Charles Baudelaire: Frumosul, moda și fericirea
Există în lume, și chiar în lumea artiștilor, oameni care se duc la muzeul Luvru, trec în grabă și fără a arunca măcar o privire prin fața unei întregi galerii de tablouri foarte interesante, deși de mâna a doua, și se postează visători în fața unui Tițian sau a unui Rafael, dintre cele mai banalizate prin reproduceri. Ies apoi satisfăcuți, spunându-și nu o dată: „Sunt un adevărat cunoscător!” La fel sunt și unii care, fiindcă au citit cândva din Bossuet şi Racine, cred că au străbătut toată istoria literaturii.
Din fericire apar din când în când spirite justițiare, critici, amatori, pasionați care afirmă că Rafael sau Racine nu înseamnă totul și că în „poetae minores” există pagini bune, solide și rafinate. Iar pentru a încheia, ei arată că admirația nețărmurită față de frumos în general, exprimată de poeții și artiștii clasici, nu trebuie să pună în umbră frumusețea singulară și spontană sau detaliul caracteristic.
Trebuie spus că, de câțiva ani, lumea s-a schimbat puțin. Prețuirea pe care amatorii o acordă astăzi delicatelor imagini gravate și colorate în secolul trecut arată că s-a produs o reacție în sensul de care publicul avea nevoie; Debucourt, Saint-Aubin şi mulți alții au intrat în dicționarul artiștilor demni de a fi studiați. Însă ei reprezintă trecutul; or, tocmai de pictura de moravuri actuale vreau să mă ocup acum.
Uniţi în dragostea lor pentru frumos
Chopin părea creat de Providenţă pentru George Sand. Exilat, sensibil, nefericit, ducea dorul Poloniei, al familiei şi, mai ales, al dragostei de mamă. Or, cineva dorea, foarte precis, să găsească în persoana lui un amant şi un fiu în acelaşi timp.
Chopin era mai tânăr decât Sand cu şapte ani… Ea îl vedea pe tânărul muzician slab, bolnav, scuturat de febră; atâtea trăsături irezistibile pentru materna infirmieră.
Ca frumuseţe, îl egala pe Liszt: “O statură mijlocie şi zveltă, mâini lungi, subţiri; picioare foarte mici; părul blond-cenuşiu bătând spre castaniu; ochii bruni, mai curând vii decât melancolici; un nas arcuit; un zâmbet foarte gingaş; o voce puţin surdă şi ceva atât de nobil în întreaga sa persoană, atât de nedefinit de aristocratic.”
Chopin avea geniu. Sand, atât de profund muziciană prin moştenire ca şi prin educaţie, Sand care, fetiţă fiind, se băga sub clavecinul bunicii ca să se bucure de poeticul adăpost şi mai apoi, pe când era femeie în toată firea, se ghemuia sub pianul lui Liszt ca să simtă plăcerea acestei forţe ce o pătrundea, înţelegea mai bine ca oricine limbajul sunetelor. Totul contribuia să-i insufle lui Sand dorinţa de a-l lega de ea pe firavul şi genialul muzician.
Cu prilejul primei lor întâlniri, o judecase cu asprime pe romanciera care se îmbrăca bărbăteşte şi fuma ţigări…
Şi cum dormea aşa frumos…
La 21 iulie 1907, lăsând pe şevalet o pictură neterminată – „un alai de ţărani călări, pe jos şi în car, venind spre cel care picta acum din amintiri” – Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la Câmpina, având la căpătâi pe Maria Danciu, pe fiul lor Gheorghiţă şi pe câţiva prieteni de suflet, Vlahuţă, Delavrancea şi Alfred Bernath. Înmormântarea i-a fost simplă, aşa cum i-a fost şi sufletul.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente