Arhive etichetă: eretic

Sălbatici şi barbari

Procesul Inchizitiei - Francisco Goya

În anul 1478, suveranii catolici Ferdinand şi Isabela instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime împotriva religiei. Acest lucru se întâmplase după înfrângerea arabilor, când, prin unitatea credinţei religioase, trebuia să fie apărată unitatea imperiului, cu greu restabilită. Acest tribunal clerical, Inchiziţia, Sfântul Oficiu, îşi făcuse datoria. Arabii şi evreii, ca şi toţi cei care încercaseră să păstreze sub masca religiei catolice credinţele lor subversive, maurii şi evreii ascunşi, moriscos, iudaizanţii, maranii, fuseseră spionaţi, alungaţi, nimiciţi.

Dar după ce Inchiziţia îşi împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea îşi limita activitatea doar la descoperirea şi pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare socotit erezie? În primul rând, orice părere care păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, aşa că Inchiziţiei îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria, se tipărea, se vorbea, se cânta şi se dansa. Erezie mai era apoi şi orice activitate publică importantă depusă de descendentul unui eretic. Sfântul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sângelui tuturor acelora care solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dovedească puritatea sângelui, descendenţa din părinţi şi străbuni creştini: printre străbuni nu trebuia să fi fost niciun maur sau evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decât Inchiziţia. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să fixeze taxe cât poftea de ridicate şi avea ultimul cuvânt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau socotite însă şi blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrâul. Erezie era şi camăta, interzisă în Biblie. Până şi negoţul cu cai cu nespaniolii era socotit erezie, pentru că asemenea comerţ putea să aducă foloase necredincioşilor de dincolo de Pirinei. Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziţia răpea tot mai multe drepturi coroanei şi submina autoritatea statului.

Continuă citirea →

Papa care l-a numit eretic pe vechiul său prieten

O prietenie interesantă   În religia catolică, papa este considerat succesorul Sfântului Petru, conducătorul Apostolilor şi, drept urmare, lider suprem al Bisericii Catolice. În anul 1623, Urban al VIII-lea a fost ales papă, succedându-i lui Grigore al XV-lea. Numele lui real era Maffeo Barberini, provenind dintr-o familie aristocratică bogată din Florenţa. În timpul pontificalului său a devenit un susţinător înfocat al artelor şi, prin patronajul său, resursele băneşti ale Vaticanului erau folosite pentru a comanda opere de artă, prin aceasta el având o contribuţie importantă la progresul mişcării baroce şi conducând Roma într-una din perioadele sale artistice cele mai prospere.

Continuă citirea →

Originile Inchiziţiei – partea a doua

La originea înfiinţării Inchizitiei trebuie luată în considerare apariţia şi dezvoltarea fulgerătoare  a ereziei albingenzilor.  Bisericii catolice îi revenea sarcina să anihileze erezia ce se răspândea tot mai mult.

Continuă citirea →

Originile Inchiziţiei – prima parte

Inchiziţia a fost creată cu scopul de a cerceta şi a-i descoperi pe eretici, de a-i ancheta, de a le încheia actele de acuzaţie şi de a-i preda pe cei vinovaţi tribunalelor laice pentru judecare condamnare şi pedepsire. Prin termenul de erezie se înţelegea o serie de abateri de la dogma bisericii catolice. Astfel, era socotit ca fiind eretic acela care punea la îndoială litera Evangheliei şi cuvântul unui călugăr, indiferent de comportarea acestuia. Mai era de asemenea considerat eretic şi ţăranul care întârzia la predarea dijmei către mănăstire, sau meseriaşul de la oraş care depunea un obol prea mic în „cutia milei”, sau femeia care mergea la piaţă într-o zi de post… Şi exemplele pot fi înmulţite.

Continuă citirea →