Arhive etichetă: femeia

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (II)

femeie si copil din perioada renasterii

Îngrijorarea pentru moartea copilului pândea mereu, la fiecare naştere. Mamele din epoca Renaşterii îl considerau pe nou-născut ca pe un fel de fiinţă tranzitorie, căreia i se putea dedica numai o afecţiune provizorie, chiar dacă foarte intensă. Cavalerul francez de la Tour Landry (1371) îşi prevenea fiicele să nu se bucure prea mult pentru naşterea unui copil şi să nu o sărbătotească cu prea mult fast: Dumnezeu putea fi mâniat, iar copilul putea muri. Reformatorul englez John Wicliffe le sfătuia rece pe mame să-i mulţumească lui Dumnezeu că, în milostenia lui, luase un copil de pe această lume.

Iubiţi sau nu, copiii supravieţuitori erau alăptaţi la piept între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. Mai mult nu se putea face, iar aceasta era o altă misiune specifică a femeii. În satele şi orăşelele din întreaga Europă, cea mai mare parte a femeilor adulte alăptau unul sau mai mulţi copii în cea mai mare parte a timpului: pe al lor personal şi, după cum vom vedea, pe ai altora.

Femeile bogate îşi abandonau copiii la doici

Femeile din nobilime şi patriciat, de la curţile şi din oraşele Europei Renaşterii, refuzau să-şi alăpteze copiii. Refuzul lor se ciocnea de impunatoarea serie de avertizări ale umaniştilor şi medicilor, care recurgeau la autoritatea, pe cât de veche, pe atât de venerabilă, a lui Aristotel şi Plutarh. Sfântul Bernardino le amintea în mod solemn femeilor adunate în piaţă pentru a-l asculta că atunci cînd dădeau la doică un copil cădeau într-un păcat mortal. Francesco Barbaro, autorul elegantului şi atât de răspânditului tratat De re uxoria (1415), declara că era o îndatorire naturală a femeii să-şi hrănească la piept propriul copil. Laptele mamei al cărei pântece a purtat copilul este hrana cea mai potrivită pentru el. Un secol mai târziu, spaniolul Juan Luis Vives a formulat din nou această observaţie în faimoasa lui lucrare dedicată educaţiei femeii, De institutione foeminae Christiane, din 1529. Aceeaşi sugestie se repeta în afara mediului umanist, în manuale şi în predici, atât în cele catolice, cât şi în cele protestante.

Continuă citirea →

Anunțuri

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (I)

femeia in perioada renasterii

La sfârşitul Evului Mediu şi la începutul Renaşterii, din gravuri, din portrete, din vitralii, Maica Domnului i-a surâs pentru întâia oară pruncului; mama îl ţine la piept, iar pruncul este bucuros, apărînd plin de vitalitate. Cultura explozivă a Renaşterii se naşte din această îmbrăţişare dintre mamă şi fiu, pe care sculptura gotică şi culoarea secolului al XV-lea o proiectează într-o dimensiune eternă. Omul Renaşterii se naşte din femeia Renaşterii.

Bărbatul Renaşterii are multe chipuri, uşor de individualizat. Femeia Renaşterii, însă, pare aproape lipsită de chip. Un bărbat poate fi principe sau războinic, artist sau umanist, negustor sau cleric, savant sau aventurier. Femeia îşi asumă rareori asemenea roluri şi, dacă o face, nu acestea sunt rolurile care o definesc, ci altele: ea este mamă sau fiică sau văduvă; fecioară sau prostituată, sfântă sau vrăjitoare, Maria sau Eva sau amazoană. Aceste identităţi (care i se trag exclusiv de la sexul de care aparţine) o acoperă cu totul, stingându-i aproape orice altă personalitate la care aspiră.

