Arhive etichetă: Egiptul Antic

Regatul Nou – Perioada Ramsidă 1320-1070 î.Hr.

Faraonii din dinastiile XVIII şi XIX, care au purtat aproape toţi numele de Ramses, au menţinut coeziunea marelui Imperiu Egiptean.

Templul lui Ramses II de la Abu-Simbel

Ramses I a profitat de confuzia ce domnea în jurul tronului la sfârşitul celei de-a optsprezecea dinastii şi a înfiinţat-o pe cea de-a nouăsprezectea. Domnia sa scurtă de doar doi ani s-a soldat doar cu bătălii grele.

Deşi Teba rămânea centrul religios al Egiptului, capitala a fost mutată în Delta Nilului, de unde se putea ajunge mai uşor pe frontul din nord, unde aveau loc lupte crâncene cu hitiţii. Nomazii din Libia, care atacau Egiptul dinspre vest cu regularitate, constituiau şi ei o ameninţare. Fiul lui Ramses I, Seti I, a condus campanii militare în Palestina, Siria şi Sudan, aducând acasă prăzi bogate de război. El a continuat să ridice temple, adăugând în special numeroase coloane marelui complex de la Karnak.

Ramses II in batalia de la Kades

Una dintre cele mai semnificative lupte împotriva hitiţilor şi a aliarului acestora, prinţul amorit din Kadeş, Siria, a avut loc în 1285 î.Hr. Ramses II, nepotul lui Ramses I, cunoscut drept „cel Mare“, un domnitor putemic, dar şi crud şi extravagant, al cărui harem a adus pe lume 150 de copii, a pornit împotriva duşmanilor săi în fruntea unei mari armate pentru a împiedica pierderea totală a Siriei şi Palestinei. Cu toate acestea, doar norocul l-a scăpat de o înfrângere ruşinoasă. Nimeni nu a ieşit învingător în lupta de la Kadeş, care s-a încheiat cu semnarea unui tratat de pace în 1259.

Problemele externe cu care se confrunta Ramses II nu l-au împiedicat să construiască intens. Templul tăiat în stâncă de la Abu Simbel este cel mai cunoscut dintre nenumăratele temple pe care acesta le-a ridicat sau le-a restaurat.

Cel mai important faraon al celei de-a douăzecea dinastii, Ramses III (1198-1166 î.Hr.), autor al unor reforme sociale şi administrative semnificative, a fost nevoit să apere Egiptul de atacurile venite din exterior. Popoarele mării, printre care se numărau aheii şi filistenii, s-au aliat cu libienii şi au pătruns în Egipt de pe mare şi dinspre uscat. Faraonul nu a reuşit să-i oprească nici pe filisteni să se aşeze în Palestina, nici pe libieni să se stabilească în Egipt. Comerţul şi plata tributului au încetat. Dificultăţile economice au dus la nelinişte socială şi la prima grevă înregistrată în istorie.

Ramses III impreuna cu unul dintre fiii sai

Ramses III a fost ucis în cele din urmă, dar enormele temple şi palate ridicate de el îi păstrează vie amintirea. Succesorii săi şi-au pierdut puterea asupra populaţiei. Străinii aflaţi în Egipt, urmaşi ai mercenarilor sau sclavi, s-au răsculat, iar înalţii preoţi ai lui Amon din Teba au înfiinţat o teocraţie în Egiptul de Sus.

Evreii în Egipt Printre numeroasele neamuri străine aflate în Egipt în timpul faraonilor se numărau şi evreii, care erau folosiţi fără milă ca sclavi la muncile cele mai grele. Cu toate acestea, ei erau priviţi ca o ameninţare:

„El a zis poporului său: Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai putemic decât noi.Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întîmpla un război, să se unească şi el cu vrăimaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară. Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel au zidit ei cetăţile Pitom şi Ramses , ca să slujească de hambare lui Faraon.“ (Exod, capitolul 1, versetele 8-11)

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii, vol.I, Ed. Litera International

Egiptul antic – Regatul Nou

REGATUL NOU I cca 1539-1379 î.Hr. Egiptul antic a atins apogeul puterii sale politice în timpul Regatului Nou. Faraonii celei de-a optsprezecea dinastii au făcut din Egipt statul cel mai influent din Orientul Apropiat.

