Tag Archives: geniu

Munca și creația

edison-si-mozartImaginaţia este necesară fiecăruia dintre noi în condiţiile vieţii obişnuite. Sunt unii ce exagerează însă rolul muncii în creaţie. De exemplu, Thomas Edison, cunoscutul inventator, susţinea ca geniul este 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Acest punct de vedere se justifică prin specificul domeniului său, invenţiile de ordin tehnic, deoarece a trebuit să încerce peste 3.000 de substanţe până să ajungă la cea mai rezistentă – la tensiunea din becul electric (atunci a fost găsit filamentul de cărbune). Dar teza lui Edison nu se aplică în cazul lui Mozart, capabil să scrie o sonată în câteva zile!

Nikos Kazantzakis despre prietenul său, Panait Istrati (II) Izbucnirea unui geniu

istrati-si-kazantzakisÎn urmă cu doi ani îi scrisese lui Romain Rolland o scrisoare de 20 de pagini în care îi povestise viața lui, amarul vieții lui, cum jinduia după o vorbă bună, cât de mult dorea să strângă mâna unui adevărat prieten.

Aceasta a fost dorința cea mai mare a lui Istrati: să găsească un prieten. În viața și în opera lui Istrati, prietenia joacă rolul principal; el o situează mai presus de dragostea pentru femeie, mai presus decât bogăția, decât succesul. Să se devoteze unui prieten, să găsească un prieten care să i se devoteze, nedespărțiți să încerce împreună marea aventură a vieții. Adeseori a căzut în dulcea capcană a prieteniei, dar prietenii l-au trădat și Panait a rămas nespus de singur și pustiu printre oameni.

Continue reading →

Familia lui Einstein. Copilăria unui geniu

Albert Einstein s-a născut la Ulm, în Germania, la 14 martie 1879, fiind primul copil al cuplului Hermann şi Pauline Einstein, o familie de germani-evrei din clasa de mijloc. În 1880, Hermann şi Pauline şi-au mutat domiciliul micii lor familii la Munchen, acolo unde, un an mai târziu, s-a născut Maria, sora lui Einstein.

Familia a avut un rol însemnat în stimularea curiozităţii şi a înzestrărilor înnăscute ale viitorului savant. Familia şi rudele aveau o poziţie socială destul de bună, astfel încât au putut să-i pună la dispoziţie cărţi şi alte materiale care l-au ajutat să-şi continue studiile.

Continue reading →

Geniul unei nopţi – Cum a fost compus imnul naţional al Franţei

1792. Sunt două sau trei luni de când Adunarea Naţională Franceză şovăie să se decidă pentru război împotriva coaliţiei împăraţilor şi regilor sau pentru pace. Chiar şi Ludovic al XVI-lea nu ştie ce să facă; el se teme atât de primejdia unei victorii a revoluţionarilor, cât şi de primejdia înfrângerii acestora. Nici partidele nu sunt hotărâte. Girondinii stăruie pentru război, sperând că astfel se vor menţine la putere; Robespierre şi iacobinii preferă pacea, pentru ca, între timp, să pună ei mâna pe putere. Tensiunea creşte zi de zi, ziarele agită spiritele, cluburile discută, zvonurile sunt mereu mai alarmante şi opinia publică este din ce în ce mai neliniştită. În ziua de 20 aprilie, când, în sfârşit, regele Franţei declară război împăratului Austriei şi regelui Prusiei, această hotărâre – ca întotdeauna în astfel de împrejurări – aduce un soi de uşurare.

Continue reading →

Despre nebunia lui Van Gogh

Doctorul Gachet  era de părere că Van Gogh a suferit probabil de o intoxicaţie pricinuită de terebentină şi de soarele din Sud, prea puternic pentru un nordic. Diagnosticul acesta se deosebeşte simţitor de cel pus de internul Rey, şi, după acesta, de doctorul Peyron, care socoteau boala lui Vincent un fel de epilepsie. De atunci încoace, mulţi doctori s-au ocupat de cazul lui Van Gogh. Unii au vorbit de „meningoencefalită difuză”, alţii de schizofrenie (a fost şi părerea lui Karl Jaspers), unii de „degenerare mentală şi psihopatie constituţională”, alţii, în sfârşit, s-au alăturat iar tezei epilepsiei. Psihiatri şi psihanalişti au propus de asemenea diverse explicaţii.

