trei copii şi se gândea că, odată obţinută anularea primei sale căsătorii, să o ia de soţie: ceea ce ar fi fost incompatibil nu numai cu simţul demnităţii pe care-l avea Marguerite, ci şi cu onoarea coroanei franceze. Ca să spunem adevărul, Gabrielle d’ Estrées – acesta era numele „curviştinei“ în chestiune – nu alesese ea să devină amanta lui Henric, ci se resemnase la asta, cedând presiunii părinţilor.

Continuă citirea →

Un stăpân prost

Regele Henric al IV-lea întâlni într-o zi la palat un individ pe care nu-l cunoştea şi care atrăgea în mod neplăcut atenţia prin hainele sale ponosite şi murdare. Întrebându-l în serviciul cui se află, individul îi răspunse cu mândrie:

Continuă citirea →

Parisul merită o liturghie

PARIS VAUT BIEN UNE MESSE = Parisul merită o liturghie

Vorbă bine spusă, dar neadevărată, atribuită lui Henric al IV-lea. Primul suveran din ramura Bourbonilor era rege al Franţei de la moartea, în 1589, a vărului şi cumnatului său Henric al III-lea. Însă calitatea lui de hughenot (nume dat de catolici protestanţilor calvinişti) îi punea în cale piedici după piedici.

Continuă citirea →

Edictul de la Nantes – partea a doua

Singura soluţie: abjurarea

Dar lucrurile nu erau atât de simple cum s-ar părea. Prejudecăţile antiprotestante erau o realitate de natură să zădărnicescă totul. Încoronarea unui rege „eretic” ar fi aruncat ţara în vâltoarea unor lupte fratricide, cu „binevoitoarea” participare a mercenarilor spanioli, căci conflictul religios din Franţa avea largi implicaţii internaţionale. Singura soluţie era abjurarea. Henric nu era pus pentru prima oară în faţa necesităţii de a se lepăda de protestantism. Dar dacă altădată (în 1572) o făcuse doar pentru a-şi salva viaţa, acum era în joc şi tronul şi unitatea ţării.

La drept vorbind, o astfel de hotărâre era în multe privinţe periculoasă. Ea risca să-i îndepărteze cei mai credincioşi tovarăşi, fără a dezarma papalitatea şi fără a-şi apropia nobilimea catolică. Credinţa lui hughenotă era pentru catolici doar un pretext, Henric nu-şi făcea iluzii, dar el ştia ce armă era acest pretext în mâinile duşmanilor săi. De aceea a hotărât ca, asumându-şi toate riscurile, să treacă la religia împărtăşită de majoritatea locuitorilor Franţei.

 

Pentru a potoli neîncrederea foştilor săi coreligionari şi a preveni o reizbucnire a războiului civil, Henric al IV-lea a promulgat, la 13 aprilie 1598, Edictul de Nantes, care a reglementat situaţia reformaţilor, garantându-le independenţa socială şi religioasă.

Li se acorda o amnistie deplină şi totală pentru trecut, iar pentru viitor libertatea conştiinţei şi a exercitării cultului în toate aşezările unde acest cult fusese autorizat prin edictele precedente (1593 şi 1594), ale căror prevederi erau acum extinse. Pe lângă aceasta, li se acordau patru Universităţi, la Montauban, Montpellier, Sedan şi Samur. Protestanţii puteau fi admişi în orice funcţie, la fel ca şi catolicii, cu care erau consideraţi pe deplin egali în drepturi. Pentru a li se asigura o justiţie în care să poată avea totală încredere, se crea în fiecare Parlament Camere ale Edictului cu reprezentarea protestanţilor în diferite proporţii, mergând până la paritate, cum erau acelea din Bordeaux, Dauphine, Castres etc. Edictul le permitea să se adune în sinoduri provinciale şi naţionale, acordându-le, totodată, un mare număr de refugii în locuri întărite.

Cele 92 de articole au fost discutate unul câte unul de o comisie alcătuită din delegaţi hughenoţi, înainte de a fi adoptate definitiv. Henric dorea să înlăture astfel orice motiv de suspiciune.

Edictul de la Nantes, atât de just şi bine inspirat în dispoziţiile lui esenţiale, a nemulţumit pe mulţi dintre conducătorii partidei catolice, iar Parlamentele, printre care şi cel al Parisului, au încercat să i se opună. Desigur, regele ar fi putut face uz de prerogativele sale pentru a pune capăt oricărei încercări de rezistenţă. Dar nu în acest spirit inţelegea să acţioneze Henric al IV-lea. Poate că tocmai aici îşi găseşte cea mai stralucită expresie maxima lui preferată: „Pentru a cârmui bine, un rege nu trebuie niciodată să facă tot ceea ce îi stă în putinţă”. În locul constrângerii el prefera convingerea. Membrii Parlamentului parizian au fost chemaţi în cabinetul de la Luvru, unde regele le-a adresat un discurs ferm şi totodată plin de bonomie, care releva pregnant caracterul lui Henric al IV-lea.