În timpul domniei lui Ahmosis I, primul faraon din dinastia XVIII, conducătorii Tebei au reuşit să îi alunge pe hicsoşi şi să extindă dominaţia Egiptului până la graniţa Siriei. Urmaşul lui Ahmosis, Tutmes I (cca 1525-cca 1512 î.Hr.) a cucerit toată Nubia şi a integrat-o în Imperiul Egiptean.

Hatsepsut

Fiica lui Tutmosis, Hatşepsut (1503-1482 î.Hr.) s-a căsătorit cu fratele ei vitreg, Tutmes II. După moartea acestuia, ea a preluat puterea, iniţial ca regent pentru nepotul ei, Tutmes III. În cele din urmă, ea şi-a asumat titlul de faraon şi a adus o perioadă de pace şi prosperitate pentru ţară. Au fost organizate expediţii comerciale de amploare, cum ar fi cele din ţinutul Punt (Eritreea şi Somalia de astăzi). La fel ca şi alţi faraoni, Hatşepsut a poruncit să i se ridice un splendid templu funerar, unul dintre cele mai importante edificii de acest gen.

După moartea ei, Tutmes III (1504-1450 î.Hr.) a şters orice menţiune a mătuşii şi mamei sale vitrege. În timpul domniei lui, Regatul Nou a atins dimensiunile sale maxime, întinzându-se de la Eufrat în nord, până la Sudanul de astăzi în sud. Pentru a împiedica ascensiunea hitiţilor, faraonii au încheiat alianţe succesive cu Regatul Mitanni. Politica alianţelor a fost dublată de căsătoriile dinastice. Amenhotep III (1417-1379 î.Hr.) s-a căsătorit atât cu regina egipteană Tiy, cât şi cu două prinţese Mitanni.

Domnia lui Amenhotep III s-a remarcat prin edificiile construite şi prin stilul arhitectural. Lunga perioadă în care a condus Egiptul a marcat de asemenea declinul treptat al celei de-a optsprezecea dinastii, accelerat ulterior de politica religioasă a fiului acestuia, Amenhotep IV (Akhenaton).

Akhenaton

REGATUL NOU II: Perioada Amarna 1379-132o î.Hr. Amenhotep IV a introdus o formă de monoteism şi a interzis vechile culte, stårnind astfel mânia preoţilor, care se temeau că îşi vor pierde influenţa în Egipt.

Venerarea discului solar, Aton, era deja un lucru comun la curtea faraonului Amenhotep III. Noul faraon, Amenhotep IV (1379 – 1362 î.Hr.), a interzis însă toate celelalte culte. El şi-a luat numele de Akhenaton („cel care îl slujeşte pe Aton“) şi a înfiinţat o nouă capitală, Akhetnaton, pe câmpiile din centrul Egiptului, la Tell el-Amarna. Procedând astfel, el i-a privat pe preoţii lui Amon-Ra din Teba de puterea lor. În timpul lui Akhenaton, a apărut un stil artistic nou, mai naturalist. În al doisprezecelea an al domniei acestuia entuziasmul său pentru reforma a început să scadă. Nefertiti, care fusese până atunci egala sa şi „suprema soţie regală“, a dispărut, fiind înlocuită de prinţesa Mitanni Kiya. Această schimbare putea fi cauzată de ameninţarea crescândă din partea hitiţilor, care a deterrninat Egiptul şi Regatul Mitanni să se alieze.

La puţin timp după moartea lui Akhenaton, vechile culte au fost reinstaurate. S-a încercat de asemenea eradicarea amintirii „regelui eretic“.

Ambii faraoni care i-au urmat s-au căsătorit cu fiicele lui Akhenaton şi Nefertiti pentru a asigura continuitatea dinastiei. Al doilea faraon, tânărul Tutankhaton, şi-a schimbat numele în Tutankhamon în încercarea unei reveniri la vechea ordine. Nu a avut însă realizări semnificative pe plan politic. Din cauza conflictelor permanente cu hitiţii, puterea generalilor de armată a crescut constant. După moartea sa, aceştia au uzurpat tronul. Unul dintre ei, Ramses I a înfiinţat o dinastie în jurul anului 1320 î.Hr.

