Arhive etichetă: farul din Alexandria

Istoria Farului din Alexandria

Cadrul înconjurător.  Insula Pharos ce mărginea golful vechiului oraş Alexandria, fondat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr. Lungă de circa 3 km, insula era legată de port printr-un  dig de 1,3 km lungime.

Autori, iniţiatori. Arhitectul grec Sostratos din Cnidos la porunca suveranului Ptolemaios II Philadelphos (283-246 î.Hr.) care, din raţiuni economice, dorea să se amenajeze un mare port maritim la Alexandria.

Continuă citirea →

Istoria farului maritim

În vederea avertizării corăbiilor de pericolul reprezentat de apele puţin adânci şi de peninsulele proeminente, pe falezele înalte erau aprinse focuri ce ardeau pe parcursul întregii nopţi. Aceste focuri au constituit precursoarele farurilor, fiind menţionate în „Iliada” şi „Odiseea”.

În secolul al III-lea î.Hr., regele Egiptului Ptolemeu al II-lea a construit în insula Pharos, la intrarea în portul Alexandria, primul far în adevăratul sens al cuvântului şi cel mai cunoscut, opera celebrului arhitect Sostratos din Cnidos. Această construcţie, care a dat numele farurilor şi a fost considerată una din cele 7 minuni ale lumii antice, a avut de suferit, de-a lungul timpului multe avarii datorită numeroaselor cutremure sau distrugerilor provocate de invadatori.

Consolidat în timpul împăratului bizantin Anastasiu I ( 491-518 ), farul a fost distrus în mare parte în secolul al IX-lea de arabi, în speranţa descoperirii unor mari comori, şi reconstruit tot de ei din cărămidă, dar fără a mai putea salva dispozitivul ce susţinea oglinda farului. Cutremurele din 1182, 1303 şi în final din 1375 l-au distrus complet, ne mai putând fi refăcut.

Datele constructive, uneori contradictorii, se cunosc din relatările mai multor scriitori arabi, care afirmau că farul era alcătuit din 3-4 turnuri suprapuse, cu retrageri formând terase. Se pare că primul turn, de secţiune pătrată, avea latura de 30 m şi adăpostea numeroasele încăperi rezervate gărzii de pază şi personalului de întreţinere. Al doilea turn era octogonal, iar ultimul circular; în vârful acestuia din urmă se aflau dispozitivul de ardere şi oglinda parabolică de sticlă sau, mai probabil, metalică. Întreaga construcţie a farului se sprijinea pe un postament cu fundaţii din blocuri de piatră. Zidăria era alcătuita din blocuri de piatră mai mici, placate cu marmură albă şi legate între ele cu plumb topit, pentru a rezista mai bine la intemperii. Înălţimea farului atingea, după versiunile cele mai probabile, 120-140 m, lumina acestuia fiind vizibilă până la 50-60 km. Combustibilul ( probabil lemn ) necesar pentru alimentarea focului farului se ridica cu ajutorul unor scripeţi până la penultima terasă, iar mai departe, până la partea superioară, pe scările interioare.

Odată cu evoluţia comerţului între ţările mediteraneene, farurile au devenit curând o privelişte plăcută şi obişnuită pentru navigatori, în anul 400 d.Hr. numai romanii lăudându-se cu peste 30 de faruri ce punctau ţărmurile de la Marea Neagră până la Oceanul Atlantic.

Primele faruri greceşti foloseau pentru focuri fie lemn, fie, mai rar, torţe cu păcură, asemănătoare celor utilizate la Jocurile Olimpice. Grecii erau pricepuţi în folosirea reflecţiilor prin intermediul oglinzilor (deşi au mai trecut câteva secole până când principiile reflecţiei au fost înţelese) şi utilizau suprafeţe curbate şi focuri plasate în focarele acestora pentru a transmite o rază paralelă de lumină la o distanţă de mai mulţi kilometri în largul mării întunecate. Practic toate farurile de până atunci erau structuri construite pe coastă şi orientate către mare.

Pe măsură ce tehnicile de construcţie au evoluat, au apărut farurile moderne, care erau nu doar mai robuste şi mai puternice în ceea ce priveşte amplificarea luminii, dar erau construite în întregime în mare, adesea la distanţe de mulţi kilometri de ţărm.