Arhive etichetă: Gelu

Viteazul Gelu Românul – Povestiri istorice

Demult, demult de tot, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someş; iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte… Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă. De ce? Apoi pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori.

Continuă citirea →

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – prima parte

Context intern. Autonomiile existente în secolele IX-XIII erau în pericol de a fi anihilate de către ungurii instalaţi în Panonia şi de către Imperiul Bizantin.

Perioadei secolelor VIII-IX îi este caracteristică convieţuirea româno-slavă, în cadrul unor formaţiuni politice timpurii.

În spaţiul carpato-danubiano-pontic predominau structurile teritoriale tradiţionale: obştile săteşti (forme de organizare socială specifice societăţii feudale, caracterizate prin munca în comun şi îmbinarea proprietăţii private cu cea comună, prin autoconducere şi apărare şi strânse legături economice între membri); în spaţiul românesc, obştea sătească a fost principala formă de organizare socială în perioada formării limbii române şi a poporului român; în interiorul acesteia s-au format categoriile sociale fundamentale ale societăţii feudale. Obştile săteşti/teritoriale se grupează în uniuni săteşti (N. Iorga -„romanii populare”).

Formele tradiţionale de organizare politică românească predominante în secolele IX-XIII erau cnezatul (formaţiune politică care include două sau mai multe sate, de obicei pe valea unui râu şi aflat sub autoritatea unui cneaz) şi voievodatul (formaţiune politică alcătuită din două sau mai multe cnezate, condusă de un voievod, al cărui atribut special era cel militar).

Contextul extern este reprezentat de raportul cu ungurii, ale căror atacuri spre Vest au fost oprite în 955 de către Otto I. Acţiunile lor se vor îndrepta spre Est, iar cucerirea Transilvaniei se încheie în secolul al XIII-lea.

Tipuri de autonomii româneşti

Spaţiul intracarpatic. Izvorul istoric Anonymus, Gesta Hungarorum, face menţiunea, pentru secolul al IX-lea, a următoarelor formaţiuni politice:

– ducatul/voievodatul lui Menumorut (în Crişana); centrul situat la Biharea (Bihor);

 – ducatul/voievodatul lui Glad (în Banat); centre întărite la Cuvin şi Orşova;

– ducatul lui Gelu (Transilvania propriu-zisă); centre întărite la Dăbâca şi Moldoveneşti, „Gelu quidam Blacus” („Gelu zis Românul”), având ca supuşi pe români şi slavi („Blahii et sclavii”), care trăiesc în „ţara de dincolo de păduri”, având un pământ fertil, sare şi aur.

Continuitatea în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea a lui Glad prin Ahtum (care vămuieşte sarea regalităţii maghiare, care coboara pe Mureş; învins de maghiari, teritoriul său este ocupat) este afirmată de izvorul Viata Sfântului Gerard, pentru secolul al XI-lea.

În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi Actul papal din 1227 atestă existenţa următoarelor formaţiuni politice:

-2 cnezate în dreapta Oltului:

      – al lui Farcaş, în nord, spre Vâlcea

      – al lui Ioan, în sud, fostul judeţ Romanaţi

-2 voievodate:

      -al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în Transilvania)

      -al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt (în 1230 devine Banatul de Severin)

Formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor ioaniţi, alăturându-se şi Cumania (organizarea unei episeopii cu sediul la Civitas Milcoviae).

În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate în izvorul istoric Cronica lui Nestor (sau Cronica de la Kiev/ Povestea vremurilor care au trecut) formaţiuni politice denumite de izvoarele istorice externe ca „ţări”, locuite de „vlahi”.

În jurul anului 1000, tradiţia localizează Ţara Sipeniţiului” care, împreună cu structura politico-administrativă „Codrii Cosminului„, grupează aşezările întărite din secolele IX-XI din jurul oraşului Cernauti; „Codrii Herţei„‘, cu centrul la Fundul Herţei, fortificaţie de pamânt cu valuri şi palisade; „câmpuri” („Câmpul lui Dragoş”); „cobâle” (Neamt, Bacău, Vaslui); „ocoale” (Câmpulung, Vrancea).

