Arhive etichetă: eschil

Viața lui Eschil

eschilDin câte cunoaştem, viaţa celui care poartă denumirea de părintele tragediei e pe cât de simplă tot pe atât de măreaţă.

Eschil s-a născut la Eleusis, localitate aflată la o depărtare de douăzeci de kilometri de Atena, în anul 525 î.e.n., dintr-o familie veche şi nobilă. Era fiul lui Euphorion, maestru de coruri, om dotat cu însuşiri artistice. Atmosfera de la Eleusis, încărcată de imagini sacerdotale şi de cultul naţional al misterelor religioase, i-a imprimat încă din anii de copilărie un· respect pios al adevărurilor divine şi al legăturii acestora cu soarta omenească. O legendă spune că odată, copil, adormind în grădina tatălui său, zeul Dionisos i-a prevestit prin somn că va ajunge poet.

Tinereţea i-a fost încântată şi totodată tulburată de lirica vechilor poeţi şi mai cu seamă de măreţia limpede a scrierilor lui Homer. Cu liniştea unei precocităţi adevărate, Eschil a simţit de timpuriu că va trebui să facă parte din familia spirituală a acestora.

Ca tânăr, Eschil a luptat la Salamina, la Plateea şi la Marathon, unde a şi fost rănit. Amintirea acestor lupte l-a stăpânit toată viaţa; dovadă, inscripţia pe care şi-a compus-o singur pentru a i se săpa pe mormânt, inscripţie în care chema pădurea de la Marathon şi pe Persul cu părul lung, care îl cunoşteau atât de bine, să spună singure dacă în viaţă a fost brav sau nu.

În teatru a debutat de tânăr, la vârsta de douăzeci şi şase de ani. Totuşi, abia mai târziu, când trecuse de patruzeci de ani, a dobândit prima sa încununare. În totul, la concursurile tragice a repurtat treisprezece victorii, ceea ce înseamnă c-a avut cincizeci şi două de piese premiate. La una din tetralogiile sale, şi anume cea din care făcea parte tragedia Perşii, coreg a fost Pericle, ilustrul conducător de mai târziu al Atenei. Cel mai important dintre triumfurile sale a fost cel din 458 cu Orestia, singura trilogie antică al cărei text ni s-a păstrat în întregime.

Cu trei ani înainte de moartea sa, Eschil a părăsit Atena pentru a se duce în Sicilia, unde şi-a şi dat sfârşitul. Nu se cunoaşte adevăratul motiv al acestei expatrieri. Cercetătorii de specialitate au emis pe seama exilului său voluntar diferite supoziţii şi comentarii. Ce-a putut, oare, să fie la mijloc? Nu este exclus ca bătrânul bard să se fi simţit rănit în orgoliul lui de către succesele tânărului său rival Sofocle şi de preferinţa pe care publicul începuse s-o acorde acestuia, la concursurile dramatice. S-a mai spus că asupra lui Eschil s-ar fi produs acuzaţii de impietate şi c-ar fi fost şi învinovăţit de prăbuşirea amfiteatrului de lemn, în cursul uneia dintre reprezentaţiile sale. În sfârşit, e posibil ca Eschil să fi fost atras în Sicilia de mulţimea admiratorilor pe care îi avea acolo precum şi de condiţiile de linişte şi de lucru pe care i le asigura curtea din Siracuza.

Continuă citirea →

Legenda lui Prometeu

Prometeu inlantuit

Prometeu. Unul dintre cele mai celebre personaje ale mitologiei clasice, fiul unui titan, Iapet, şi al unei nimfe, Climene, de la care se născuseră şi Atlas, Menetios şi Epimeteu. Alte tradiţii, care constituiau un filon paralel, dar diferit de cel urmat cu predilecţie, îl considerau fiul Herei şi al gigantului Eurimedon; se spune că ar fi ajutat, cu securea sa dublă, la naşterea Atenei din capul lui Zeus, uneltind apoi împotriva zeiţei. Iniţial era socotit şi mesagerul titanilor.

Prometeu era legat de mitul creaţiei. Zeii au plăsmuit oamenii sub pământ, din ţărână şi foc; nu i-au înzestrat însă cu nicio calitate specifică, încredinţându-le această sarcină lui Prometeu şi lui Epimeteu. Acesta din urmă, un fel de „dublu” negativ al lui Prometeu, a vrut să distribuie de unul singur calităţile şi capacităţile creaturilor; dar le-a împărţit prost, animalele fiind dotate cu toate prerogativele necesare supravieţuirii, iar oamenii fiind lipsiţi de ele. Pentru a remedia situaţia, Prometeu a fost nevoit să fure focul de la zei ca să-l dea oamenilor.

