Arhive etichetă: Emil Cioran

Emil Cioran: „Calmante să-mi domolesc indignarea”

Emil Cioran

La vârsta de douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, deci în perioada 1931-1936, Emil Cioran a traversat o stare psihică specială, pe care a încercat să o descrie în jurnalul său:

„Două lucruri care au contat enorm în viaţa mea: muzica şi mistica (deci extazul) – şi care se îndepărtează… Între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, orgie a amândurora. Pasiunea pentru ele era legată de insomniile mele. Nervi incandescenţi, întinşi să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă. Toate au fost înlocuite de acreală, de zbucium, de scepticism şi de anxietate. Pe scurt, o scădere a temperaturii lăuntrice – singura explicaţie că mai sunt în viaţă. Căci dacă era să rămân în starea aceea de ebuliţie, de mult mi-aş fi ieşit din minţi”.

La sfârşitul acestei perioade, în 1936, apărea controversata carte a lui Cioran Schimbarea la faţă a României. Tânărul autor visa delirând să trăiască într-o „Românie fanatică”, într-o ţară „cu destinul Franţei şi populaţia Chinei”, propunând o explozie orgiastică, un „dionisism al devenirii româneşti”. Capitolul despre evrei era profund antisemit. Într-o scrisoare către autor, Mircea Eliade (care se ocupa la Bucureşti de şpalturile cărţii lui Cioran) a considerat anume acest capitol ca fiind „admirabil”. În februarie 1990, la două luni de la revoluţie, Cioran a admis să se reediteze această carte. El a suprimat „câteva pagini” (de fapt, câteva capitole) considerate de el „pretenţioase şi stupide”, fiind „evidentă prezenţa isteriei mele de atunci”. „Această ediţie este definitivă – a conchis Cioran în 1990. Nimeni nu are dreptul s-o modifice”.

Atunci, în 1936, Cioran se afla la Braşov (umil profesor de liceu), trimiţând provinciale mesaje melancolice lui Eliade: „Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată”. Într-o scrisoare de răspuns din toamna acelui an, încercând să îi aline starea depresivă, Mircea Eliade îi recomanda (în glumă? în serios?) un straniu remediu psihiatric: Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână ?!”.  Nu ştim dacă, în Braşovul anului 1936, Cioran avea „vreun opium la îndemână”. Ştim în schimb că, „în tinereţe”, Emil Cioran îşi provoca „uitarea de sine” prin exces de alcool. Faptul rezultă limpede dintr-un dialog al eseistului cu Gabriel Liiceanu, într-un film realizat la Paris, în 1990. Iată un scurt fragment din acest dialog:

Continuă citirea →

Nae Ionescu văzut de Emil Cioran

Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat viaţa unei întregi generaţii. Personajul poate cel mai controversat din perioada interbelică de la noi: Nae Ionescu. Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?

Emil Cioran: Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus imediat la Interne.

G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau două lucruri complet separate?

E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei singure idei.

G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile politice?

E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt cu regele, sau regele a rupt cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat. Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în ele ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la facultate făceau figură de ţărani naivi.

 

sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998

Ideea de Dumnezeu în opera lui Emil Cioran

Dumnezeu este o temă frecvent tratată de către artişti. Relaţia artistului cu spiritualitatea este transpusă în opera creată, ea însăşi privită ca har divin. Dumnezeu a fost definit, de-a lungul istoriei, ca Absolut ori metamorfozat, ca parte umană. Sub această contradicţie se găsesc ideile filozofice ale eseistului Emil Cioran.

 

Există o neputinţă în a afla adevărul, care chinuie şi care – datorită imposibilităţii în faţa căruia este pus gânditorul – se transformă, treptat, în negativism. Acest negativism este determinat de latura „demonică” a omului ce se luptă cu raţiunea: „Curios ce obositoare este ideea asta de Dumnezeu. Prezenţa ei în conştiinţă este un surmenaj continuu, o febră ascunsă şi epuizantă, un principiu destructiv” (Lacrimi şi sfinţi).

După o mărturisire proprie (într-un interviu de Gabriel Liiceanu), Emil Cioranu „s-a mişcat tot timpul între nevoia de credinţă şi imposibilitatea de a crede.” Rezultatul la care ajunge nu este unul singur, concret, eseistul oscilând în păreri şi afirmaţii. El este „învinsul” ce „pleacă în căutarea marelui POATE” (Fr. Rabelais). El deţine orgoliul învinsului: „Mi se pare mai uşor să te crezi tu însuţi Dumnezeu, decât să crezi în Dumnezeu.” (Mărturisiri şi anateme)

Încercarea de a crede, credinţa în sine, este un proces lung, obositor, care cere timp şi care, până la urmă, nu duce la nimic. Este aceeaşi frică cu care nu accepţi moartea: „Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa” (Lacrimi şi sfinţi). Dorinţa de a muri este diferită de moartea în sine („Doreşti dorul de moarte şi nu moartea”), căci „suntem superiori morţii doar în dorinţa de a muri.” (Amurgul gândurilor)

Odată cu experienţa de viaţă a scriitorului, sensul vieţii în plan spiritual capătă noi valenţe. Urmând acelaşi tipar contradictoriu, Cioran analizează rolul vieţii şi al morţii: pe de o parte, „Viaţa nu există iar moartea este o stare de vis” (Lacrimi şi sfinţi), pe de alta – „Moartea este sublimul la îndemâna fiecăruia”, Dumnezeu fiind „modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viaţă” (Amurgul gândurilor).

Influenţa religiei asupra umanităţii e evidenţiată de constatarea „pentru fiecare om Dumnezeu este întâia amintire” (Lacrimi şi sfinţi). Există o energie divină ce planează asupra acestei lumi. Trăim, parcă, cu sentimentul „sufocării” ce ne-o provoacă această prezenţă: „În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu”  (Amurgul gândurilor). Şi cum „Fără Dumnezeu totul e neant. Iar Dumnezeu? Neantul suprem” (Silogismele amărăciunii), putem spune că la baza lumii nu a stat cuvântul, ci ideea, Ideea de Dumnezeu, care este „cea mai practică şi mai periculoasa (…). Pe ea se salvează şi pe ea se prăbuşeşte omenirea.” (Lacrimi şi sfinţi)

Eseistul se află în imposibilitatea de a-l concepe pe Dumnezeu prin suflet: „Toate căile merg de la mine spre el, niciuna de la el la mine” (Amurgul gândurilor). În lipsa credinţei, Cioran încearcă să-l cucerească pe Dumnezeu prin efort: „Acel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” (Lacrimi şi sfinţi). Această cucerire se face pentru sine, Cioran optând pentru un Dumnezeu individual: „În lumea în care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.” (Amurgul gândurilor)

Dumnezeu este perceput ca „un abis privit de jos”. Cioran, la fel ca şi Pascal, a pariat pe Dumnezeu: „Cine a înţeles că lumea aceasta nu întrece condiţia amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios salvându-se din lume, sau să salveze lumea distrugându-se” (Cartea amăgirilor). Scriitorul optează pentru a doua variantă, de autodistrugere în schimbul salvării lumii, căci „omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge.” (Amurgul gândurilor)

Omul nu e consecinţa unei intenţii speciale. Numai noi, oamenii, am inventat ideea de scop. Universul în care trăim este unul plin de contradicţii, în care oamenii sunt îngeri şi demoni. Pascal sesiza că „nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea”. Aflăm în el justiţiarul şi viermele, adevărul şi greşeala, creatorul şi distrugătorul.

sursa: art-business.ro

Criterion (I)

Tânăra generaţie

După „generaţia premergătorilor” (N. Iorga), care apare după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, după „generaţia paşoptistă„, după „generaţia socială” de la 1907 şi după „generaţia de foc„, care îi cuprinde pe Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Pamfil Şeicaru, Tudor Vianu ş.a – generaţie caracterizată de Nae Ionescu prin realism, autohtonism, ortodoxie şi monarhie, generaţia stilului „Ideii europene” –, urmează tânăra generaţie.

Mircea Vulcănescu distinge două momente fondatoare ale tinerei generaţii: „un moment spiritual” (1925-1929), caracterizat prin redescoperire de sine, speranţă în posibilităţile lor creatoare, plenitudine spirituală, încredere într-un destin cultural major şi „un moment nespiritual” (1929-1932), dominat de scepticism, de cădere spirituală profundă, de inutilitate, de lipsă de perspective. Între cele două momente există o etapă intermediară, reglată de „constatarea divergenţelor” (Ancheta „Tiparniţei literare”, Kalendele), „înfrângerile” (Maitreyi), precum şi „criza economică” (1929-1932).

Continuă citirea →

Emil Cioran şi adamismul românesc

Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a relevat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre. […]

O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Când s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe când culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici în faţa nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic, n-am câştigat nimic. Atâta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atâta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţăra aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută.

[…] Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent.

Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul României este un timp fără istorie.

Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, pp. 39-40

sursa: ebooks.unibuc.ro

“Profilul interior al Căpitanului” de Emil Cioran

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere.

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri ?

Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.

Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.

Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea : “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.

Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.

Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

-”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

-”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

-”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.

Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.

A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.

Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !

Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.

Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.

Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

“Glasul strãmoşesc”, Sibiu, anulVI, nr.10 din 25 decembrie 1940