Arhive etichetă: Egipt

Piramidele

egipt piramideÎn Egipt, credința oamenilor în viața de după moarte a determinat construirea piramidelor, destinate a fi morminte ale faraonilor (regilor).

La început, au fost construite piramide în trepte, mai mici, numite mastaba. Acestea au fost ridicate din cărămizi nearse, apoi din blocuri de piatră.

Marea piramidă a faraonului (regelui) Keops, de pe platoul Gizeh din Egipt, se numără printre cele șapte minuni ale lumii antice, fiind singura dintre acestea păstrată până în zilele noastre. Piramida a fost construită în urmă cu aproximativ 4500 de ani, din peste 2,3 milioane de blocuri de piatră, având înălțimea de aproape 150 de metri. Alături de ea se înalță piramidele faraonilor Kefren și Mikerinos.

Egiptenii erau convinși că există viață după moarte, astfel că, pentru a trăi veșnic, corpul uman trebuia conservat cât mai bine. De aceea, ei au dezvoltat procesul mumificării.

Construcții în formă de piramidă au fost ridicate și în alte regiuni din Orientul Antic, precum în Mesopotamia (ziguratele) și în China.


sursa: Magda Stan, Istorie: manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Litera, 2017


Ce este o piramidă? Primul cuvânt care ne vine în minte când spunem Egipt, este piramidă. Piramida este un mormânt monumental înălţat la porunca faraonului. Faraonul este regele Egiptului. În Egipt există câteva zeci de piramide, cu dimensiuni şi forme diferite. La început, sunt construite piramide în trepte, prima fiind înălţată de faraonul Djoser. Are şase trepte şi o înălțime de 60 m. Piramidele au drept scop să protejeze trupurile regilor şi bijuteriile lor, mobilierul aflat în camera funerară şi altele. Aceste obiecte aflate acolo urmează să fie folosite de faraoni în viaţa de apoi. Astăzi, piramida este un important izvor istoric. Ea ne arată gradul de dezvoltare a Egiptului într-o anumită perioadă istorică. De asemenea, ne oferă informaţii despre practicile religioase şi despre cât de puternic este faraonul.

Cum se construieşte o piramidă? Piramidele nu sunt construite de extratereştri, ci de oameni, cu ajutorul calculelor matematice, planurilor şi uneltelor lor. Nu ştim cu exactitate cum au ridicat constructorii pietrele în absența scripetelui. Cele mai veridice sunt teoriile care arată că sunt ridicate cu ajutorul unor rampe. Pe aceste rampe sunt transportate, pe sănii, blocurile de piatră de mai multe tone.

Continuă citirea →

Viaţa Cleopatrei. (I) Iubita lui Iulius Caesar

cleopatra cezarCleopatra nume complet Cleopatra VII Thea Philopator (70/69 î.Hr. – 08.30 î.Hr., Alexandria). Regină egipteană, cunoscută în istorie şi artă ca iubita lui Iulius Caesar şi apoi ca soţia lui Marc Antoniu.

A devenit regină la moartea tatălui ei, Ptolemeu XII, în 51 î.Hr., şi a domnit pe rând alături de cei doi fraţi ai ei, Ptolemeu XIII (51-47 î.Hr.) şi Ptolemeu XIV (47-44 î.Hr.), şi de fiul ei, Ptolemeu XV Caesar (44-30 î.Hr.) sau Caesarion. După ce armatele romane ale lui Octavian (viitorul împărat Augustus) au învins puterile unite ale celor doi, Antoniu şi Cleopatra s-au sinucis, iar Egiptul a intrat sub dominaţie romană. Cleopatra a influenţat activ politica romană într-un moment crucial şi a ajuns să reprezinte, cum nu a mai reuşit nicio altă femeie din Antichitate, prototipul femeii fatale.

Continuă citirea →

Semiluna fertila

Arcul de pământ dintre Nil, Tigru şi Eufrat a primit numele de „Semiluna fertilă”, acesta fiind şi locul în care au apărut, în mileniul IV î.Hr., primele organizări sociale din bazinul mediteraneean.

Egiptenii

În Egipt, dezvoltarea uneia din primele civilizaţii ale istoriei s-a datorat exclusiv Nilului, fară de care această regiune ar fi un deşert. Incă din vremuri foarte vechi, populaţiile de aici au ştiut să profite de avantajele revărsărilor fluviului, care, după se ce retrăgea, spre sfârşitul verii, lăsa în vechea lui albie terenuri bogate în mâl, un fertilizator natural care făcea posibilă o a doua recoltă, toamna. Primele comunităţi s-au organizat în două regate: cel al Egiptului de Sus, în partea din amonte a fluviului, şi cel al Egiptului de Jos, care ocupa delta. In Egiptul de Sus, favorizat de contactul cu alte populaţii prin schimburi comerciale, s-au dezvoltat ocupaţiile artizanale, printre care ţesătoria, prelucrarea fibrelor vegetale, sticlăria şi metalurgia. În Egiptul de Jos, condiţionat mai mult de revărsările Nilului, s-au dezvoltat, cu precădere, agricultura şi activităţile colaterale. Mulţi ani, conform tradiţiei, aceste două regate s-au aflat în competiţie, până când au fost unificate, în jurul anului 3000 î.Hr., de un suveran cu numele de Menes, legendarul fondator al primei dinastii de faraoni.