Tutankhamon

Blestemul faraonului Tutankhamon Descoperirea mormântului aproape intact al lui Tutankhamon în 1922 afost cea mai mare senzaţie arheologică a secolului trecut. Însă curând, mulţi dintre cei care au participat la săpături au murit în circumstanţe misterioase şi astfel a luat naştere legenda „blestemului lui Tutankhamon”. Astăzi se crede că decesele au fost cauzate de către unele bacterii rare, ciuperci sau viruşi conservaţi în mormânt.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, Ed. Litera

Femeile în Egiptul antic

Nefertiti

Femeile egiptene se bucurau cam de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Ele puteau încheia de sine stătător tranzacţii legale şi puteau practica majoritatea meseriilor. Femeile căsătorite aveau drepturi egale cu soţii lor. Poligamia se practica doar în casele regale. Dintre soţiile faraonilor, „marile consoarte regale“, precum Tiy şi Nefertiti, au avut o influenţă considerabilă.

S-au înregistrat unele cazuri în care femeile au devenit faraoni. Căsătoriile între fraţi şi surori aveau loc pentru a asigura puritatea dinastiilor divine. Dacă faraonul era fiul unei concubine, cum s-a întâmplat frecvent în dinastia XVIII, el se căsătorea de obicei cu sora vitregă cea mai apropiată pentru a-şi asigura descendenţa. Ulterior, „soţiile divine ale lui Amon“ au dominat oficial teocraţia tebană în Egiptul de Sus.

Egiptul antic – regatul mijlociu

Regatul Mijlociu a fost încadrat de două perioade de declin şi sciziuni.

În timpul Primei Perioade Intermediare, care a urmat după căderea Regatului Vechi, Egiptul s-a fragmentat din nou în numeroase regiuni angajate în război civil. Administraţia civilă, comerţul şi economia au suportat astfel o lovitură serioasă. Mai mult, populaţia a suferit de foame din cauza neglijării sistemelor de irigaţie şi de stocare a alimentelor. Guvernatorii provinciilor din cea de-a unsprezecea dinastia a Tebei din Egiptul de Sus au reuşit în sfârşit să câştige supremaţia în lupta pentru controlul asupra Egiptului. Aceştia au cucerit Egiptul de Jos şi au înfiinţat al doilea regat.

Amenemhet III

Faraonii din dinastiile a unsprezecea şi a doisprezecea au preluat puterea de la guvematorii provinciilor şi au reinstaurat administraţia centrală. Mutarea capitalei regatului la Teba, în Egiptul de Sus, a avut impact şi asupra politicilor religioase. Zeul Amon, care avea un cult special în noua capitală, a fuzionat cu zeul Soarelui Ra, al cărui templu principal se afla la Heliopolis, în Egiptul de Jos, lângă vechea capitală Memfis, dând naştere astfel divinităţii oficiale a regatului, Amon-Ra.

Un complex vast de temple 0 a fost construit la Teba în cinstea sa (pe teritoriul ocupat astăzi de localităţile Luxor şi Karnak). Faraonul Sesostris III (1878-1843 î.Hr.) a lărgit din nou aria de influenţă a Egiptului, din Nubia, peste Sinai şi până la bogatele oraşe comerciale din Liban. Fiul lui Sesostris, Amenemhet III  (1842-1797 î.Hr.) a deviat cursul unui afluent al Nilului pentru a crea oaza Fayoum. Aici a fost ridicată ultima mare piramidă pentru conducător. Conform tradiţiei tebane, faraonii ce au urmat erau îngropaţi în complexe subterane de morminte din Valea Regilor, la vest de capitală.

Sfârşitul celei de-a douăsprezecea dinastii a marcat debutul celei de-a doua Perioade Intermediare, când ţara a fost din nou împărţită în Egiptul de Sus şi cel de Jos. Această sciziune a favorizat invazia hicsoşilor (în egipteană, Hega-khase: „domnitori din alte tărâmuri“), un grup de triburi indo-europene

Ei au pătruns în Egiptul de Jos şi şi-au stabilit capitala, Avaris, în delta Nilului. De acolo au domnit în Egiptul de Jos ca faraoni, în vreme ce dinastiile locale stăpâneau Egiptul de Sus din Teba.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Egiptul antic – regatul vechi

Cele mai cunoscute piramide au fost ridicate în timpul Regatului Vechi, ca dovadă a structurii foarte ierarhizate a societăţii egiptene.