De-a lungul întregii perioade a Renaşterii, femeia luptă pentru a se exprima pe sine. Este însă o luptă destinată eşecului, dat fiind că, de la sfârşitul Renaşterii, rolurile destinate femeii au fost reconfirmate la toate nivelurile societăţii şi ale culturii, iar condiţia ei nu a avansat, ci s-a îndreptat către un declin progresiv.

Continuă citirea →

Femeia aflată în primejdie

femeie in primejdie

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Noi dezvăluiri: “Mi-am adus aminte de o întâmplare de acum câţiva ani, de la mare. Eram la Neptun, la Casa Scriitorilor, şi jucam şah pe terasă, seara, când de undeva de pe plajă a răzbătut până la noi urletul cutremurător al unei femei, parcă înjunghiate. Am dat imediat deoparte tabla cu piesele de şah şi  m-am avântat în noapte, dornic s-o salvez pe femeia aflată în primejdie (dar şi să-i arăt soţiei mele ce bărbat curajos sunt!).

Câţiva scriitori m-au urmat, fără prea mare convingere. Am coborât în fugă, prin întunericul subţiat de lumina lunii, treptele care duc de la faleza înaltă la plaja scăldată ritmic de valuri şi am descoperit-o acolo, pe nisip, pe femeia care strigase. Era…sub un bărbat!

Probabil, un violator, mi-am spus. Şi l-am somat s-o lase imediat în pace, dacă nu vrea să ajungă la puşcărie.

Treziţi, parcă, dintr-un vis frumos, femeia şi bărbatul mi-au făcut amândoi semne energice să părăsesc locul. Ceea ce am şi făcut, ruşinat, spre hazul celor care mă urmaseră. 🙂

Femeia în mitologie

Cu toate că în societăţile antice femeii îi era rezervat un rol marginal, îndeobşte în interiorul zidurilor domestice şi adesea într-o poziţie subalternă ce trecea direct de la supunerea faţă de tată la aceea faţă de soţ, mitologia a ţesut în jurul mai multor personaje feminine unele dintre cele mai frumoase povestiri. Pe de altă parte, dincolo de a fi nişte personaje literare de neuitat, unele zeiţe şi eroine încarnează aspectele fundamentale ale caracterului şi rolului femeii.

Continuă citirea →

Situaţia femeii în Grecia antică

În societatea greacă, structurile patriarhale provin cu siguranţă de la invadatorii de cultură indo-europeană. În aceste structuri, femeia a rămas întotdeauna pe un loc secundar în faţa legii. În societatea ateniană, tânăra educată în gineceu pe lângă mama sa, nu părăsea locuinţa familială decât pentru a intra în aceea a soţului care i-a fost ales. Stăpâna casei trăia în gineceu împreună cu copiii şi servitoarele. Ea nu lua parte niciodată la ospeţele soţului care îşi primea prietenii şi concubinele în andron. Soţia nu ieşea decât însoţită de o servitoare care îi ducea umbrela şi scaunul. Nu avea nici un drept legal, nu lua parte la guvernarea cetăţii.

Continuă citirea →

Femeia în Grecia antică

Situaţia femeii în Grecia antică nu era deloc demnă de prestigiul de care se bucura civilizaţia greacă. Chiar şi în statul spartan, unde femeile nu aveau nici un drept politic, ele cel puţin îşi tratau soţii de la egal la egal, luau parte la procesiuni şi serbări îmbracate foarte îndrăzneţ, iar la exerciţiile sportive fetele apăreau în public alături de băieţi. Dar la Atena, situaţia femeii era cu totul diferită. Femeia trebuie – spune Xenofon – „să vadă cât mai puţin, să audă cât mai puţin şi să pună cât mai puţine întrebări. Să aibă grijă de casă şi să dea ascultare soţului ei„. Iar Sofocle, prin gura personajului Aiax din tragedia omonimă: „Poadoaba de preţ a femeii e să tacă„; şi mai departe: „Viaţa unui bărbat valoreză mai mult decât viaţa a o mie de femei”. Cât despre Aristofan, în comediile sale nu scapă ocazia de a ridiculiza femeia.