În spaţiul dintre Dunare şi Marea Neagră, izvoarele epigrafice şi cele scrise menţionează următoarele formaţiuni politice:

jupanatele: Jupan Dimitrie (atestat de inscripţia de la Mircea Vodă, din judeţul Constanţa, la 943) şi Jupan Gheorghe (atestat de inscripţia de la Basarabi-Murfatlar, secolul al X-lea)

Thema Paristrion (circumscripţie administrativ-teritorială militară în Imperiul Bizantin, cu conducerea aparţinând unui strateg cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, numit de împărat, 971-1204)

Alte formaţiuni politice locale sunt atestate de Anna Comnena, în Alexiada, şi figurează ca fiind conduse de Tatos, Seslav şi Satza (pentru secolele XI-XIII).

Partea a doua AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Gelu – Izvoare istorice

Anonymus despre formaţiunile politice găsite de unguri în Transilvania


Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane, unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt, şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic, împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege […]

Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […] Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui, fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.

Atunci Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.

Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuşi. Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu, au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat […].

„Decalogul continuităţii”

„Decalogul continuităţii”

Iată acum în ce fel se pot grupa argumentele noastre în favoarea continuităţii:

1. Cazuri de evacuare totală a unui ţinut, fără să fi fost la origine vreo mare înfrângere, nu prea cunoaştem în istorie, iar goţii (barbarii din pricina cărora Aurelian ar fi ordonat părăsirea provinciei) nu s-au arătat a fi distrugători pe unde au trecut sau pe unde s-au aşezat, în cazul Daciei, avem chiar dovezi că unii localnici călăuzeau pe goţi prin trecători, pentru a ataca armata romană! Într-un document, un episcop afirmă că adesea localnicii preferau stăpânirea unor şefi barbari care se mulţumeau cu o dijmă din bucate, pe când fiscul administraţiei romane îi strivea fără milă.

2. Marele nostru arheolog Vasile Pârvan a descoperit două documente din veacul al IV-lea, în care un „rege” al goţilor de prin părţile noastre, la nord de Dunăre, îşi zice „Jude” — or, acesta nu era un titlu onorific pe care să il fi putut conferi împăratul de la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani îl dădeau căpeteniilor lor administrative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecători şi administratori (termen ce se va păstra până târziu, cum vom vedea), înseamnă că acest rege barbar domnea la nord de Dunăre peste populaţii de limbă latină şi a vrut să-şi zică cum numeau supuşii lui localnici pe şefii lor.

3. Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată. Câteva s-au mai găsit, din secolele IV şi V, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală. Puţinele documente scrise ce s-au mai găsit, din veacurile ulterioare, nu vorbesc decât de dominatorii barbari, care joacă un rol în războaie şi în politică, nu şi de ţăranii localnici (de care barbarii războinici au totuşi nevoie ca să le asigure hrana) — aceasta fiind o constantă în istoria universală: despre populaţiile imperiilor prăbuşite nu se mai vorbeşte, ci numai despre noii stăpâni.

4. Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Să lăsăm deoparte încrederea exclusivă, aproape superstiţioasă, în documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, în aceeaşi perioadă care ne priveşte, în „mileniul întunecat”, nu se pomeneşte nicăieri de latinofonii din Elveţia (Rhetia), care mai vorbesc şi azi limba romanşă; iar, şi mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o mie de ani (tăcere documentară şi mai lungă decât la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut susţine că albanezii au picat din cer acolo unde-i mai găsim şi azi şi unde sunt semnalaţi din Antichitate.

5. Apariţia târzie a românilor în documentele oficiale maghiare are o explicaţie simplă: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente structurile feudale maghiare şi autoritatea regală pentru a se impune; atunci comunităţile săteşti, juzii, cnejii români, strânşi de fiscul ungar sau chemaţi la vreo judecată, au nevoie de cancelaria regală, sau de o autoritate locală, pentru recunoaşterea drepturilor lor strămoşeşti. Notaţi cum o seamă de cuvinte din română, cu conotaţie juridică, sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a se răfui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui… îl numim pe Cristos Mîntuitorul, cu un cuvânt provenind dintr-un radical de origine maghiară! Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în veacurile XII-XIII, cum să ne închipuim că ar fi asimilat asemenea noţiuni esenţiale, fără mai multe veacuri de convieţuire cu ungurii, şi să le fi răspândit apoi în tot spaţiul locuit de români?