Sumerienii

Prima civilizaţie care s-a dezvoltat în Mesopotamia a fost a sumerienilor, o populaţie de origine necunoscută (în orice caz, nesemită) stabilită între Tigru şi Eufrat pe la 3000 î.Hr. Această populaţie, spre deosebire de egipteni, nu s-a organizat într-un stat unitar, ci s-a divizat în oraşe-stat, fiecare cu propriile legi şi cu proprii suverani, reprezentând astfel prima formă de organizare statală din istorie.

Babilonienii şi asirienii

Babilonul, unul dintre aceste oraşe-stat, a reuşit în 1750 î.Hr., sub conducerea regelui Hammurabi, să cucerească un vast teritoriu şi s-a constituit în primul imperiu din zona mesopotamiană. Cu această ocazie, regele a cerut inscripţionarea, cu litere cuneiforme, pe un monolit (astăzi la muzeul Luvru din Paris), a celor 282 de legi de drept public şi privat care reglementau viaţa imperiului. După moartea lui Hammurabi, în această zonă au venit alte populaţii, până când una din cele coborâte din munţii din nord s-a impus în faţa celorlalte: asirienii, războinici feroce care au cucerit Mesopotamia şi au ridict un nou imperiu. Capitala lor era la Ninive; vreme de câteva secole au rămas stăpânii regiunii.

Hitiţii

De la sfârşitul mileniu-lui III, s-au stabilit în Anatolia (Turcia de azi) hitiţii, o populaţie indo-europeană capabilă să prelucreze fierul şi fiind astfel dotată cu arme mult mai rezistente decât cele din bronz ale celorlalte armate ale timpului. Mai mult, hitiţii foloseau în bătălie şi caii înhămaţi la care de luptă cu roţi cu spiţe care, datorită manevrabilităţii lor, semănau teroare printre duşmani. Şi-au stabilit capitala la Hattuşaş, ocupând acel teritoriu până spre 1200 î.Hr.

Criza Suezului

În iulie 1956, secretarul de stat John Foster Dulles a anunţat ca Statele Unite vor retrage sprijinul financiar pe care-l promiseseră Egiptului pentru construirea Digului de la Assuan. Încurcat şi personal şi financiar de această întorsătură, preşedintele egiptean Nasser a naţionalizat canalul (ale cărui acţiuni, în majoritatea lor, erau deţinute de Marea Britanie şi Franţa), declarând că această măsură îi va aduce venitul de care avea nevoie ca să acopere golul creat de către retragerea împrumutului american.

Supăraţi, în schimb, de faptul că-şi pierdeau controlul asupra canalului, britanicii şi francezii, împreună cu Israelul, au conceput o ripostă minuţioasă. Armata israeliană urma să invadeze Egiptul, eliberând astfel canalul şi, de asemenea, dând Israelului posibilitatea de a se extinde prin preluarea controlului asupra Peninsulei Sinai. Odată atinse aceste obiective, Marea Britanie şi Franţa vor apărea apoi cu trupe în chip de făcători de pace.

Continuă citirea →

Moartea Cleopatrei – a doua parte

In aceea vreme, Antoniu era puternicul aliat roman de care avea nevoie Cleopatra pentru a garanta independenta Egiptului, iar ea a exploatat cu inteligenta caracterul josnic si inconstant al acestuia. Este posibil ca cei doi sa se fi casatorit, desi el avea o sotie, Fulvia, de care nu a divortat niciodata. Vreme de 12 ani el a fost „sotul” devotat al Cleopatrei, tatal celor trei copii ai acesteia, cosuveran al Egiptului si cofondator al societatii „celor care traiesc incomparabil”, un club ai carui membri savurau o viata de desfrau si nebunii.

Declinul ce a condus la sinuciderile celor doi cu batalia de la Actium. In calitate de general, Marc Antoniu a sugerat ca cea mai buna cale de a infrange armata romana a lui Octavian, ce se apropia, este pe uscat; Cleopatra a insistat ca lupta sa se dea pe mare, aceasta eroare de calcul avand consecinte dezastruoase. In momentul in care a devenit clar ca armata egipteana este pe cale sa fie invinsa, cei doi amanti au renuntat sa se numeasca  „cei ce traiesc impreuna” si au jurat sa fie „impreuna muritori”.

Insa este posibil ca pactul sinuciderii sa fi fost doar planul Cleopatrei de a scapa de Marc Antoniu, care era pe cale sa devina un balast politic.

Se stie ca Egiptul a fost cucerit de romani, insa restul detaliilor ramane ambiguu. Cleopatra s-a retras in mausoleul ei. Apoi, se crede ca ea a trimis un curier care sa-l anunte pe Marc Antoniu ca ea se sinucisese. Sau el a auzit un astfel de zvon. Cert este ca el „s-a aruncat in sabie” si, ranit mortal, a cerut sa fie dus in mausoleul ei.

Istoria ne relateaza ca el a gasit-o in viata, insa nu mentioneaza daca s-a simtit usurat sau tradat.  Se pare ca ultimele cuvinte pe care i le-a adresat Cleopatrei au fost:

„Nu trebuie sa-ti para rau pentru mine in aceasta ultima intorsatura a sortii. Trebuie in schimb sa te bucuri amintindu-ti de dragostea noastra si de faptul ca am fost candva cel mai puternic barbat”. Acestea nu sunt cuvinte de ranchiuna.

Viata lui Marc Antoniu luase sfarsit, dar nu si cea a Cleopatrei.  Unii istorici sunt de parere ca regina ambitioasa si vicleana a incercat sa-si seduca cuceritorul, Octavian. Ei afirma ca femeia in varsta de 39 de ani, obisnuita sa obtina tot ce-si propune, nu si-ar fi pus capat zilelor decat intr-un gest de disperare, dupa ce toate celelalte incercari de a ramane in viata ar fi esuat.

Totusi, Octavian era interesat de regina decazuta pentru un singur lucru: sa o expuna triumfator prin Roma si sa-i ia Egiptul iubit, o umilinta pe care mandra Cleopatra nu o putea suporta. Afland planurile acestuia, ea s-a pregatit sa-si curme viata.

Cleopatra a murit otravita. Insa in urma muscaturii unei aspide sau a inghitirii unei cupe cu vin amestecat cu otrava?

Plutarh sustine varianta aspidei, desi intr-o descriere a mortii reginei el afirma ca sarpele era ascuns intr-un cos cu smochine, iar in alta vipera este ascunsa intr-o vaza. O alta teorie sustine ca regina si insotitoarele sale au baut vin amestecat cu otrava.

Octavian a promovat teoria muscaturii de sarpe. El a zarit niste urme vagi de muscatura pe bratul Cleopatrei si a poruncit transportarea la Roma a unei statui ce o prezenta pe regina cu o vipera incolacita in jurul antebratului ei, hotarare ce a dat nastere legendei.

Moartea Cleopatrei – prima parte

CLEOPATRA

Decedata in 30 i.Hr., la varsta de 39 de ani

Cauza mortii: sinucidere cu otrava

Locul de odihna: alaturi de iubitul ei, Marc Antoniu, intr-un mormant aflat sub actualul oras Alexandria

Ultimele cuvinte: in clipa in care ii era adusa aspida: „Asadar, iat-o!”

Sinuciderea Cleopatrei, ce a dorit ca astfel sa evite defilarea ei pe strazile Romei in chip de prizoniera, a marcat doua sfarsituri: cel al vietii ei si pe cel al dinastiei macedoniene ce a stapanit Egiptul de la moartea lui Alexandru Macedon in anul 323 i. Hr., pana la anexarea Egiptului de catre romani in 31 i.Hr.

Ultima regina a Egiptului – o grecoaica de origine mecedoneana ce nu avea sange egiptean in vene – a fost barfita mult, atat in timpul domniei sale, cat si dupa moarte. Numita Regina Prostituata, ea a ajuns sa reprezinte, ca nici o alta femeie din antichitate, femeia fatala.

Dar era ea intr-adevar atat de rea?

Nu este nici o indoiala ca femeia nascuta Thea Philopater (in limba greaca, „zeita ce-si iubeste tatal”) s-a folosit de farmecele sale feminine pentru a supravietui si a concura in lumea politica din timpul sau, ce era dominata de barbati.

In prezent, se crede ca reputatia sa lasciva se datoreaza in mare parte zvonurilor lansate de societatea masculina romana. Si asta deoarece principalii sai rivali, suveranii si generalii barbati, erau deranjati de priceperea ei in a-si conduce poporul, miniati de faptul ca ea reusise sa pastreze independenta Egiptului si invidiosi pe averea ei. Ce alta arma mai buna putea fi folosita de barbati impotriva unei femei puternice decat denigrarea virtutii ei?

In mod interesant, denigrarea a modificat imaginea istorica a reginei egiptene. Cleopatra nu era o femeie frumoasa. Efigiile de pe monedele din acel timp reprezinta o expresie mai degraba dinamica decat atractiva, cu buze mari, o barbie ferma, dar mica, o frunte lata si un nas incovoiat proeminent. Cu toate acestea, imaginile ulterioare o infatiseaza ca avand o frumusete exotica. Se crede ca imaginea ei reala a fost romantata de artistii de mai tarziu pentru a se potrivi mai bine cu reputatia unei femei fatale, mai precis pentru a se potrivi cu perceptia masculina asupra felului in care ar trebui sa arate o femeie seducatoare.

Indiferent ce stia oglinda ei si ce lipsea principiilor sale morale, se stie cu siguranta ca regina avea 27 de ani atunci cand, in toamna anului 43 i.Hr., l-a cunoscut pe barbatul „musculos si de o frumusete aspra” care era Marc Antoniu. In ceva mai mult de un deceniu, cei doi urmau sa se sinucida.

Despre hoţi şi morminte

Când în 1922 era scos la lumină mormântul lui Tutankhamon, lumea rămânea uimită în faţa bogăţiei tezaurului acestuia. Şi dacă Tutankhamon, un faraon puţin important şi mort tânăr, reuşise să strângă atâtea bogăţii, ne putem imagina cam ce tezaur însoţea în mormânt un faraon precum Ramses cel Mare. Din păcate, mormântul acestuia, ca şi a altor faraoni, au fost profanate şi golite de hoţi, în ciuda tuturor măsurilor luate (capcane, paznici, ascunzători), încă din acele timpuri.

Adesea hotii rămâneau nedescoperiţi. Se cunoaşte şi un caz în care hoţii de morminte au fost prinsi şi judecaţi timp de mai mulţi ani. S-a întâmplat către 1153 î.Hr., pe timpul faraonului Ramses X. Anchetatorii au smuls hoţilor „bătându-i cu vergi duble peste picioare şi mâini”, mărturisiri care pun în evidenţă şi bogăţia mormintelor şi dimensiunea jafurilor:

„Am pătruns prin zidăria şi tencuiala mormântului şi am dat peste regina care era acolo. Am descris sicriul şi am desfăcut învelitorile. După aceea, am găsit şi augusta mumie a regelui. Avea pe piept numeroase talismane şi podoabe de aur; capul îi era acoperit cu o mască de aur şi mumia avea pe ea aur pe tot corpul. Veşmintele sale erau toate lucrate în aur şi argint şi erau încrustate cu numeroase pietre preţioase. Am luat aurul găsit pe augusta mumie a regelui, ca şi talismanele şi podoabele de pe piept şi acoperămintele în care era înfăşurat. La fel, am găsit-o pe regină şi am luat tot ce purta pe ea. Apoi am dat foc la sicrie şi am dus cu noi mobilerul funerar găsit acolo, făcut din aur, argint şi bronz. Am împărţit prada, făcând din aurul, talismanele, podoabele şi hainele acelea, opt părţi.”

Sfinxul şi-a găsit jumătatea

sursa: apropo

Istoria Canalului Suez

Nu vom şti niciodată cine a avut pentru prima oară ideea săpării unei căi interioare de transport pe apă. Oamenii au beneficiat totdeauna de aportul unei bogate imaginaţii; le-au lipsit numai mijloacele tehnice şi materiale cu care să-şi materializeze visele. Când le-au avut, şi-au extins aria preocupărilor constructive la lucrări de mari dimensiuni din domeniul transporturilor: bazine portuare, faruri, drumuri şi canale navigabile. Probabil realizarea întinselor reţele de irigaţii le-a dat îndrăzneala necesară de a încerca să aducă unele corecturi reliefului stabilit de zei. Primei mari organizaţii statale din istorie, Egiptului, îi aparţine gloria realizării primului canal navigabil ce va intra deopotrivă în istorie şi în legendă, Canalul de Suez.

Din necesitate, pasiune sau vocaţie, vechii egipteni s-au preocupat permanent de realizarea unor mari lucrări de construcţii. Exemplele sunt bine cunoscute: piramidele, sfinxul, templele de la Luxor şi multe altele. Faraonii nu se lăsau intimidaţi de grandoarea proiectelor; expediţiile războinice le asigurau mâna de lucru necesară realizării tuturor dorinţelor lor ambiţioase.

Poate nu ar fi ajuns să construiască un canal navigabil, dacă una din variantele vechiului şi importantului drum care leagă ţinuturile din Orient – în special China şi India – cu litoralul mediteranean n-ar fi trecut prin istmul dintre Marea Roşie şi Marea Mediterană. Oamenii antici aveau mai puţină frică de tâlharii care împânzeau drumurile din Fenicia şi Egipt până în legendara Chină, decât de apele greu de stăpânit ale mărilor şi oceanelor. Totuşi, însuşirea tehnicii cabotajului ( navigaţia de coastă), îmbunătăţirea construcţiilor de nave şi mai ales eficienţa transportului naval i-au determinat pe neguţători să prefere din ce în ce mai mult traseul pe apă. Tentat de câştigurile obţinute din tranzitul şi schimbul de mărfuri, faraonul egiptean Nechao II începe săparea Canalului de Suez, probabil în anul 590 î.Hr., lucrare pe care o termină după circa 80 de ani regele persan Darius, devenit între timp stăpân al Egiptului. Nu era traseul pe care-l cunoaştem astăzi; canalul antic stabilea o simplă legatură între Nil şi mare. Cu toate dimensiunile sale reduse, a ridicat mari probleme realizatorilor săi şi a costat, după Herodot, viaţa a 120 000 de lucrători.

