Arhive etichetă: Eusebiu Camilar

Stejarul din Borzeşti. Povestire istorică de Eusebiu Camilar

Stejarul din Borzesti

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor când venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătându-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pământului.

Continuă citirea →