Charles Baudelaire: Frumosul, moda și fericirea
Există în lume, și chiar în lumea artiștilor, oameni care se duc la muzeul Luvru, trec în grabă și fără a arunca măcar o privire prin fața unei întregi galerii de tablouri foarte interesante, deși de mâna a doua, și se postează visători în fața unui Tițian sau a unui Rafael, dintre cele mai banalizate prin reproduceri. Ies apoi satisfăcuți, spunându-și nu o dată: „Sunt un adevărat cunoscător!” La fel sunt și unii care, fiindcă au citit cândva din Bossuet şi Racine, cred că au străbătut toată istoria literaturii.
Din fericire apar din când în când spirite justițiare, critici, amatori, pasionați care afirmă că Rafael sau Racine nu înseamnă totul și că în „poetae minores” există pagini bune, solide și rafinate. Iar pentru a încheia, ei arată că admirația nețărmurită față de frumos în general, exprimată de poeții și artiștii clasici, nu trebuie să pună în umbră frumusețea singulară și spontană sau detaliul caracteristic.
Trebuie spus că, de câțiva ani, lumea s-a schimbat puțin. Prețuirea pe care amatorii o acordă astăzi delicatelor imagini gravate și colorate în secolul trecut arată că s-a produs o reacție în sensul de care publicul avea nevoie; Debucourt, Saint-Aubin şi mulți alții au intrat în dicționarul artiștilor demni de a fi studiați. Însă ei reprezintă trecutul; or, tocmai de pictura de moravuri actuale vreau să mă ocup acum.
Cum se asigură fericirea casnică
Teohari Antonescu nota în Jurnalul său intim, la data de 4 aprilie 1899, următoarea conversaţie cu Al. Philippide, din care reiese atitudinea foarte conservatoare a acestuia din urmă în ceea ce priveşte femeia: „Astăzi am întâlnit pe Philippide la Tuffli şi dinaintea unei ţuici am început să filosofăm asupra fericirii casnice. Parcă văd pe Ph[ilippide] îndesându-şi pălăria pe cap şi începând: «Ei, te-ai certat cu logodnica, sau tot bine? Vezi coane, aşa e primul an, te cerţi sau vă certaţi, până vă obişnuiţi unul cu altul. Apoi adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; până atunci sfadă şi vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori bărbatul.
Numai un lucru să nu laşi: să se urce nevastă-ta în cap; nu e vorba, trebuie să fie unul care să poruncească şi altul care să asculte; dar cel ce să asculte, trebuie să fie femeia, şi bărbatul să poruncească. Femeia poate fi şireată, poate fi deşteaptă, dar de când e pământul, ea a fost inferioară bărbatului şi fără poruncă ea înainte nu ştie să meargă. Degeaba tot ne bat capul socialiştii, că femeia e una cu bărbatul, că trebuie să aibă drepturi egale (…). Aşa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu să fie: nici să n-o dispreţuieşti, dar nici s-o cocoţezi în capul tău, că se zirigheşte”.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente