Arhive etichetă: elevi

Ultima zi de școală

Încheierea anului școlar este un eveniment important în viața profesorilor, elevilor și părinților. E un bun prilej de analize, bilanțuri și statistici, dar oferă și posibilitatea unor momente de reflecție asupra unor aspecte de țin de evoluția noastră, a fiecăruia. Dacă elevii se pot bucura de vacanță sau sunt în emoțiile primelor examene importante, împreună cu părinții, mulți profesori continuă să fie alături de elevii lor. Cu răbdare, înțelegere și bunăvoință au știut să se apropie de sufletul lor, să le înțeleagă neliniștile și speranțele, să-i încurajeze și să-i motiveze.

Personal, am uneori îndoieli în legătură cu inspirația alegerii celor mai potrivite metode didactice și de relaționare cu elevii mei și sunt convins că n-am reușit întotdeauna să privesc lucrurile din perspectiva lor. Cred că nu am un simț al umorului prea dezvoltat și poate că uneori abilitățile de comunicare n-au fost cele mai eficiente. Nu știu dacă am reușit să fiu ceea ce doreau elevii mei, dar știu că am fost sincer cu ei, am încercat să fiu obiectiv și atent la nevoile fiecăruia, oferindu-le respect și încredere. Am încercat să critic mai puțin și să îndrept mai mult. Activitatea aceasta mi-a adus multe satisfacții: foști elevi au devenit colegi în cancelarie; alții au ajuns la universități de prestigiu.

Am încercat și încerc și acum să fiu mai bun în ceea ce fac, fiind conștient că tot timpul am ceva de învățat. Și mai cred că numai oferind foarte mult poți primi ceea ce aștepți de la cei din jur.

Închisoarea de la pension

profesor

Povesteşte Al. Tzigara Samurcaş: “Feeria vieţii libere a luat sfârşit când a trebuit să apuc drumul şcolii. La internatul Schewitz,  un pedagog ne conduse în clasa cuvenită; o sală încăpătoare, cu tavan jos, prost luminată şi cu zăbrele de fier la ferestre. Impresia de închisoare ce de la început îmi făcu urmărindu-mă, m-am hotărât să evadez cât de curând […]

Nevoia însă mă sili să mă obişnuiesc cu noua viaţă de cazarmă: sculare la 6 dimineaţa, spălare pe înghesuială la chiuveta fără apă curentă, căutarea încălţămintelor în mormanul de ghete aruncate toate la un loc; descinderea în clasa rău aerisită, luminată cu lămpi de ulei şi încălzită cu sobe de tuci. Aşa-zisele ore de meditaţie, în care mai mult se somnola, durau până la servirea cafelei cu lapte însoţită de o bună pituşcă rumenită. La dejun şi seara tot coltucul de pâine braşovenească, un amestec cu cartofi, servea de bază, căci mâncările din cauza mirosului de seu erau, uneori, respingătoare. După mese aveam recreaţii, care pe vreme bună erau plăcute în curte, altfel ne întorceam în aceleaşi săli rău mirositoare care de-abia le părăsisem.

Timpul dintre mese era consacrat cursurilor, dându-se precădere limbei franceze, care într-adevăr se învăţa mai bine ca în orice altă şcoală din ţară. Şi în timpul recreaţiilor vorbirea în franţuzeşte era obligatorie, recalcitranţii fiind pedepsiţi. Rolul profesorilor părea, de altfel, a fi mai mult să pedepsească pe cel cu lecţiile nepregătite, decât să-i lămurească asupra conţinutului unor cărţi destul de rudimentare.

Continuă citirea →

Cum scriau elevii în urmă cu mii de ani

Mesopotamia antica elevi la scoala

Suntem pe la începutul mileniului al II-lea î.Hr. În piaţa din centrul oraşului Mari din Mesopotamia se înalţă unul dintre acele temple mari cărora ei le spuneau Ziggurat şi care îşi avântă în sus cele şapte etaje suprapuse şi retrase mult faţă de celelalte; întregul ansamblu se aseamănă mult cu o piramidă în trepte. O scară principală urcă până la platforma superioară pe care este clădită capela din care „zeul patron îşi păzeşte oraşul” cu aceeaşi grijă cu care, în locuinţele bogate aşezate în jurul templului, preoţii „păzesc”, la rândul lor, bunurile şi comorile „zeului”.

În faţa Zigguratului se află palatul de reşedinţă al guvernatorului local. Palatul e clădit pe o movilă artificială pentru a putea fi mai uşor apărat în cazul unei revolte a populaţiei subjugate sau al unui atac inamic. Pe o scară fortificată, ornată cu basoreliefuri şi inscripţii, se putea ajunge până în sala de audienţe care era accesibilă publicului; urmau în continuare apartamentele private ale guvernatorului, cazărmile gărzilor, locuinţele curtenilor, arsenalele, magaziile şi trezoreria oraşului. Încolo, de jur împrejur cât poţi cuprinde cu ochii, nu vedeai decât căsuţe şi bordeie clădite din cărămizi nearse, îngrămădite una în alta de-a lungul străzilor înguste şi al canalelor care traversau oraşul.

„Casa tăbliţelor“, adică şcoala, este aşezată chiar lângă templu. Să intrăm; ea nu are decât două încăperi în care sunt înşirate mai multe rânduri de bănci făcute din cărămizi nearse pe care stau aşezaţi doi până la patru elevi. În prima cameră, şezând pe un fel de fotoliu din cărămidă şi sprijinindu-şi picioarele pe un piedestal, ummia, adică profesorul, controlează tăbliţa unui şcolar; rezemat de un perete şi plictisit că încă nu i s-a dat nimic „de lucru”, stă „responsabilul cu biciul”.

Continuă citirea →

Şcoala – trecut şi prezent

Un prieten mi-a atras atenţia asupra unei imagini care ilustrează foarte bine schimbările intervenite în modul în care este percepută şcoala astăzi şi cum au evoluat în timp relaţiile dintre elevi, părinţi şi profesori.