Piramidele Piramidele au fost ridicate începând cu a treia dinastie şi sfârşind cu cea de-a şaptesprezecea, de către egipteni, dar şi de către kuşiţi. Tumulii funerari din perioada predinastică au precedat piramidele care au apărut iniţial sub forma mormintelor construite în unghiuri drepte, numite mastaba ( „bancă“ în arabă). Piramidele în trepte ale lui Djoser au fost ridicate la Saqqara prin suprapunerea mai multor astfel de mastaba.

Încă de la naşterea civilizaţiei egiptene, a existat o strânsă legătură între tron şi religie. Fiecare faraon era considerat a fi trimisul zeului Horu. Începând cu a cincea dinastie, faraonii erau adoraţi ca fii ai zeului Soarelui Ra. Unificarea Egiptului de Sus cu cel de Jos era reconstituită simbolic de fiecare dată când un nou faraon urca pe tron şi primea dubla coroană a celor două regate. Conducătorul impunea dările în regat. Acestea depindeau de mărimea terenurilor şi de numărul de animale 0 deţinute de fiecare familie. Supuşii trebuiau de asemenea să îndeplinească anumite îndatoriri comune în perioadele de secetă şi de inundaţii, cum ar fi construirea de canale şi diguri, dar şi ridicarea mormintelor faraonilor. După faraon, cei mai mari proprietari de pământ erau preoţii, înalţii demnitari şi guvematorii de provincii. Datorită acestui fapt, ei beneficiau de o putere politică remarcabilă în regat, cu atât mai mult cu cât posturile erau transmise prin ereditate.

Unul dintre cei mai mari faraoni ai Regatului Vechi a fost regele Djoser din a treia dinastie, care a organizat expediţii miniere in Peninsula Sinai, de unde se extrăgeau cupru şi turcoaz. El este foarte bine cunoscut şi pentru piramida sa în trepte din Saqqara, proiectată de Imhotep. Pe lângă funcţia de arhitect, acesta din urmă le îndeplinea şi pe cele de medic, preot şi demnitar la curte. A fost unul dintre primii creatori dotaţi cu mai multe talente din istoric, fiind chiar adorat ca divinitate.

Regatul Vechi a atins apogeul în timpul celei de-a patra dinastii. Faraonul Snefru a condus expediţii de jaf înspre sud în Nubia (Sudanul de astăzi) şi înspre vest în Libia, luând aur, fildeş şi sclavi ca pradă de război. Fiul său Keops a ridicat marea piramidă de la Giseh, singura dintre cele şapte minuni ale lumii antice care s-a păstrat până în prezent. Succesorii lui Keops, Kefren şi Mykerinos au construit şi ei morminte complexe la Giseh. După faraonul Pepi II din a şasea dinastie, care a domnit mai bine de 90 de ani, au început să apară primele semne ale declinului. Conflictele pentru putere, asasinatele de la curte şi eforturile guvernatorilor din provincii pentru a obţine independenţa au dus la prăbuşirea Regatului Vechi.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii

Egiptul antic – perioada predinastica

Vechea civilizaţie a Egiptului antic a apărut pe fâşia de pământ fertil pe care Nilul a creat-o în deşertul din nordul Africii. Dată fiind izolarea sa geografică, Egiptul a evoluat foarte diferit, în special în unele aspecte, faţă de restul Orientului Apropiat. Deşi a fost supus unor influenţe exterioare, caracteristicile sale fundamentale au rămas aceleaşi în mileniile sale de existenţă.

Perioada predinastică

Regiunile nordice şi cele sudice ale Egiptului au fost unificate încă din perioada predinastică, formând o singură entitate politică.

Egiptul se află pe Valea Nilului, fiind mărginit spre est şi spre vest de deşert. Inundaţiile anuale, care au loc între iulie şi octombrie, aduc aluviuni fertile, esenţiale pentru agricultura înfloritoare de pe malul fluviului. Ţara este împărţită în Egiptul de Sus, unde Nilul curge printr-o vale îngustă, şi Egiptul de Jos, unde fluviul şi afluenţii săi formează o deltă largă înainte de a se vărsa în Marea Mediterană.

Continuă citirea →