Canalul a continuat să funcţioneze cu intermitenţă în anii care au urmat. După perioade de criză politică şi socială, navigaţia era sistată din cauza nisipării traseului, după care urmau acţiuni de reamenajare. Între aceste numeroase alternanţe se pot evidenţia măsurile de repunere în funcţiune, de sporire a capacităţii şi de lărgire a canalului, iniţiate de faraonul Ptolemeu II (261-259 î.Hr ), împăratul Traian ( 108-111 ) şi de califul Omar ( 643-645). În anul 750, venirea la putere a dinastiei abaside la Bagdad a provocat sciziuni în imensul imperiu arab. Pentru a opri circulaţia grâului egiptean spre provinciile rebele şi a le priva de încasările aduse de tranzitul comercial, califul El Mansur a astupat canalul pe întreg traseul său şi aşa a rămas timp de peste un mileniu.

În lunga perioadă care a urmat s-au făcut numeroase încercări de punere în funcţiune a acestui important drum pe apă; fie că era vorba de suverani, ca sultanul turc Soliman Magnificul, sau regele francez Henric al IV-lea, de savanţi ca Leibniz sau simpli comercianţi francezi, italieni sau englezi, încercările lor au eşuat. Ideile au început să prindă consistenţă abia cu ocazia aventurii napoleoniene în Egipt. O expediţie ştiinţifică sub conducerea lui Le Pere, în 1799, şi-a întemeiat concluziile pe o banală eroare de măsurători, întârziind începerea lucrărilor cu câteva zeci de ani.

Revoluţia industrială a stabilit noi dimensiuni problemelor legate de comerţul Orient – Occident. La acestea s-au mai adăugat elemente de importanţă strategică pe care Istmul de Suez le deţinea, într-un secol în care lupta de împărţire a lumii între cele mai puternice state devenise o realitate cotidiană.

În acestă perioadă de alianţe politico-militare şi războaie, adepţii socialismului utopic al lui Saint- Simon sunt cei care vor repune în discuţie problema realizării Canalului de Suez. Deveniţi conducătorii diferitelor organe guvernamentale sau companii particulare, după eşecul doctrinei lor filozofice, se află în avangarda acţiunilor tehnico-constructive. Câţiva dintre ei participă la constituirea unei “societăţi de studii pentru realizarea canalului”. Sunt trei grupuri componente: englez, austriac şi francez, fiecare reprezentat de un inginer binecunoscut. Comisia celor trei, care sunt Stephenson, Negrelli şi Talabot, are de la început de înfruntat doi puternici duşmani: guvernul englez, sensibil la orice se interpune între metropolă şi India, şi viceregele egiptean Mehmed Ali, bănuitor faţă de orice acţiune întreprinsă de alţii, care n-ar fi în folosul său exclusiv.

Până una alta, lucrările preliminare privind măsurătorile şi stabilirea unor trasee posibile au fost duse până la capăt, înmormântându-se definitiv concluziile greşite ale expediţiei Le Pere. Deşi nu ducea lipsă de fonduri, societatea şi-a oprit activitatea aici, deoarece grupul francez şi-a pierdut vremea în discuţii sterile asupra traseului Suez- Port Said sau Suez – Alexandria prin intermediul Nilului.

Lovitura de graţie a dat-o Robert Stephenson, prezent în comisie şi societate datorită mai mult prestigiului câştigat alături de tatăl său în construcţia de locomotive. Trimis în Egipt, în 1850, să negocieze începerea lucrărilor la canal, interesat exclusiv în respectarea poziţiei guvernului englez şi a propriilor interese financiare, se întoarce din misiune cu concesiunea unei căi ferate Alexandria – Cairo şi un contract avantajos pentru fabrica de locomotive de la Newcastle, după ce facuse tot ce era omeneşte posibil pentru a răci bruma de entuziasm declanşat de ideea construcţiei canalului în rândul autorităţilor egiptene. Societatea s-a desfiinţat, iar ideea realizării canalului părea abandonată pentru multă vreme.

Poate aşa ar fi fost dacă un om cu voinţă de fier nu s-ar fi facut instrumentul întâmplării şi în acelaşi timp al unei necesităţi obiective, aruncându-se cu toate forţele în lupta pentru realizarea acestui important obiectiv. Numele i-a rămas în istorie legat de construcţia variantei moderne a Canalului de Suez: Ferdinand de Lesseps.

Cariera de diplomat, cu care a debutat Lesseps, nu lăsa să se întrevadă calităţile de bun organizator, constructor şi financiar, strălucit demonstrate mai târziu. Consul general al Franţei în Egipt, avea, în afara farmecului personal, preocupări mondene legate de profesiunea sa. Sfaturile sale erau ascultate de bătrânul şi bănuitorul Mehmed Ali, iar Mohamed Said, fiul cel mic al viceregelui, devenise prietenul şi elevul său la călărie, tir şi limbi străine. În acest stadiu face cunoştinţă cu studiile şi încercările făcute de la Napoleon încoace în direcţia realizării canalului şi are brusca revelaţie a necesităţii construcţiei lui. Divergenţele ulterioare cu guvernul francez îl determină să renunţe la diplomaţie; retras la ţară, redactează memorii şi scrie scrisori cunoştinţelor, oamenilor politici şi de afaceri cu care a venit în contact în cariera sa diplomatică. Nu stârneşte nici interes, nici polemici; abia după ce verişoara sa, Eugenia de Montijo, se căsătoreşte cu Napoleon al III-lea, propunerile îi sunt luate în studiu de factorii de decizie interesaţi.

Şansa îi surâde pe neaşteptate, în 1854; fostul său elev şi prieten Mohamed Said a fost proclamat vicerege al Egiptului. Este invitat în Egipt şi la 30 noiembrie 1854 un firman acorda concesiunea străpungerii şi explorării Canalului de Suez unei societăţi internaţionale constituită şi condusă de Lesseps. Beneficile urmau a fi împărţite 15% guvernului egiptean, 10% fondatorilor, iar 75% acţionarilor. Concesiunea era valabilă pentru 99 ani, după care guvernul egiptean urma să devină proprietar şi să plătească o despăgubire cuvenită societăţii.

O singură condiţie şi anume ratificarea concesiunii de sultanul turc, suveranul teoretic al Egiptului, era cât pe ce să oprească din nou acţiunea atât de bine începută. La insisţentele ambasadorului englez, sultanul a refuzat ratificarea concesiunii. Lesseps îşi mută centrul de bătaie în Anglia, călătoreşte în principalele oraşe, are întâlniri cu deputaţi, oameni de afaceri, ţine conferinţe, se întâlneşte cu regina Victoria. Opinia publică engleză îi devine favorabilă, însă guvernul englez se opune în continuare. Atât Mohamed Said, cât şi Lesseps, exasperaţi de tergiversări, au trecut la acţiune, punând guvernul englez şi pe sultanul turc în faţa faptului împlinit. La 5 noiembrie 1858 se deschide subscripţia publică în întreaga lume, la capitalul companiei universale a Suezului, în valoare totală de 200 milioane franci.

Lucrările propriu-zise încep la 25 aprilie 1859 şi continuă alert, în pofida trimiterii unor nave de război engleze în apele egiptene şi a ordinului „Sublimei Porţi”de sistare a lucrărilor. Englezii s-au trezit în situaţia primejdioasă de a pierde controlul celui mai scurt şi eficient drum din Europa spre Indii şi atunci şi-au schimbat tactica, pornind o violentă campanie de protest moral. Ziarele, care s-au preocupat prea puţin de negoţul cu sclavi negri, de practicarea sclaviei în SUA sau de soarta copiilor supuşi regimului de muncă de 14-16 ore în fabricile engleze, s-au înduioşat dintr-o dată de soarta felahilor egipteni fortaţi să execute muncă obligatorie la construcţia canalului. Această campanie ar fi ramas fară rezultat dacă Mohamed Said nu ar fi murit, fiind înlocuit de nepotul său Ismail Paşa; munca obligatorie a fost desfiinţată, iar Lesseps a rămas cu aproximativ un sfert din muncitori.

Construcţia canalului a ajuns din nou în impas, dar Ismail Paşa, doritor să-l termine fără a supăra nici suzeranul turc, nici marile puteri, a solicitat arbitrajul lui Napoleon al III-lea. Împăratul francez, politician abil, i-a cerut lui Lesseps să renunţe la sistemul arhaic de lucru pe şantierele canalului şi să facă apel la marile întreprize din Europa. Decizia a fost primită cu deplină aprobare în toate capitalele apusene, inclusiv în „City-ul”londonez, acolo unde marile societăţi dădeau tonul tuturor acţiunilor, inclusiv celor politice. A fost necesară o infuzie proaspată de noi fonduri la care, de această dată, a participat şi capitalul englez. Terminarea canalului a trecut în sarcina marilor antreprenori ai vremii, folosindu-se preponderent mână de lucru calificată şi mecanizarea, spre deplina satisfacţie a industriaşilor europeni. Pe această cointeresare a mizat Napoleon al III-lea, când i-a impus lui Lesseps sistemul de lucru capitalist, iar sultanului ratificarea firmanului de acordare a concesiunii.

Inaugurarea Canalului Suez

Lucrările au intrat apoi pe un făgaş normal, dacă exceptăm miile de salahori egipteni care au continuat să moară în urma condiţiilor de lucru de la canal, ajungându-se la inaugurarea solemnă care a avut loc la 17 noiembrie 1869, în prezenţa unui număr mare de invitaţi din toată lumea: artişti, scriitori, savanţi şi a reprezentanţilor încoronaţi sau neîncoronaţi a peste 40 de ţări. S- a realizat o lucrare impunătoare, de 161 km lungime, cu secţiune trapezoidală şi lăţimea 70-120 m, cu maluri consolidate cu diguri puternice şi cu o adâncime care va atinge 10,8 m pe toata lungimea canalului, după amenajările din 1956. Rezultatele economice au fost pe măsura amplorii lucrărilor. Reţeta anului 1910 însuma 5 217 460 lire sterline, beneficiu uriaş pentru cei câţiva „mari” deveniţi proprietarii acţiunilor companiei. După 1875 nici o acţiune nu mai era deţinută de statul egiptean sau de cetăţenii săi.

Profitând de greutăţile financiare ale viceregelui, guvernul englez a cumpărat cele 177 000 acţiuni egiptene, reprezentând aproape jumatate din capitalul total al companiei, cu suma de 5 milioane de lire sterline, sumă inferioară beneficiilor totale realizate în anul 1910. A fost necesară scurgerea a aproape nouă decenii pentru a se face dreptate; în 1956 guvernul egiptean a naţionalizat compania canalului. Calea navigabilă între Marea Mediterană şi Marea Roşie a revenit proprietarului său firesc, poporul egiptean.

Ramses al II-lea – Cel mai mare faraon

A trăit 96 de ani, dintre care 67 i-a petrecut pe tronul Egiptului. A purtat nenumărate războaie, a ridicat clădiri colosale şi a avut nenumărate femei. El a fost Ramses II – cel mai mare faraon al Egiptului Antic.

Cel preaiubit de Ra

Ramses II a urcat pe tronul Egiptului în anul 1279 î.Hr., imediat după moartea tatălui său, Seti I. Era deja un bărbat de 29 de ani, îndeajuns de înţelept ca să ştie că „pentru a ajunge un mare faraon, trebuie să fii un războinic curajos, un constructor măreţ, un scrib educat şi un preot pios”, cum nota el însuşi pe un papirus. Până să devină un astfel de conducător, Ramses avea însă de rezolvat o gravă problemă de legitimitate: mama sa, Tuya, nu avea sânge regal, fiind o simplă concubină din harem. (Mai târziu, Ramses o va descrie, denaturând adevărul, drept soţie a lui Seti şi regină). Pentru a compensa acest neajuns, tânărul şi-a construit reputaţia unei fiinţe extraordinare, care urma să aibă un destin divin. Acest deziderat existenţial şi dragostea obsedantă pentru soţia sa, Nefertari, au fost cele două coordonate majore care i-au marcat lunga viaţă.

Imediat după accederea la tron, Ramses II a întemeiat o nouă capitală – lângă Avaris, palatul de vara al tatălui său -, pe care a numit-o Pi Ramesse Aa-nakhtu (Casa lui Ramses, cel prea iubit de Amun şi copleşit de victorii). Dincolo de alimentarea cultului personalităţii, această alegere a fost făcută în primul rând din raţiuni politice şi militare: la Avaris se afla un oraş-garnizonă în care, pe timp de pace, staţiona cea mai mare parte a armatei. Spre deosebire de alţi faraoni, pe câmpul de luptă Ramses şi-a asumat calitatea de conducător suprem, astfel că, de fiecare dată când asirienii, nubienii, libienii sau hitiţii ameninţau graniţele imperiului, pleca la război în fruntea supuşilor săi.

Aşa s-a întâmplat şi în celebra (şi controversata) bătălie de la Kadesh, împotriva oştilor lui Muwattalish, căpetenia hitiţilor. Potrivit iconografiei oficiale, Ramses ar fi repurtat o victorie zdrobitoare asupra duşmanilor săi tradiţionali. Războiul a fost evocat pe pereţii a peste zece temple – printre care Karnak, Abu Simbel şi Ramesseum -, unde faraonul este descris sau înfăţişat ucigând mii de hitiţi şi omorându-l pe regele acestora. Ceea ce este, evident, propagandă oficială, din moment ce Ramses însuşi a fost, câţiva ani mai târziu, primul conducător din istorie care a conceput şi semnat un tratat de pace, primul tratat de pace din istoria cunoscută. Celalalt semnatar era însuşi… regele hitiţilor.

Cel mai probabil, bătălia de la Kadesh s-a încheiat cu un armistiţiu, cele două armate decimându-se reciproc. Se bănuieşte că, spre sfârşitul domniei lui Ramses, tratatul a jucat şi rol de alianţă, faraonul însurându-se şi cu trei fiice şi două nepoate ale regelui Muwattalish.