Continuă citirea →

8 martie – Ziua internationala a femeii

În 8 martie se sărbătoreşte, în toată lumea, Ziua Femeii. Reprezentantele sexului frumos primesc flori şi în cinstea lor se organizează evenimente speciale.

Ziua Internaţională a Femeii, o zi cu implicaţii istorice şi politice, este celebrată de 100 de ani. În anul 1911 o activistă socialistă din Germania, Clara Zetkin, a organizat pentru prima oară ceea ce va purta numele de Ziua Internaţională a Femeii. În luna martie, femei din Germania, Austria, Danemarca, Rusia şi alte ţări europene au organizat o serie de marşuri pentru a promova drepturile femeii în lume.

În zorii Primului Război Mondial, în timpul campaniilor pentru pace, rusoaicele au sărbătorit pentru prima dată Ziua Internaţională a Femeii în ultima duminică din februarie 1913. În urma Revoluţiei din octombrie 1917, bolşevica Alexandra Kollontai l-a convins pe Lenin să oficializeze Ziua Internaţională a Femeii în Uniunea Sovietică.

În vestul Europei, Ziua Internaţională a Femeii a fost serbată, în perioada 1910-1920, după care a ieşit din atenţia publicului. Abia în anii ’60, ea a fost readusă la viaţă de puternica expansiune a grupurilor feministe.

În această zi se obişnuieşte ca bărbaţii să dăruiască flori şi mici cadouri femeilor din viaţa lor – soţiilor, iubitelor, mamelor, fiicelor şi colegelor.

Statutul femeii in evul mediu

Statutul social În evul mediu regimul juridic al femeii şi modul în care este privită aceasta în cadrul societăţii se deosebeşte în multe privinţe de cel din societatea antică. Femeia nu mai este o simplă anexă sau un bun aflat în proprietatea capului familiei, în urma suprimării dreptului de tutelă de către împăratul bizantin Iustinian. De asemenea, ea devine proprietara unor bunuri, pe care, dacă doreşte, le poate înstrăina. Femeia din clasele nobiliare poate deţine chiar bunuri funciare (feuduri), în situaţia în care le-a moştenit. În Anglia, cunoscută prin instaurarea unor drepturi civile încă din primele secole ale mileniului II, o femeie (aparţinând clasei nobiliare sau burgheziei) poate chiar beneficia de drepturi juridice: transmiterea averii prin testament, posibilitatea de a participa la acţiuni juridice.

Poligamia a fost condamnată explicit de către Biserică relativ târziu. Din clipa în care a devenit normă juridică declararea consimţământului de ambii parteneri, situaţia femeii se schimbă şi la nivelul mentalităţii. Căsătoria reprezintă în evul mediu modalitatea, mai ales pentru femeile care nu aparţin claselor avute, de a se integra în viaţa activă – diverse munci alături de soţii lor – sau în viaţa socială, putând desfăşura activităţi care necesită răspundere juridică. În evul mediu, în Europa Occidentală, participarea femeilor la activităţile meşteşugăreşti este frecventă. Sunt cunoscute multe corporaţii meşteşugăreşti în care prezenţa femeilor este majoritară.

În mediul rural, activitatea femeii este deosebit de intensă, chiar în grad superior bărbaţilor, pentru procurarea celor necesare traiului cotidian: ea participă la munci agricole şi gospodăreşti.

Femeia ca ideal cavaleresc Evul mediu occidental consacră, în bună măsură sub influenţa Orientului, statutul social al femeii din aristocraţie ca subiect al unui sentiment deosebit, necunoscut până atunci: adoraţia şi devotamentul bărbatului, care îşi pune întreaga fiinţă şi semnele nobleţei sale (armele) în slujba femeii iubite. Curtenia, ca ideal cavaleresc, şi idealizarea femeii în literatura trubadurilor reprezintă elementele cele mai importante ale schimbării mentalităţii.