Continuă citirea →

Cei trei mari ai tragediei greceşti

„Aici odihneşte Eschil, pentru a cărui vitejie sunt chezaşi codrii Maratonului şi perşii, cei cu părul lung, care i-au cunoscut-o bine”. Acesta este epitaful pe care el însuşi, Eschil, l-a dedicat propriului său mormânt, cu puţin timp înainte de a muri. Este limpede că el nu a acordat mare importanţă meritelor sale de dramaturg, ci a preferat să le.. sublinieze pe cele câştigate în luptă, ca soldat, de parcă numai acestea singure puteau să-l impună recunoştinţei şi admiraţiei urmaşilor. Eschil, mai înainte de a fi un incomparabil artist, a fost şi un adevărat şi exemplar cetăţean. Şi cel dintâi premiu şi l-a câştigat nu pe scenă, ci în luptă unde, împreună cu cei doi fraţi ai săi, a săvârşit asemenea acte de eroism, încât guvernul a comandat unui pictor să le imortalizeze într-un tablou.

Continuă citirea →

Cum a murit Eschil?

O cunoscută anecdotă atribuie moartea lui Eschil unei broaşte-ţestoase: în timp ce dramaturgul medita aşezat pe o stâncă, un vultur, care prinsese o broască-ţestoasă şi trebuia să-i spargă cumva carapacea ca să o poată mânca, a văzut capul acestuia, chel şi strălucitor, şi l-a confundat cu o piatră, dând drumul prăzii în dreptul lui – nu ştim cu ce rezultat în privinţa broaştei-ţestoase, dar ucigându-l pe Eschil pe loc!

Literatura şi istoria în Grecia antică (II)

Dintre cei trei mari poeţi tragici ai Atenei secolului al V-lea, Eschil este cel a cărui operă (aproximativ 90 de tragedii, din care nu avem decât nişte fragmente) rămâne cel mai puternic marcată de mentalitatea şi religiozitatea tradiţionale. Acesta acceptă vechile credinţe şi pune în scenă atotputernicia divină, indiferentă la dreptate şi milă, dictând propria sa lege destinelor omeneşti. Mai mult, el justifică răzbunarea divină şi pedeapsa ce rezultă de aici, datorită orgoliului muritorilor.

Continuă citirea →

Eschil – părintele tragediei (II)

Cu Prometeu înlănţuit (470 î. Hr.) – trilogia mai cuprindea piesele, pierdute, Prometeu, purtător al focului şi Prometeu eliberat – ne întoarcem la mit. Iar mitul urcă până la începuturile lumii, când zeii şi titanii se prinseseră într-o uriaşă încleştare (titanomahia) şi nu se ştie a cui ar fi fost biruinţa dacă Prometeu, el însuşi un titan, nu l-ar fi sprijinit pe Zeus. Dar Prometeu, cu individualitatea lui pronunţată, nu-i rămâne fidel cârmuitorului din ceruri. Privind în jos, la pământenii neştiutori, îl apucă mila şi de dragul lor fură, din vatra lui Hefaistos, scânteia care va aprinde focul şi la bieţii pământeni. Prometeu, ca un geniu civilizator, îi învaţă meşteşugurile (plugărit, navigaţie) şi alte iscusinţe (scris, citit). Ceea ce declanşează supărarea grozavă a mai-marelui zeilor, care dă curs pornirilor lui despotice poruncind, cu vorbe straşnice, înlănţuinea de o stâncă a celui care îl înfruntase.

Continuă citirea →

Eschil – părintele tragediei (I)

Eschil (525-456 î.Hr.) s-a născut la Eleusis, în apropiere de Atena. Îi era dat să trăiască intr-o epocă zbuciumată, în care războaiele erau la ordinea zilei. Perşii, conduşi de Darius şi mai târziu de fiul acestuia, Xerxe, constituiau o continuă ameninţare. Lupte grele se poartă cu agresorii persieni în razboaiele medice la Maraton şi la Salamina, unde Eschil însuşi face parte din rândul combatanţilor greci.

Vrăjmaşii fiind înfrânţi, viaţa atenienilor profită de răgazurile de linişte. Alte lupte au loc la Atena – în plan literar. În concursurile care se iniţiază, Eschil, autor a 80 (sau 90) de tragedii şi drame satirice, se impune în câteva rânduri. Şi cum ar fi putut să nu se impună? Scrierile lui, cele şapte care s-au păstrat, emană o forţă venită din adâncuri imemoriale, 0 măreţie aproape că zeiască. „Firimituri de la marele ospăţ al lui Homer”, cum el însuşi le socotea, tragediile eschiliene sunt, se poate spune, deschizătoare de drum.

Continuă citirea →

Eschil – dramaturg si cetatean

Eschil, mai înainte de a fi un mare dramaturg, a fost şi un adevărat şi exemplar cetăţean. Cel dintâi premiu şi l-a câştigat nu pe scenă, ci în luptă unde, împreună cu cei doi fraţi ai săi, a săvârşit asemenea acte de eroism, încât autorităţile au comandat unui pictor să le importalizeze într-un tablou!

Eschil a murit la Siracuza, la vârsta de 72 de ani; legenda spune că din pricina unui vultur care, zburând pe deasupra lui cu o broască ţestoasă în gheare, a scăpat-o drept pe capul său chel, pe care l-a confundat cu un bolovan!