Arhive etichetă: Galileo Galilei

Papa care l-a numit eretic pe vechiul său prieten

O prietenie interesantă   În religia catolică, papa este considerat succesorul Sfântului Petru, conducătorul Apostolilor şi, drept urmare, lider suprem al Bisericii Catolice. În anul 1623, Urban al VIII-lea a fost ales papă, succedându-i lui Grigore al XV-lea. Numele lui real era Maffeo Barberini, provenind dintr-o familie aristocratică bogată din Florenţa. În timpul pontificalului său a devenit un susţinător înfocat al artelor şi, prin patronajul său, resursele băneşti ale Vaticanului erau folosite pentru a comanda opere de artă, prin aceasta el având o contribuţie importantă la progresul mişcării baroce şi conducând Roma într-una din perioadele sale artistice cele mai prospere.

Continuă citirea →

Patronul lui Galileo Galilei

Marchizul Guidobaldo del Monte a fost cel care a influenţat în multe feluri destinul lui Galileo. În vremea când Galileo era un tânăr matematician talentat, dar fară serviciu, el a scris primul lui tratat, „Balanţa hidrostatică”. Del Monte, citind din întâmplare tratatul, a recunoscut geniul şi creativitatea autorului şi, din acel moment, s-a interesat îndeaproape de progresele lui Galileo, fiind unul dintre cei care l-au caracterizat pe Galileo drept „noul Arhimede”.

Continuă citirea →

Galileo Galilei şi experimentul „Turnul din Pisa”

Un episod interesant, avându-i ca protagonişti pe renumitul om de ştiinţă Galileo şi la fel de faimosul Turn din Pisa, a rămas consemnat în istorie, fiind relatat şi în timpurile noastre.

Continuă citirea →

Galilei si telescopul sau

În 1609, Galileo Galilei a auzit că la o expoziţie din Veneţia fusese prezentată o nouă invenţie. Era vorba despre un „tub optic” care apropia corpurile aflate la distanţă. Galilei a hotărât să reinventeze un astfel de instrument şi curând a reuşit. În următoarele luni, el a făcut unele dintre cele mai importante descoperiri din istoria astronomiei. Prin observaţiile sale, a stabilit că sistemul lui Copernic este conform cu realitatea.

El a studiat craterele şi munţii de pe Lună şi a fost surprins de asemănarea dintre suprafaţa acesteia şi cea a Pământului. De asemenea, a sesizat că partea întunecată a lunii era uşor luminată de Pământ – fenomenul este cunoscut sub numele de „Earthshine”, adică reflectarea luminii terestre în zona întunecată a Lunii. A demonstrat astfel că Pământul „străluceşte” la fel ca celelalte planete şi a dedus că trebuie să fie vorba de reflexia luminii solare.

Direcţionându-şi telescopul spre planete, Galilei a descoperit că, spre deosebire de stele, care se văd ca nişte puncte, primele apar sub formă de discuri sau, ca în cazul lui Venus, ca o semilună. Constatarea l-a convins că stelele se afla mult mai departe de Pământ decât planetele. Pe de altă parte, telescopul l-a ajutat să afle că arhicunoscuta Cale Lactee este formată dintr-un mare număr de aglomerări de puzderie de stele.

Observând planeta Jupiter, a decoperit că aceasta este înconjurată  de patru „stele” (pe vremea aceea stelele fixe, ca şi planetele, erau denumite simplu stele). El le-a spus luni, dar noi le cunoaştem sub numele de Stelele Medici, numite astfel în onoarea familei Medici, conducătoarea Florenţei. Galilei le-a urmărit mişcările şi a ajuns la concluzia că ele înconjurau planeta, rotindu-se în aceeaşi direcţie cu luna. Descoperirea a fost importantă fiindcă ea a arătat că sistemul Pământ – Lună nu este unica anomalie, ceea ce mulţi oameni o socoteau ca o obiecţie la sistemul lui Copernic.

Cea mai puternică dovadă a valabilităţii sistemului lui Copernic a rezultat din observaţiile făcute de Galilei asupra fazelor lui Venus. Nu numai că a lămurit astfel faptul că Venus reflecta lumina Soarelui, nefiind ea însăşi o sursă de lumină, dar a înlesnit şi cunoaşterea unui fenomen deosebit: Venus îşi schimba dimensiunea odată cu faza. Astfel, când planeta era vizibilă ca un disc complet, era foarte mică, în timp ce, atunci când arăta ca o luna nouă, foarte subţire, diametrul său aparent creştea. Aşa ceva nu se putea explica decât acceptând ideea că Venus se roteşte în jurul Soarelui. În final, observând deplasările petelor solare, Galilei a demonstrat că şi Soarele se roteşte.


sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor stiintifice, Trad: Diana Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucuresti

Originile ceasului (partea a doua)

Galilei a observat că un pendul de o anumită lungime pare a oscila pe arcul său de cerc într-o perioadă constantă de timp. Mulţi ani mai târziu, Galilei i-a cerut fiului său să facă un ceas care să folosească pendulul ca regulator, dorind astfel să îmbunătăţească precizia ceasurilor ce funcţionau numai pe baza de greutăţi.

Dar ceasul respectiv a devenit practic abia în 1656, datorită lui Christiaan Huygens. Un pendul simplu nu are perioade de oscilaţie identice. De aceea, pentru a soluţiona problema, Huygens a modificat pendulul, realizând astfel prima pendulă cunoscută. Aceasta era de fapt un fel de orologiu în miniatură bun pentru a fi montat în turnuri, cu o precizie suficientă pentru a indica minutele.

Cam în aceeaşi perioadă, Robert Hooke a facut experimente cu arcuri. Descoperirile lui au condus la realizarea unor ceasuri ce utilizau ca organ de acţionare arcul în locul greutăţilor, ceasul devenind astfel un aparat portabil. Prin secolul XVIII ceasurile care marcau secundele erau deja la îndemâna tuturor.

Treptat, ceasurile mecanice au devenit tot mai precise, dar cu anumite limite. După cel de-al doilea război mondial, oamenii de ştiinţă au început să-şi concentreze atenţia la alte mijloace de măsurare a timpului. Ceasurile atomice utilizează atomii care vibrează de milioane de ori pe secundă. Până şi ieftinele ceasuri de mână cu cipuri pe bază de siliciu au sute sau mii de vibraţii fără eroare pe secundă. Ca urmare, astăzi s-a ajuns la măsurarea unor intervale de timp incredibil de mici. Chiar şi computerul personal utilizează un regulator de timp care poate lucra în domeniul cuprins între 4000 şi 20.000 de cicluri pe secundă. Fără o măsurare atât de exacta a timpului, computerele n-ar fi capabile să opereze cu viteza şi eficienţa dorite.

sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor ştiinţifice, Trad: Diana Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucureşti, pag.142