Continue reading →

Ionel Brătianu – Portret subiectiv

„Partizanii lui Brătianu îl socoteau drept “om genial” şi Istoria îl va clasa foarte sus, ca pe toţi cei care au reuşit să înfăptuiască ceva. În realitate, Ionel Brătianu n-a avut nici măcar o licărire de geniu şi succesele sale sunt datorite în bună parte norocului şi mai ales împrejurărilor, din care n-a tras de altminteri decât un minimum de folos. Că n-a fost un geniu politic, o dovedesc tocmai planurile lui, care au dat toate greş în măsura în care nu au fost complectate sau ajutate prin evenimente independente de voinţa lui şi imprevizibile.

Continue reading →

Temperamentul lui Michelangelo

„Nu te poţi înţelege cu el!” – aşa se plângea Iulius al II-lea, considerându-l pe Michelangelo un om foarte dificil, irascibil, necioplit, orgolios, iritabil şi intransigent.

Continue reading →

Nicolae Iorga – portret subiectiv

„Cu Iorga se putea înţelege oricine foarte uşor, numai să-i fi spus de trei ori pe zi că era genial, că era cel mai mare istoric, cel mai mare poet, cel mai de seamă autor dramatic, cel mai iscusit om de stat, şi în general orice, precedat de un superlativ. În realitate era un dement.

Continue reading →

Copilăria lui Byron

George Gordon Byron s-a născut pe 22 ianuarie 1788. Avea chipul frumos al tatălui său, dar de îndată ce a început să meargă, mama lui observă cu groază că şchioapătă. Picioarele aveau o formă normală şi lungimea egală, dar când copilul îşi lăsa călcâiul în pământ, glezna i se răsucea. Nu se putea ţine drept decât în vârful picioarelor. Medicii consultaţi au pus această deficienţă pe seama unei manevre greşite la naştere, datorată pudorii excesive a doamnei Byron.

Era un copil foarte inteligent şi afectuos, dar avea o fire violentă. Ca şi mama lui, când se înfuria, devenea foarte agresiv. Pe când purta încă fustiţe, şi fusese mustrat că murdărise o rochiţă nouă, el a apucat rochiţa cu amândouă mâinile şi, cu o furie tăcută, a sfâşiat-o de sus până jos, privindu-şi bona cu un aer provocator.

Judecăţile unui copil asupra vieţii se formează din primii ani. Ce vedea acesta? Tatăl şi mama lui încercaseră să trăiască împreună şi fuseseră nevoiţi să renunţe. Copleşită de supărări, doamna Byron devenise foarte irascibilă, lăsându-se pradă câteodată unor furii devastatoare. Şi atunci, porţelanurile începeau să zboare prin casă.

Copilul îşi observa părinţii cu o gravă curiozitate. Ceilalţi copii aveau o mamă şi un tată care se iubeau şi trăiau împreună. Cât despre el, se trezea în hărmălaia certurilor, a reproşurilor şi a plânsetelor. Slujnicele îi socoteau pe părinţii lui fiinţe smintite, periculoase, uneori demne de batjocură.

Diferit de ceilalţi din cauza familiei, se deosebea şi mai mult din cauza infirmităţii lui. De ce nu-l ţineau călcâiele? Se simţea atât de ruşinat, încât nu punea niciodată întrebarea.

Într-o zi, pe stradă, o femeie îi spuse bonei lui: “Ce băieţel frumos acest Byron. Păcat că are asemenea picioare!” El o lovi cu biciul lui mic şi strigă : “Să nu vorbeşti despre asta!

După moartea tatălui, Byron a rămas alături de mama sa, o femeie cu o dispoziţie schimbătoare, sub imperiul căreia îl acoperea cu o ploaie de sărutări după un potop de lovituri. Ştia că era nefericită. Se temea de ea şi o compătimea. Când se ducea în grădina lui John Stuart, profesor de greacă în Aberdeen, culegea fructe şi îl întreba întotdeauna dacă putea să ia nişte mere “pentru sărmana şi draga lui mamă”.

La şcoală, Byron era iubit de colegii lui, deşi la început i-a surprins prin firea lui afectuoasă şi violentă. “Un puşti foarte receptiv – îl aprecia unul dintre profesorii lui – dar greu de stăpânit.”

În ciuda infirmităţii, era plin de curaj: “totdeauna gata să lovească mai curând decât să primească lovituri”. Într-o zi, un băiat l-a insultat, dar fiindcă pe moment lupta era imposibilă, micul Byron i-a promis obraznicului că o să-l găsească el altădată. În săptămâna următoare, l-a oprit pe stradă şi l-a ciomăgit metodic. 

De la nouă ani descoperise că poţi trăi o fericire infinită în prezenţa unei anumite persoane. Se îndrăgostise de verişoara sa, Mary Duff, o fetiţă cu ochi castanii şi păr brun. Îi admira trăsăturile; nu-şi putea imagina ceva mai frumos. Îi plăcea să se plimbe cu ea, să stea alături de ea, s-o mângâie cu blândeţe. Nu se mai gândea decât la chipul verişoarei lui. Îşi pierduse somnul, nu mai vorbea decât de Mary Duff. Când nu era cu el, îşi exaspera mama ca să-i scrie lui Mary Duff, iar dragostea îi dădea atâta forţă acestui copil că, vrând-nevrând, Catherine Byron devenea secretara fiului său.

Cât era de pasionat şi de timid! Când se gândea la  piciorul său beteag, la mersul săltat, se simţea ridicol, ruşinat. Ar fi vrut să se ascundă, să dispară.

Copilul sentimental, visător devenea brusc, fără un motiv aparent, sălbatic. Uneori, după o lungă tăcere, făcea un gest brutal şi care părea inexplicabil.  Într-o zi, la masă, el apucă un cuţit şi îl apăsă atât de tare în piept, încât mama lui se îngrozi.

Cauzele acestor excese erau cu atât mai greu de ghicit cu cât nu uita niciodată un afront şi nutrea multă vreme resentimente. Crizele de furie erau adesea declanşate de evenimente petrecute cu câteva săptămâni în urmă.

Micul Lord Byron era înzestrat, însă, cu o inteligenţă foarte rară la un copil de vârsta lui. O existenţă dificilă grăbeşte adesea formarea inteligenţei. Un copil fericit se lasă dus de valul vieţii şi acceptă adevarul din partea părinţilor lui; un copil crescut într-o atmosferă tensionată, dominată de certuri, îşi judecă părinţii şi îşi construieşte el însuşi o imagine a lumii, adesea aspră. 

Dostoievski – sfarsitul unui geniu

Suferind de două boli incurabile, Dostoievski ştia că zilele îi sunt numărate. Spera totuşi ca, după editarea unei noi serii din Jurnal, să reînceapă în 1882 munca la a doua parte a epopeii Karamazov, acţiunea căreia s-ar fi desfăşurat două decenii mai târziu, şi din care am fi putut afla, se pare, nu numai împrejurările întoarcerii lui Dmitri de la ocnă şi dramaticul eşec al dragostei dintre Lise şi Aleoşa, ci şi o întorsătură neaşteptată în destinul acestui erou îndrăgit al romancierului, transformarea lui într-un revoluţionar care comite o crimă politică şi este executat. Să fi fost aceasta – cum susţine A.S. Suvorin – intenţia scriitorului, ori alta, rămâne pentru noi o enigmă.

În urma hemoptiziei din 26 ianuarie, Dostoievski moare în seara zilei de 28 ianuarie şi este înmormântat la 1 februarie 1881, în prezenţa unui număr impresionant de admiratori.

Einstein – copilaria unui geniu

În copilărie, geniul lui Albert Einstein era departe de a se întrevedea. Era un copil retras, fapt pentru care era adesea batjocorit de către colegii de şcoală. Nu era un elev strălucit, în schimb, îi plăcea să citească tot felul de cărţi de popularizare a ştiinţei. Avea obiceiul să analizeze detaliat, din orice punct de vedere, orice gând, idee sau informaţie pe care o avea, păstrând însă tăcerea până când considera că mintea sa a epuizat acest subiect, lucru ce îi determina pe cei din jurul său să creadă că este retardat şi să-l dispreţuiască.

Vedea şi observa lucruri pe care alţi copii de vârsta sa nici nu puteau să le conceapă. Această capacitate a sa va fi renumită în viitor, însă, în copilărie, micutul Albert era considerat ,.îndărătnic” şi diferit.

S-a născut la Ulm, un oraş mic din Germania. Tatăl său, Hermann, era fiul cel mai mare al familiei Einstein, de origine evreiască. Se spune că mama lui Albert, când l-a văzut prima dată pe nou-născut, era să leşine. Micuţul cântărea mai mult decât un copil normal şi avea capul umflat şi pătrăţos. Părinţii săi erau neliniştiţi şi se întrebau dacă pruncul pe care li l-a dăruit Dumnezeu era normal. Când Albert a ajuns la vârsta de trei ani, fără să articuleze un cuvânt, părinţii săi au crezut că este retardat şi şi-au pierdut orice speranţă. Însă mare le-a fost uimirea, când, într-una din zile, micuţul a deschis gura şi a început să vorbească cu fluenţa şi vocabularul unui adult. Ce se întâmplase? Copilul analizase până atunci utilizarea cuvântului, iar apoi a exteriorizat ceea ce învăţase.

Leonardo de Vinci – calităţi şi defecte

În tinereţe, Leonardo a fost de o frumuseţe excepţională, iar la bătrâneţe avea chipul unui înţelept împovărat şi apăsat de ceea ce aflase depre univers.

Era homosexual, vegetarian şi primise foarte puţină educaţie formală.

Era un ghem de contradicţii şi conflicte, un om care rareori ducea o comandă până la capăt, călătorea mult pentru epoca în care trăia, un om care dorea să trăiască din plin experienţa vieţii şi să ajungă la radăcina tuturor fenomenelor, să explice toate lucrurile, să facă tot mai multe şi să înregistreze tot ceea ce vedea.

A scris în termeni dazaprobatori despre război, dar a proiectat echipamente militare pentru diferiţi regi şi duci ai Europei.

A fost un pictor admirabil, poate cel mai mare care a existat vreodată, dar îl plictisea arta.

Manifesta dispreţ pentru înţelepciunea dobândită, dar se cufunda în lectura clasicilor şi, deşi credea că omul este expresia supremă a divinului, dispreţuia omenirea.

sursa: Michael White – Leonardo da Vinci – biografia unui geniu

Nicolae Iorga – un caz unic in istorie

Iorga a fost un adevărat geniu – un caz unic în analele învăţământului superior de la noi – şi poate chiar din toată lumea.

În toamna anului 1888, Nicolae Iorga se înscrie la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi. După numai un an de cursuri, în 1889, el susţine 27 de examene şi-şi ia licenţa, obţinând calificativul magna cum laude. Are numai 18 ani şi obţine o bursă în străinătate.

Mai mult decât atât, la examenul pe care l-a dat, în august 1893, la Universitatea din Leipzig, unde şi-a luat doctoratul în istorie, i-a impresionat pe profesori prin siguranţa de care dădea dovadă şi prin cunoştinţele uluitoare, declarând că poate să răspundă la orice întrebare. Ceea ce a şi dovedit.

Şi încă un amănunt interesant. La vremea aceea studentul Nicolae Iorga cunoştea – citit, scris, vorbit – 12 limbi!