Arhive etichetă: facerea lumii

Eugen Barbu în „Dicționarul general al literaturii române”

eugen-barbuBARBU, Eugen (20.11.1924, Bucureşti — 7.IX.1993, Bucureşti), prozator, dramaturg, eseist, poet şi publicist. Este fiul lui Nicolae Barbu, tâmplar la Atelierele CFR.

Studii

Barbu a urmat studiile primare, secundare şi liceale în capitală, luându-şi bacalaureatul în 1943 la Liceul Internat Schewitz-Thyerin. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va abandona în favoarea Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi (1943-1945). Audiază, în paralel, cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, fără a o absolvi.

Profesii

Trece prin felurite medii şi profesiuni. Este jucător de fotbal şi antrenor, tipograf şi corector la Casa Scânteii; devine redactor-şef al revistei „Luceafărul” (1962-1968), iar din 1970 până în 1989 conduce revista „Săptămâna culturală a Capitalei”; după 1989 este director-fondator al publicaţiei „România Mare”. A fost membru supleant al Comitetului Central al PCR din 1969, membru corespondent al Academiei RSR din 1974 şi deputat din 1975. A fost distins cu mai multe premii naţionale şi cu Premiul Herder (1978). Publică sub pseudonim (Eugen Rabe şi Eugen Baraba) la „Epigrama”, „Gluma”, „Păcală”, „Veselia” şi, din 1946, colaborează la „Fapta” (unde e de înregistrat adevăratul său debut). A frecventat (în 1946) cenaclul Sburătorul, a colaborat la numeroase reviste şi la principalele ziare din capitală, încredinţându-le texte strict literare (fragmente romaneşti, schiţe, nuvele) ori acoperind o publicistică vioaie, de atitudine, întinsă de la reportaj, impresii de călătorie, articol politic, chiar cronici literare până la virulenta cronică sportivă.

Continuă citirea →

Cum a apărut Universul?

Universul – cel puţin singurul despre existenţa căruia avem dovezi, deşi poate a mai existat anterior şi sub alte forme, la fel cum poate va dispărea cândva pentru a renaşte ulterior – a apărut acum 14,5 miliarde de ani, când un grăunte superdens de materie primordială, ce plutea într-un vid amorf, a explodat. Acesta a fost „big bang„.

Explicaţia ştiinţifică a acestui cataclism uluitor nu a fost încă găsită. Căldura pârjolitoare a acelor momente iniţiale ale Facerii Lumii a distrus orice urme ale Cauzei Primordiale, neştiindu-se dacă la bază au stat legile cunoscute ale fizicii sau o forţă spirituală întruchipată sub forma unui Zeu personal.

Se ştie însă că în haosul ce a urmat, materia a purtat o luptă acerbă cu antimateria pentru dominaţia eternă. Particulele de tipuri diferite ce se apropiau prea mult se anihilau reciproc, producând valuri de energie pură. Acea bătălie, care avea să ducă la formarea galaxiilor, stelelor şi a vieţii înseşi, a continuat timp de milioane de ani.

În final, materia a ieşit victorioasă. Puţinele formaţiuni de antimaterie rămase au fost exilate în zone îndepărtate din spaţiu, iar altele se crede că au rămas captive în capcane gravitaţionale aflate în centrele multora dintre galaxiile actuale, inclusiv în Calea Lactee.

Pe măsura expansiunii Universului, ce căuta să umple vidul înconjurător, acesta a început să se răcească. Cam la împlinirea unui miliard de ani de la apariţie, Universul se răcise îndeajuns pentru a începe să se condenseze în galaxii, mase uriaşe de ceaţă primordială ce se roteau în jurul unei axe centrale.

Materia, care avea acum ceva mai puţini inamici, se afla sub dominaţia Zeului Gravitaţiei, ce aduna gaze şi praf în interiorul galaxiilor, pentru a crea stelele. Dintre acestea, unele au rămas izolate, în timp ce altele au alcătuit constelaţii pe care ulterior oamenii de pe o planetă ce încă nu se formase le vor fi asemuit cu care, urşi, cai sau raci.

Stelele se formau în continuare, o dată cu răcirea şi expansiunea Universului. Însă Gravitaţia, prin forţa sa atotcuprinzătoare, a reuşit până la urmă să încetinească această expansiune, limitând realitatea fizică a Universului la o sferă ale cărei dimensiuni aveau să fie estimate cu multă îndrăzneală de un mare fizician, Albert Einstein.

Populat de câteva îngrămădiri de materie, Universul avea acum câteva miliarde de ani. Existau galaxii nenumarăte, însă Calea Lactee avea o formă foarte vagă; existau multe stele, dar nu şi soarele nostru; apăruseră câteva planete, dar nu şi Terra.

Ulterior, pe parcursul timpului cosmologic, printr-un accident sau prin forţa divina (părerile variază), într-un spaţiu infinitezimal din imensa Cale Lactee s-a instituit o nouă stare de ordine superioară a materiei. Era originea sistemului nostru solar.

sursa: Charles Panati – Cartea începuturilor