Mă vedeţi – le-a spus el – în cabinetul meu, unde vin să vă vorbesc, nu în veşmânt regal ca înaintaşii mei, nu cu sabie şi hlamidă, ci doar în vestă, ca un tată de familie care vrea să vorbească deschis copiilor săi...” Continuând pe acelaşi ton, după ce a făcut apel la raţiune şi la bunele sentimente, a încheiat: „Cei ce nu vor ca Edictul meu să treacă, vor razboiul; dar să ştiţi că eu nu-l voi face […] Ascultaţi-mi rugămintea şi nu aşteptaţi să fiţi siliţi cu ameninţări. De la mine nu le veţi auzi. Faceţi doar ceea ce vă poruncesc sau, mai bine-zis, ceea ce vă rog. Nu o veţi face numai pentru mine, ci şi pentru voi şi pentru binele păcii…”

Dacă în timpul vieţii lui Henric al IV-lea Edictul a fost aplicat loial, nu acelaşi lucru s-a întâmplat după asasinarea acestuia în 1610. Atât sub Ludovic al XIII-lea (1610-1643), dar mai ales sub Ludovic al XIV-lea (1643-1715), multe privilegii acordate de acest act au fost abolite, Edictul continuând să existe doar cu numele, pentru ca la 17 octombrie 1685 să fie revocat.

Nefasta hotărâre  de a revoca Edictul a adus Franţei mari prejudicii morale şi materiale. În timp ce Ludovic al XIV-lea îşi trata supuşii ca pe nişte inamici, Anglia, Olanda şi Germania îi primeau cu braţele deschise. Cu toate măsurile de supraveghere şi ameninţările cu trimiterea la galere şi chiar cu moartea, emigraţia a atins proporţii fără precedent. Se evalueză la circa 300.000 numărul hughenoţilor emigraţi, la 60.000.000 franci-aur, numerarul luat de ei şi la valori de mare preţ, pagubele cauzate economiei franceze. Marina, artele, ştiinţa au dat şi ele importante contigente de emigranţi, după cum constata cu regret ilustrul mareşal francez Vauban.

Edictul de la Nantes – prima parte

La 13 aprilie 1598, în vechiul oraş de la vărsarea râului Endre în Loara, regele Henric al IV-lea semna, după negocieri îndelungate, documentul care a reglementat statutul religios, civil şi politic al reformaţilor francezi, servindu-le acestora drept chartă şi cod timp de aproape un secol.

Henric al IV-lea, caracterizat în mod unanim ca regele cel mai popular pe care l-a avut Franţa, era un om în înţelesul larg al cuvântului, căruia, potrivit unui adagiu al poetului latin Terentiu, nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin. Poporul i-a păstrat o frumoasă amintire pentru că, într-o vreme de dezbinări şi războaie, a ales calea păcii, pe care a urmat-o cu o înţeleaptă perseverenţă.

Conflictul dintre catolici şi protestanţi a divizat Franţa în două tabere care s-au războit vreme de peste trei decenii ale secolului XVI, vărsând râuri de sânge. Pătrunzând în Franţa sub înfăţişarea calvinismului, Reforma  a găsit un număr destul de mare de adepţi în rândurile burgheziei. Potestanţilor, numiţi în Franţa şi hughenoţi, li s-a alăturat nobilimea nemulţumită, în special cea din sud-vestul ţării, în frunte cu familiile princiare de Bourbon şi Conde şi cu amiralul Coligny. Împotriva mişcării politico-religioase născute astfel şi-au unit eforturile clerul şi nobilimea catolică condusă de familia ducilor de Guise.

Persecuţiile partidei catolice, departe de a anihila Reforma, au făcut pe hughenoţi să-şi strângă rândurile şi să se apere în mod eficient, răspunzând loviturilor cu lovituri la fel de dure. În cursul acestui lung război civil au intervenit momente de acalmie, armistiţii, cu prilejul cărora hughenoţii, nu fără motive întemeiate, s-au arătat din ce în ce mai exigenţi în ceea ce priveşte garanţiile. Dar de câte ori partida catolică – fie din oboseală, fie din cauza dezbinărilor momentane care o făceau neputincioasă – a consimţit să le acorde ceea ce revendicau, ea a făcut-o cu intenţia fermă de a nu-şi ţine angajamentele. Antagonismul dintre cele două grupări a acţionat cu o forţă crescândă, determinând dezlănţuirea – între 1562 şi 1598 – a nu mai puţin de opt războaie.

Edictele de toleranţă şi tratatele de pace rămâneau simple petice de hârtie, fiind urmate de noi excese şi masacre. Astfel, pacea de la Saint-Germain din 1570 părea să fi pus capăt luptei. Ea se datora în mare măsură şi influenţei catolicilor moderaţi, curent în frunte cu Michel de L’Hospital, despre care fanaticii spuneau cu dispreţ că „preferă salvarea regatului în locul salvării sufletelor”. Pentru prima oară hughenoţii obţinuseră serioase garanţii, li se acordase chiar dreptul de a avea oraşe întărite. Şi ce dovadă mai categorică a bunelor intenţii putea fi, decât căsătoria consimţită de Caterina de Medicis, care-şi mărita fiica, pe Margareta de Valois, sora regelui Franţei, cu Henric de Bourbon, fiul reginei Navarrei, o înaltă personalitate hughenotă?

Partida protestantă părea mai înstărită ca oricând, amiralul Coligny bucurându-se pe lângă tânărul rege Carol al IX-lea de o influenţă ce o punea în umbră pe cea a ducilor de Guise şi chiar a reginei-mame. Dar tocmai atunci, pe neaşteptate, a fost declanşat înspăimântătorul masacru din noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572). Războiul a reînceput, dar rezistenţa îndârjită a protestanţilor a impus pacea din Rochelle. Un nou tratat care, ca şi celelalte, a fost semnat numai pentru a fi încălcat.

Alte războaie aveau să mai însângereze Franţa până când moartea tragică a ultimului Valois – regele Henric al III-lea – i-a adus pe hughenoţi într-o situaţie deosebit de favorabilă. Moştenitor legitim al tronului era acum şeful lor, Henric de Bourbon, regele Navarrei, care avea să devină rege al Franţei sub numele de Henric al IV-lea.