6. Simptomatic e faptul că, în primele documente, românii (valahii) sunt localizaţi în „păduri”, adică în întinse ţinuturi împădurite, fiindcă acolo, în dumbrăvi înconjurate de codri deşi, se adăposteau mai lesne împotriva călărimii năvălitorilor! Astfel, puţin după 1200, regiunea Făgăraşului e denumită într-o „chartă” regală de donaţie către colonişti germani (saşii) silva blacorum et bissenorum (pădurea valahilor şi a pecenegilor). Dacă românii ar fi fost, cum se pretinde, păstori nomazi veniţi din sud şi colonizaţi de curând, s-ar fi retras ei cu oile în păduri? Arheologul Radu Popa — decedat prea timpuriu — ne-a atras atenţia şi asupra altor regiuni din Ardeal calificate întâi silvae (sau sylvae), înainte de a fi prefăcute în „comitate” administrative, adică guvernate de comiţi (sau conţi) maghiari. Mai mult: această identificare între întindere păduroasă şi „regiune ocupată de valahi” o găsim şi la sud de Carpaţi, adică în Muntenia de azi! Ştiţi ce înseamnă Vlaşca? înseamnă în limba slavă „ţara valahă”… Dar Codrul Vlăsiei? (Din care numai o infimă bucată mai dăinuieşte azi, la nord-vest de Bucureşti, dar care acoperea, în Evul Mediu, o imensă întindere.) Vlasie în slavă pluralul lui vlah (valah, român), deci înseamnă Codrul românilor. Până şi numele judeţului Teleorman e tot dovadă a unei regiuni de pădure deasă, în care se adăposteau băştinaşii, căci în limba türk (pecenegă sau cumană) deli orman înseamnă „pădure nebună”! Deci nu numai pădurile din Ardeal, ci şi cele din şesul muntean erau, la începutul Evului Mediu, locuite în continuare de strămoşii românilor dinainte de amestecul cu slavii, căci, altfel, aceştia nu le-ar fi numit „vlăsii”. Să ne înţelegem, când zicem păduri (sylvae), trebuie să ne închipuim imense întinderi împădurite, cât un judeţ sau două, în mijlocul cărora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite în chip natural, ori dumbrăvi întinse croite de om, despădurite şi desţelenite, şi unde puteau trăi comunităţi întregi cultivând meiul, ceapa sau varza şi crescând vite, porci şi păsări. Acolo erau relativ mai feriţi de năvala nomazilor călări. Dar avem surse care ne dezvăluie cum dibuiau totuşi nomazii acele „oaze” locuite: prin observarea de departe a zborului în cerc al creţilor sau vulturilor. Când îi vedeau rotind mereu deasupra unui loc, ştiau că pândesc acolo, la verticală, gunoaie sau mortăciuni — şi se îndreptau către acel punct.

7. În privinţa cuvintelor pretins bulgăreşti sau macedonene din limba română — strămoşii noştri n-au avut nevoie să locuiască în Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul european, din care destul de multe trebuie să se fi aşezat şi la nord de Dunăre, pe mai tot cuprinsul ţării noastre (sunt semnalate în documente nuclee slave în tot spaţiul carpato-dunărean, până în veacul al XIIIlea). De altfel, fosta Dacie Aureliană, unde s-ar fi retras strămoşii românilor, a fost cotropită de triburi slave apusene, care au dat limbile sârbă şi croată, pe când slavismele din română aparţin grupului slav de răsărit, care a dat bulgara şi macedoneana (strâns înrudită cu bulgara). Slavii, în spaţiul nostru carpato-dunărean, au ocupat mai cu seamă văile rodnice, unde ne-au lăsat până azi urme prin nume de râuri (relativ grupate): Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistriţa… De abia încetul cu încetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi băştinaşi şi s-au lăsat românizaţi. Lingviştii, pe baza legilor de evoluţie a limbii, afirmă că fuziunea între latina târzie a vlahilor şi limba slavă a nou-veniţilor nu a început decât abia prin veacul al IXlea, când prefacerea latinei târzii în ceea ce am putea numi „preromana” era de-acum închegată; de aceea influenţa slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sintaxă) şi asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nulă, ea fiind masivă în schimb în domeniul vocabularului; comparaţi de pildă cu franceza: amestecul între galo-romani şi popoarele germanice — franci, burgunzi etc. — a fost mult mai timpuriu şi a afectat deci mult mai adânc limba neolatină, mai cu seamă în morfologie, în fonetică.

8. Cât despre pretinsele împrumuturi din albaneză (de ce trebuia o populaţie romanizată, deci mai înaintată în cultură, să împrumute ea de la vecinii albanezi, mai barbari, rămaşi neromanizaţi?), lingviştii de azi tind mai curând să explice asemănările româno-albaneze — doar câteva zeci de cuvinte — printr-o origine indoeuropeană comună. Tot astfel nu e nevoie să ne închipuim o şedere a strămoşilor noştri la sud de Dunăre pentru a explica strânsa rudenie a daco-românei cu dialectele aromân şi megleno-român, căci acelaşi amalgam de popoare, mânuind aceeaşi latină balcanică târzie, poate da rezultate similare şi la o mie de kilometri distanţă. De altfel avem în daco-română câteva exemple de plante sau de materii care nu se găsesc la sud de Dunăre, cum ar fi fost ele păstrate în limbă o mie de ani dacă strămoşii noştri s-ar fi aflat cu toţii strămutaţi la sud? Dau un singur exemplu, însă grăitor: cum să se fi păstrat cuvântul „păcură” (< lat. picula) la sud de Dunăre, când păcura, adică petrolul brut, ţiţeiul, nu ţâşnea natural decât la poalele Carpaţilor?

9. Istoricii unguri se străduiesc acum să nege orice valoare unui document capital, anume cronica scrisă în latineşte pe la anul 1200 de un „notar” anonim al regelui Bela al Ungariei — cronicar desemnat de aceea în istoriografie cu numele de „Anonymus” —, document, zic, capital pentru istoria noastră, fiindcă, bazat probabil pe o cronică anterioară, povesteşte cum ungurii, pătrunzând în Transilvania de la vest către est, au dat de trei voievodate locuite de români şi de slavi. (Informaţia că maghiarii, după ce au trecut Carpaţii de nord, au dat de valahi (volohi) e consemnată şi într-o cronică rusească şi mai veche, cunoscută sub numele de Cronica Iui Nestor, ceea ce reprezintă o sursă cu totul independentă.) Un singur punct tare în argumentarea criticilor lui „Anonymus”: acesta pomeneşte şi de cumani printre neamurile aflate atunci în Transilvania, or, cumanii n-au pătruns în părţile noastre decât vreo 150 de ani după pecenegi şi unguri. Dar asemenea „telescopări” cronologice se găsesc adesea în cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai adaugă faptul că pecenegii şi cumanii vorbeau cam aceeaşi limbă). Numele celor trei „voievozi”, Glad, Menumorut şi Gelou, sunt şi ele sursă de polemici. Numai ultimul e prezentat ca valah, şi istoricii unguri fac eforturi să găsească numelui vreo origine maghiară, cu toate că insistă asupra descrierii sărăciei acelei populaţii şi a slabei înarmări a ostaşilor voievodului! Noi ne-am obişnuit să scriem Gelu, pronunţând ca în româna modernă: djelu. Or, g în latina savantă a cronicarului trebuie să se fi pronunţat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni păstrat, ceea ce ne dă Ghelou, deci probabil deformarea unui românesc Ghelău. Şi tocmai în regiunea Clujului, desemnată de cronicar ca locul voievodatului acelui Gelou, mai avem până azi un munte, un râu şi o localitate care în cursul veacurilor s-au numit ba Ghilău, ba Gilău; eu cred că au păstrat numele acelui prim voievod român. Dovada că numele ar fi autentic românesc, ba chiar antic, ne e adusă de un text grecesc antic pomenind de o localitate din Tracia numită Geloupara, adică satul sau târgul lui Gelou! Exact aceeaşi ortografie! Glad trebuie să fie un nume slav deformat de cronicar, care adaugă de altfel că acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, în fine, Menumorut e vădit o deformare maghiară a numelui vreunui şef de origine turanică — poate şi el bulgar, adică protobulgar —, domnind peste populaţii valahe şi slave.

10. Dar argumentul decisiv în ochii mei în favoarea continuităţii îl constituie păstrarea numelor antice ale Carpaţilor şi ale tuturor marilor râuri din spaţiul nostru: Nistru, Prut, Şiret, Buzău, Argeş, Olt, Timiş, Mureş, Criş, Someş, Tisa etc. toate, nume atestate chiar înainte de cucerirea romană —şi mai cu seamă Dunărea, care a păstrat în română o formă diferită de forma romană (Danubius) şi apropiată în schimb de numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor năvălitori barbari aceste antice denumiri decât localnici rămaşi neurniţi cu tot neîncetatul vîrtej şi curgerea de noi popoare?

Iată de ce am convingerea absolută că numeroase nuclee de populaţie latinofonă au dăinuit neîntrerupt, în tot Evul Mediu, în spaţiul carpato-dunărean — cu legături continue, de altfel, cu populaţiile de la sud de Dunăre, căci fluviul n-a constituit niciodată o stavilă pentru comunicaţie şi circulaţie.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri