Arhive etichetă: haiduci

Idei şi fapte haiduceşti în mişcarea legionară

Reformele de la răscrucea secolelor XIX şi XX din România n-au avut acelaşi efect pe care l-au avut cele aplicate în ţările Europei Occidentale. Ele au adâncit şi mai mult prăpastia dintre păturile sociale, elita manifestându-şi ataşamentul faţă de valorile moderne, occidentale, iar masa largă a populaţiei rămânând fidelă tradiţiei. Lumea mondenă se delecta cu arta modernă – teatru, cinematograf, vernisaje etc. , iar ţăranii îşi continuau viaţa lor monotonă, rustică. Ţăranul român credea în valorile sale – ortodoxia şi obiceiurile –, unicele capabile în mintea lui să-i asigure bunăstarea şi propăşirea.

Context

În acea epocă confuză, când noi ape îşi croiau albia, în conştiinţa ţărănească, noile îndeletniciri aduseseră cu sine o alarmantă degradare a moravurilor. Opresiunea, credeau ei, venea necondiţionat din partea ciocoimii, şi ea exponentă a unor rânduieli nespecifice, constituite prin pătrunderea de peste meleaguri a unei civilizaţii de pe aiurea, capitalistă, străină de structurile sociale româneşti.

Războiul a schimbat mult mentalitatea ţăranilor. Rolul decisiv al ostaşilor – în covârşitoarea lor majoritate ţărani îmbrăcaţi în haine militare – la obţinerea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dus la o puternică activizare a ţărănimii din vechiul regat. Ţăranii au înţeles că de hotărârea şi starea spiritului lor, de sacrificiul lor depindea soarta ţării, că ei erau o forţă de care trebuie să se ţină seama1a. După reforma electorală (1919) şi cea agrară (1921), ţărănimea, ignorată o lungă perioadă, a ajuns în posesia dreptului de vot. Cele două transformări majore au generat mutaţii în viaţa partidelor politice: unele îşi precipită căderea, altele se nasc şi toate îşi modifică programele, orientându-le spre masele ţărăneşti.

Mişcarea legionară, un nou actor pe scena politică, orientată social mai mult decât celelalte formaţiuni către păturile păgubaşe, îşi croieşte drum spre putere. Deşi păstrează afinităţi doctrinare cu curentul european de extremă dreaptă, mişcarea legionară se singularizează printr-o ideologie specific românească. Influenţa tezelor străine a fost minimă în cazul legionarilor, primordiale fiind ideile autohtone. Calea pe care apucase România după 1918 nu corespundea aspiraţiilor tinerilor, aceştia dorindu-şi un regim în care să conducă şi să se simtă preţuiţi. Tineretul intelectual – deopotrivă cel din amfiteatrele universităţilor, ca şi cel care intraseră deja în viaţa publică – manifesta ostilitate faţă de liberali şi liberalism. Devenise comună ideea potrivit căreia o prefacere a stărilor trebuia să treacă – necondiţionat – prin prealabila răsturnare a liberalilor. Nimeni nu-şi mai putea aminti de liberalismul originar, nimeni nu mai asocia liberalismul cu Bălcescu.

Tinerii naţionalişti repudiau concepţiile împărtăşite de generaţia veche. Ei dezavuau politicianismul cu toate elementele sale imanente. Corneliu Zelea-Codreanu dorea o acţiune efectivă, solidară cu ţara prin dispoziţii lăuntrice şi chemări ancentrale; o formaţiune care să întrupeze idealurile sublime ale naţiunii române. Era vorba de o luptă mai mult pseudomilitară decât politică. Pasiunea lui Corneliu Zelea-Codreanu pentru viaţa cazonă, de la limbaj până la atitudine, ar fi trebuit să se impună şi în disciplina mişcării legionare 3a.

Moştenirea ideilor şi practicelor haiduceşti de către legionari a fost semnalată în istoriografie. Noi am fixat drept sarcină doar identificarea acestor motive, studiind reflecţia haiduciei în folclorul românesc şi în viaţa legionară.

Trecutul unui nume: haiduc

Haiducii, la origini, erau ostaşi lefegii – serviciile le erau solicitate începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea de domnii Ţărilor Române. Corpul haiducilor, în opinia lui Nicolae Grigoraş, a fost format de Ieremia Movilă, după modelul unei unităţi similare din Polonia. În iunie 1565, pretendentul la scaunul domnesc Ştefan Mâzgă, venind din Transilvania, a atacat Moldova „cu mulţi haiduci”. Haiducii, când aveau prilejul, se dedau numaidecât la jaf. În fruntea lor se afla un căpitan, după cum erau conduse şi celelalte corpuri de lefegii – cazaci, semeni, dorobanţi etc. Ulterior, sursele folclorice indică pe haiduci luptând împotriva Porţii Otomane. Către secolul al XVIII-lea, haiducia se transformă treptat în mişcare profund socială. Mişcarea haiducească îşi încheie existenţa începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar exemple de activitate socială de tipul celei a războinicilor populari întâlnim şi mai târziu.

La începutul secolului al XX-lea, imaginea pozitivă a haiducului la sat se păstra prin cântecul bătrânesc, iar la oraş, prin spectacolele teatrului de hoţi. Analiza textelor arată că teatrul de hoţi are o apariţie nu mai veche de deceniile III şi IV a veacului al XX-lea. Adesea, variantele acestea apar ca nişte modernizări ale pieselor haiduceşti. În locul ciocoilor, cu care se războiesc haiducii, este jefuită poşta trenului de Bucureşti. În locul poterii de arnăuţi, care îi urmăreşte pe infractori, apar jandarmii…

După instalarea bolşevicilor la conducerea Rusiei, comunismul îşi găseşte adepţi şi în spaţiul românesc. În aceste condiţii, tânărul Zelea-Codreanu face primii paşi în lupta sa naţionalistă, alături de câţiva colegi de liceu, înfiinţând prima organizaţie anticomunistă. Convocarea camarazilor săi în pădurea de la Dobrina cu scopul de organiza lupte de gherilă împotriva comuniştilor, ritualul de depunere a jurământului amintesc de o ceată de haiduci care nu putea să lupte împotriva comunismului decât cum au făcut-o înaintaşii lor: retragându-se în munţi. După manifestaţiile studenţeşti de la începutul deceniului al doilea, Corneliu Zelea-Codreanu constată că nu poate realiza dezideratele naţiunii româneşti şi nu are altceva de făcut decât să aleagă calea codrului10. Într-un elan haiducesc, el se hotărăşte să depăşească barierele impuse de politicienii corupţi şi trădători şi să ofere istoriei un exemplu al dreptăţii înfăptuite ca în vechile balade populare, cu arma în mână. Capii mişcării trebuiau să se sacrifice, să servească drept exemplu pentru generaţiile ulterioare. Alături de grupul care îi rămăsese fidel de la început, la iniţiativa lui Ion Moţa, Zelea-Codreanu pune la cale un atac împotriva celor care trădează interesele naţionale, act ce va purta numele „Complotului din Dealul Spirii”. Cei care urmau să fie asasinaţi erau: bancherii Bercovici, Mauriciu şi Aristide Blank, Stern, Filderman, Rosental, miniştrii Alex Constantinescu, Constantin Banu, George G. Mârzescu, Ioan Th. Florescu; personalităţile politice: C. Mille, Honigman ş.a. Aceşti „pigmei” trebuiau, în opinia „tinerilor haiduci”, pedepsiţi pentru că „au umilit şi au expus tuturor primejdiilor naţia românească”. Pe 8 septembrie 1923 studenţii sunt arestaţi şi deferiţi justiţiei. În timpul procesului, sunt deţinuţi la mănăstirea Văcăreşti, care fusese transformată ân temniţă. De aici vine şi numele fondatorilor d emai târziu ai Mişcării Legionare, Văcăreştenii. Văcăreştenii apar într-o fotografie de epocă îmbrăcaţi în costume populare, cu plete ţărăneşti, având aerul unui grup de haiduci, şi nu de complotişti. Astfel, ei se erijează în apărători ale naţiunii româneşti, plasând mai marii ţării în rolul de „slugi ordinare ai iudaismului”, „forţa ocultă care domină întreaga umanitate”; pretind rolul unor răzbunători ai ţărănimii, care luptă pentru triumfarea adevărului.

Arma

Fiind împiedicat să-şi continue acţiunea de organizare a cărămidăriei de la Ungheni, Corneliu Zelea-Codreanu se retrage în munţi. Gândul retragerii în munţi i-a obsedat mereu pe legionari. Or, aceasta însemna începutul unei lupte împotriva regimului social-politic existent.

Din lucrarea lui Zelea-Codreanu Pentru Legionari aflăm că motivul înfiinţării mişcării politice aminteşte de un erou din baladele haiduceşti, care nu mai poate suporta despotismul ciocoilor sau bătaia de joc a intendenţilor: „Căci eu nu mai pot rezista regimului de temniţă. Mă cobor. Las totul în voia sorţii; eu nu pot să dau nici o dezlegare. De acum umblu cu revolverul la mine. Şi la cea dintâi provocare, trag!” „Nu e bine să încercăm răscoale de mase – arăta Codreanu –, căci astăzi ar fi măcinate şi ar fi să împrăştiem numai nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, să lucrăm singuri, în număr restrâns şi numai pe a noastră responsabilitate.” Credem că această din urmă afirmaţie arată intenţia clară a lui Codreanu de a organiza o mişcare mai apropiată de cea haiducească, decât o formaţiune de extremă dreaptă de model occidental.

Atentatul lui Corneliu Zelea-Codreanu, din 1924, asupra prefectului Poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu, denotă motivaţia fundamentală a unui haiduc care „se retrage în munţi, adică răzbunarea unei nedreptăţi printr-un act criminal”. Manciu era privit de către presa de dreapta ca „un vândut evreilor”, care, pentru o avansare, putea bate un student până la sânge, în stradă sau la poliţie, fără a fi obligat să răspundă pentru faptele sale. Imaginea haiducului care îşi face singur dreptate, atunci când nu o poate obţine altfel, s-a impus cu repeziciune, şi într-o ţară unde reprezentanţii instituţiilor oficiale erau deseori să fie corupţi sau să comită diverse abuzuri, ştiind că vor scăpa nepedepsiţi, gestul nu mai apărea ca o crimă, ci ca un act de eroism. Astfel, pentru Manciu se potriveşte rolul căpitanului poteraşilor, unealtă a stăpânirii înstrăinate, care adesea este principalul exponent al eroului negativ, iar Corneliu Zelea-Codreanu apare cu toate atributele tradiţionale ale eroului pozitiv, înmănunchind năzuinţa fierbinte spre libertate şi dreptate socială; el întruchipează figura îndârjită a viteazului răzbunător.

În cele mai multe cazuri, Corneliu Zelea-Codreanu se identifică cu un disperat, care îşi încarcă arma în singurătate pentru a spăla cu sânge o nedreptate, înfruntând chiar şi poliţia. Aceasta coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români, după mulţi ani de dominaţie străină, adevărata justiţie. Tinerii radicali din Liga Apărării Naţional-Creştine căutau conştient această imagine prin intermediul diverselor lor acţiuni şi chiar prin scrierile lor; unele reflecţii ale lui Corneliu Zelea-Codreanu nu pot fi mai explicite prin tonul lor: „Ce vom face, dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage, pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo, unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. Muntele e de mult legat de noi, de viaţa noastră. El ne cunoaşte. Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vene închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi pentru credinţa noastră. Respingem, aşadar, umilinţa de a ne vedea din nou în lanţuri. Vom ataca de acolo, coborând în toate viesparele jidăneşti. Sus vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos vom împrăştia moarte şi milă.”

Vestimentaţia lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a camarazilor săi, modalitatea de a organiza adunările în campaniile electorale arată dorinţa lor de a fi văzuţi de public ca haiduci. Corneliu Zelea-Codreanu purta costum naţional, vorbea puţin, se închina şi rostea scurte alocuţiuni, dar cu mesaj naţionalist. În marşul legionarilor spre Cahul (1930), ni se înfăţişează vreo treizeci de călăreţi cu cruci albe pe piept şi cu pene de curcan la căciuli. Acest moment aminteşte şi de intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti. În concepţia legionară, Tudor Vladimirescu este „de crâncenă credinţă ca toţi purtătorii de flacără românească, ca marii noştri capitani, dar crezul lui a crescut până la cer şi lupta dusă până la jertva proprie şi-a găsit biruinţa pandurului în istorie”.

Calul

În 1929, Corneliu Zelea-Codreanu şi adepţii săi au făcut prin ţară mai multe marşuri legionare. În atmosfera prezentată mai sus, Corneliu Zelea-Codreanu venea cu maşina la un loc fixat din timp, unde era întâmpinat de adepţii săi, de acolo pleca pe un cal alb spre locul de adunare cu ţăranii. Călăreţii cu pene de păun sau de curcan la căciuli, semn distinctiv al marilor căpetenii militare moldave sau valahe în lupta împotriva invadatorilor străini, aminteau ţăranilor de momentele de glorie ale trecutului nostru naţional, năşteau în inima lor simţul protecţiei în timpurile atât de nesigure în care trăiau. Deseori, ţăranii îi aşteptau seara cu lumânări aprinse în mâini ori le vărsau în cale găleţi cu apă, în semn de noroc. Legionarii intrau în sate încolonaţi în pas bărbătesc. Îngenuncheau o clipă în faţa bisericilor şi se rugau, cu ţărănimea împrejurul lor, care privea cu dragoste pe aceşti tineri care nu preferau discursurile declamatorii cu care fuseseră de atâtea ori asurziţi şi amăgiţi, ci se mulţumeau cu rugăciunea, pe care toţi creştinii o înţelegeau, şi cu cântece de vitejie şi de unire de ţară. Referindu-se la acest episod, Zigu Ornea menţiona: „Este în toată această stilistică a comportamentului o regie bine strunită, care lasă impresia că e spontaneitate şi firesc. La început totul e probabil că e firesc, apoi, totul, inclusiv descinderea în sate pe cal alb de haiduc, s-a asamblat cu un ceremonial bine gândit”. Prin aceste peripluri, legionarii au câştigat adeziunea ţăranilor. Sătenii îi priveau cu admiraţie, ca pe eroi care luptă cu nedreptatea. În ciocnirile legionarilor cu jandarmii, le ţineau partea. Dacă erau răniţi îi îngrijeau, le dădeau de mâncare şi haine, sau îi găzduiau.

Îmbrăcămintea

Rigorile vestimentare erau respectate de fiecare legionar. Drept exemplu este cazul unui legionar din Chişinău, Constantin Buruiană, care se prezenta la adunările de cuib îmbrăcat în haine naţionale, cu două pistoale la brâu. Ulterior, mişcarea legionară va adopta cămăşile verzi drept uniformă. Cercetând folclorul haiducesc, aflăm că poporul a căutat să redea culoarea îmbrăcămintei haiducului prin verdele „frunzei de viţă” şi a „frunzei de fag”. Adresându-se mamei, acesta o roagă: „…Să-mi croieşti o dulamiţă, / Verde, ca frunza de viţă, / Că la vară-i răzmeriţă. / Să-mi croieşti un comănac, / Verde, ca frunza de fag, / Ca să-mi fie cu el drag…”.

În folclorul haiducesc este evocată înfrăţirea haiducului cu codrul, muntele, arma. Haiducul vorbeşte cu codrul, cu frunza, cu iarba, cu florile, se sfătuieşte, îşi destăinuie dorinţele. Deseori, în baladele haiduceşti fagul îşi apleacă crengile, să-l ascundă pe haiduc, iarba verde devine protectoare a făptuirilor haiducului, ea se ridică în urma voinicului şi îi ascunde urma, crengile ţin cu credinţă armele, căprioara roade „frunzişul des”, face fereastră, ca voinicul „să-şi facă ochii roată”: „Numai codruleţul drag / dă dreptate la sărac / Numai arcul după spate / dă săracului dreptate”. Acest motiv este evocat frecvent atât în „folclorul legionar”, cât şi în scrierile legionare, în special, cele care aparţin lui Corneliu Zelea-Codreanu. În momentele disperate, el pleacă în codru sau în munţi… În ciocnirile legionarilor cu poliţia, Corneliu Zelea-Codreanu, asemenea unui haiduc din balade, susţine că unicul său sprijin este revolverul. Motivul respectiv are o prezenţă pregnantă în cântecele legionare: „Legionari să-ntindem hora pe-ntregul zăvoi, / Că suntem la noi acasă, în ţară la noi / Vine timpul haiduciei, codru să-ndrăgim, / Numai codru plânge frunza, când noi suferim…”.

O acţiune frecvent întâlnită în folclorul haiducesc este travestirea, deghizarea haiducului. La acest procedeu recurgeau mai mulţi haiduci, indiferent de vremurile şi spaţiul în care au haiducit. Ei se îmbrăcau în haine călugăreşti, de ţăran, se deghizau în moşnegi neputincioşi pentru a scăpa de poteră. Corneliu Zelea-Codreanu a apelat de mai multe ori la asemenea „şiretlic”, atât în momentele de prigoană, cât şi în cele de legalitate. În 1931, un ordin al Serviciului Secret de Informaţii atenţiona Inspectoratul de Poliţie Chişinău că Corneliu Zelea-Codreanu se afla în acest oraş deghizat în moşneag cu barbă, iar la începutul lunii decembrie 1933, îmbrăcat în haine de călugăr cu ochelari şi barbă, locuia la un schit. De aici, după raportul unui informator S.S.I., el spunea legionarilor să se ascundă pe la mănăstiri că în curând „se va întâmpla ceva” (asasinarea lui I.G. Duca). În istoriografie există opinia că, deghizarea lui Codreanu în moşneag, călugăr ar fi o fabulaţie inventată de Siguranţă, însă, presupunerea că acesta se ascundea în haine de călugăr este exprimată de legionari, mai precis, de Iulian Sârbu, şeful Gărzii de Fier din Basarabia, care o spunea nu poliţiei, ci camarazilor săi.

Jertfa

Jertfa are rădăcini adânci în istoria poporului român. Ea are un loc aparte în baladele haiduceşti. Trebuie să menţionăm că Corneliu Zelea-Codreanu, în Pentru Legionari, nu rareori aminteşte sacrificiile şi lupta bravilor haiduci pentru libertatea întregului popor, nu pentru binele propriu: „Neamul nostru n-a trăit prin milioane de robi, care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii…, care în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin «majorităţile laşe» şi «cuminţi». Ei înving sau mor, indiferent. Pentru că, atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se durează din onoarea lor”. Aici, se cuvine să subliniem că liderii legionari au urmărit ca legionarii să cunoască glorioasele fapte ale haiducilor. O primă etapă în aderarea unui tânăr la Garda de Fier era obligaţia de a citi cartea Haiducul, acţiune ce avea drept scop inocularea spiritului de aventură. Această „probă” trebuia să fie susţinută de candidaţii care doreau să adere în „frăţiile de cruce”, unitate inferioară a mişcării legionare. Făcând apologie acestor viteji naţionali, Corneliu Zelea-Codreanu urmărea să zămislească „oameni noi” cu calităţi de erou, „nişte uriaşi în mijlocul istoriei noastre, care să biruiască toţi duşmanii patriei”. În viziunea lui, lupta şi biruinţa legionarilor trebuiau să se continue dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Asemenea unui haiduc care luptă pentru moarte, legionarul trebuie să iubească moartea, deoarece sângele său va servi la cimentarea României legionare: „Moartea noastră în modul acesta ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât sforţările zadarnice ale vieţii noastre întregi”. În perioada interbelică, sacrificiul a fost intens exploatat din punct de vedere politic, plecându-se de la scenariul mitologic al celor două balade populare româneşti – Meşterul Manole şi Mioriţa. Mitul morţii, cununia cosmică şi zidirea spirituală au fost analizate şi comentate intens la acea epocă, depăşindu-se cadrul ştiinţific.

Numele şefului

Numele Codreanu este strâns legat de haiducie. La începuturile mişcării haiduceşti termenul codrean desemna tâlharii de codru, adică haiducii. Spre exemplu, Ion Neculce, în Letopiseţul Ţării Moldovei, relatează că, în timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685–1693), vreo 40 şi mai bine de codreni-tălhari ţineau drumurile din Ţara de Jos39. Cu numele respectiv este cunoscut haiducul Codreanu, faptele căruia sunt reflectate în folclor. După legendele româneşti se presupune că acest haiduc a trăit toată viaţa în codrii Orheiului. Despre viaţa lui se ştie foarte puţin, totuşi se vehiculează ideea că haiducul Codreanu s-ar fi tras din viţă de domn, de loc din Bucovina. El a haiducit multă vreme prin codru şi în cele din urmă murit la o mănăstire.

Cântecul

Corneliu Zelea-Codreanu considera că singura posibilitate de manifestare a stării lăuntrice sunt cântecele legionare. Folclorul legionar cuprinde mai multe specii muzicale: doine, hore, cântece de marş, imnuri etc. Acestea erau închinate ideilor legionare: moarte, răzbunare, muncă, jertfă ş.a., dar şi eroilor legionari, cum ar fi Căpitanul, Nicadorii, Decemvirii, celor căzuţi în Spania etc. Textele cântecelor conţin ameninţări la adresa aşa-numiţilor duşmani ai mişcării: „I-om îneca în râu de sânge /Asemeni şerpilor îi vom zdrobi”.

De obicei, cei asupra cărora erau îndreptate ameninţările sunt numiţi cu cuvinte peiorative din folclorul haiducesc: ciocoi, tâlhari, călăi etc. Legionarii se numesc în cântece: voinic, haiduc, pandur etc. Evreul preia rolul grecului fanariot, care „despoaie de comori poporul românesc”.

Cântecul legionar, apreciază Eugen Weber, făcea parte din întregul ceremonial legionar, al cărui scop esenţial impresiona publicul, de a inspira tânărul aflat în căutarea unei credinţe, de a-i speria pe unii şi de a-i incita pe alţii.

Temniţa

Un alt motiv frecvent întâlnit în folclorul legionar este închisoarea. Mama din baladele haiduceşti care-şi plânge feciorul întemniţat reapare în cântecele legionare. Desigur, acest motiv descrie reala suferinţă a sutelor de mame care-şi lăcrimau feciorii ferecaţi de jandarmi: ” …Du-te dorule cu bine, / La părinţii mei din sat / Şi le spune că feciorul lor / A fost întemniţat. / De-i vedea plângând pe mama / Lângă vatră în pridvor, / Şterge-i ochii cu năframa, / Spune-i că de ea mi-e dor…”.

Legionarul figurează în cântece ca răzbunător al poporului, fapt ce aminteşte de haiducul plin de măreţie, eroism şi avânt de luptă, care îi pedepseşte şi îi înfierează cu asprime pe ciocoi, purtătorii suferinţei poporului. După cum am susţinut mai sus, legionarul spală cu sânge o nedreptate comisă nu împotriva sa, ci a poporului: „…Mie mi se urca sângele în cap şi iar îmi trecea prin minte să pun mâna pe armă, să mă ridic în munţi şi să trag cu nemiluita în cetele de duşmani şi de vânduţi, dacă autorităţi româneşti şi legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra naţiunii române, a onoarei şi a viitorului ei şi dacă aceste legi şi autorităţi vândute i-au închis orice speranţă de dreptate şi de mântuire românească”.

Căpitanul

Corneliu Zelea-Codreanu se intitula Căpitan, pe când Adolf Hitler – Führer, iar Benito Mussolini – Duce, în traducere, conducător. Din scrierile legionare aflăm că astfel a fost numit Corneliu Zelea-Codreanu la sugestia lui Ion Moţa. Însă în timpul Complotului din Dealul Spirii, Corneliu Zelea-Codreanu îi trimite lui Nicolae Dragoş un bileţel în care semnează Căpitanul Furtună. Termenul căpitan apare în documentele Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. El derivă de la capitaneus şi este întâlnit prima dată în documentele interne ale Moldovei în timpul domniei lui Despot Vodă. În Ţara Românească termenul este cunoscut în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Căpitanii erau numiţi de domnii ţării şi aveau ca atribuţii: în timp de pace − administrarea ţinutului, iar în timp de război − conducerea cetelor de ostaşi (lefegiii). Tradiţia folclorică ni-i indică pe căpitani în fruntea cetelor de haiduci. Deseori căpeteniile au în spate activitate militară. De exemplu, haiducul Coroi era căpitan în armată şi „a fugit din armatî, s-apucasî di făcut dreptati la săraci”51. De altflel, şi Corneliu Zelea-Codreanu a avut un trecut militar. Căpitanul legionarilor, ca şi alţi căpitani, devenise „semizeu”. În perioada de maturitate a mişcării, printre legionari circula credinţa că nu poţi ascunde nimic de Căpitan, iar simbolul legionar pătratul cu două puncte, care a înlocuit în 1933 semnul Gărzii de Fier reprezentat prin cele 3 linii paralele şi perpendiculare, semnifica ochii lui Codreanu. Foile cu acest simbol încleiate pretutindeni semnificau faptul că Zelea-Codreanu îşi urmăreşte advesarii peste tot. În timpul prigoanei, Codreanu însuşi s-a numit haiduc. În literatura legionară, căpitanul este un om năzdrăvan, care din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, iese deasupra, este un învingător, iar de va cădea, el se va ridica din nou şi va învinge.

sursa: rostonline.org