Deşi şi-a exagerat realizările, Ramses a fost totuşi cel mai mare faraon egiptean – ca înălţime (196 cm), ca durată a domniei (67 de ani), dar mai ales ca realizări. Pe timpul domniei sale, imperiul egiptean a atins apogeul, încorporând Libia, Egiptul, Sudanul, Iordania, o mare parte din Arabia Saudită, Irakul, Siria şi o bună parte a Turciei din zilele noastre. Acest imens teritoriu a fost guvernat de Ramses în tradiţia vechilor faraoni. „Alesul şi egalul lui Ra” nu stătea niciodată prea mult timp într-un loc. Se plimba neîncetat pe pământurile sale, făcându-şi apariţia pe nepusă masă la evenimente mărunte (ca de pildă nunta unui muncitor) sau importante (ca ridicarea unui templu) de pe întregul teritoriu al imperiului şi reamintind supuşilor săi că, indiferent cât de departe trăiesc de capitală, nimic nu se întâmplă în ţara Egiptului fără ştirea şi voia lui.

Prosperitatea indiscutabilă a populaţiei, victoriile care au făcut din Egipt cel mai mare imperiu al momentului, monumentalele construcţii ridicate – toate acestea, dublate de propagandă, au făcut ca spre sfârşitul vieţii, Ramses cel Mare să fie privit ca un zeu.

Exodul

Până nu demult, Ramses cel Mare era identificat cu faraonul biblic care i-a persecutat pe evrei. Ipoteza se baza pe faptul că în Biblie este menţionat episodul construirii capitalei lui Ramses II cu robi proveniţi din această seminţie. Totuşi, cercetătorii contemporani au stabilit că domnia lui Ramses II a acoperit doar perioada captivităţii evreilor.

Unii autori moderni îl identifică pe faraonul din timpul exodului cu fiul şi succesorul lui Ramses II, Meneptah, iar alţii cu Ahmose (Amosis) I, întemeietorul celei de-a 18-a dinastii. Fuga evreilor din Egipt nu este confirmată însă de nici o sursă egipteană; în plus, nici un faraon nu a murit înecat împreună cu armata sa.

Nevestele Faraonului

Ramses cel Mare a avut 200 de neveste şi concubine, femei care i-au zămislit 96 de fii şi 60 de fiice. Dintre numeroasele sale consoarte, Nefertari este cea mai cunoscută.

Nefertari

A fost prima soţie a faraonului, favorita acestuia şi regina. Ramses a luat-o de soaţă (deşi îi era soră vitregă) pe vremea când aveau amundoi 15 ani, iar Nefertari l-a adus pe lume pe Amun-her-khepseshef, primul lor născut, căruia i-au urmat trei băieţi şi două fete. Frumuseţea lui Nefertari era renumită, faraonul notând într-un papirus: „Pentru ea răsare Soarele. Este cea mai frumoasă femeie de pe Pământ.” Se pare că Nefertari a guvernat imperiul alături de soţul ei. În cinstea sa, Ramses a ridicat marele templu Hathor de la Abu Simbel. În plus, mormântul lui Nefertari este cel mai frumos din Valea Reginelor.

Construcţiile Faraonului

Pe parcursul lungii sale domnii, Ramses II a ridicat numeroase edificii – temple, palate, statui gigantice, grădini. O parte dintre acestea s-au pierdut, însă cele mai importante sunt şi astăzi în picioare.

Templele de la Abu Simbel

Cele două temple înrudite de la Abu Simbel, descoperite întâmplător de J.L. Burckhardt în 1813, sunt considerate nu doar nişte monumente magnifice ale Egiptului Antic, ci şi adevărate comori ale patrimoniului mondial. Re-Harakhte a fost dedicat principalilor trei zei din panteonul egiptean, iar Hathor – soţiei favorite a lui Ramses, Nefertari. Primul templu are 32 de metri înălţime şi 38 lăţime, iar faţada îi este decorată cu patru statui înalte de 20 de metri, care îi reprezintă pe Ptah, Re-Harakhte, Amun-Ra şi pe Ramses II însuşi. Templul Hathor are aceleaşi coordonate, numai că cele patru statui îi înfăţişează pe Amon-Ra, pe soaţa sa Hathor, pe Ramses II şi pe Nefertari. Atât în statuile din acest templu, cât şi în celelalte reprezentări (statui sau picturi) ale cuplului faraonic, Ramses II şi Nefertari au aceeaşi înălţime – fapt unic în toată arta egipteana antică (faraonii obişnuiau să-şi înfăţişeze soţiile cu două-trei capete mai scunde decât ei). Aceasta este o dovadă în plus a iubirii pătimaşe pe care Ramses i-a purtat-o primei sale soţii.

Sala Coloanelor de la Karnak

Karnak este cel mai mare complex religios construit vreodată şi reprezintă chintesenţa geniului a 13 generaţii de arhitecţi egipteni. Compus din 3 temple uriaşe, 10 temple de dimensiuni mai modeste, numeroase aşezăminte şi grădini, Ipet-isut (numele antic al complexului, însemnând Cel mai sacru loc din lume) se întindea pe o suprafaţă de 100 de hectare. Contribuţia lui Ramses II la Ipet-isut (în mare parte construit după ce faraonul a ajuns la tron) este semnificativă: al doilea pilon al Marelui Templu al lui Ra, hala templului lui Abydos şi celebra Sală a Coloanelor.

sursa descopera.ro