Arhive etichetă: Edouard Manet

Edouard Manet – picturi, scandaluri şi prejudecăţi

În1863, Manet a realizat una dintre picturile emblematice ale istoriei artei, Dejun pe iarbă. Tabloul părea cam ciudat atunci, prin prezenţa unei femei goale alături de doi bărbaţi îmbrăcaţi elegant. Cu acest tablou, Manet devine ultimul pictor neoclasic şi primul pictor modern. Artistul nu a vrut să şocheze, ci a vrut să lupte cu nişte tabuuri.

Tabloul face o aluzie directă la Concertul câmpenesc a lui Tiţian, – de la Muzeul Louvre, la vremea respectivă în mintea tuturor spectatorilor informaţi. Manet se adresează deci unei categorii sociale precise, al cărei pretins bun-simţ caută să-l demaşte. Publicul a înţeles însă că pictorul a luat în râs pe vechii maeştri. Bărbaţii din tabloul lui poartă haine moderne, nu păreau figuri istorice. Hainele femeii sunt aruncate printre resturile de mâncare, sugerând că ea făcea parte din meniu şi că totul era neruşinat de modern. Tabloul face privitorul să se simtă ca un voyeur. Acest realism imagistic a şocat juriul Salonului din 1863, care l-a respins categoric.

O altă pictură celebră a artistului, Olympia, pictată tot în 1863, şi inspirată de Venus din Urbino a aceluiaşi Tiţian, va fi expusă la Salon în 1865. A provocat şi ea un scandal enorm, căci, la Manet, zeiţa Venus a lui Tiţian era reprezentată în chip de… curtezană.

Pictorul opunea acestor tablouri, de un mare realism, lirismul găunos caracteristic academismului, criticând şi ipocritul bun-gust burghez. Dar ele au fost apreciate atunci ca fiind dăunătoare moravurilor vremii.

Manet, un „om de familie bună” ratat în… pictură !

Edouard Manet (1832-1883) s-a născut într-o familie selectă şi putea deveni ministru sau chiar şef de guvern. Tatăl său, Auguste, era înalt magistrat ministerial, iar mama sa, Eugénie Fournier, fusese botezată de o prinţesă suedeză. De fapt, trebuie spus că naşul său era chiar regele Suediei. Împins de la spate spre o carieră juridico-diplomatică, adolescentul Manet a preferat rătăcirile. Absolvent de gimnaziu, Édouard este respins de Şcoala superioară de marină. Se îmbarcă însă temerar la bordul unui vas şi ia în piept Atlanticul, până în Brazilia. Schiţează neîntrerupt mateloţi furioşi, beţi, dar plini de viaţă, şi talazurile unui ocean care-i şoptea că are altă vocaţie. Urmează rătăcirile pe uliţele irezistibile ale Louvrului. La 18 ani, intră în atelierul pictorului de scene istorice Thomas Couture, unde dă dovadă de aptitudini tehnice excepţionale dublate de refuzul convenţiilor academice. Susţinut din umbra de un unchi, în spiritul lui Manet se creiona întreaga perspectivă a unei cariere de pictor. Nesăţios, a rătăcit apoi prin muzeele olandeze, germane şi, inevitabil, italiene. Renaşterea îl emoţiona, dar şi îndrăznelile lui Courbet şi Delacroix i s-au cuibărit în suflet. Va prelua eclectic din fiecare şi va înfiinţa propria sa instituţie, a cărei etichetă o ştim astăzi: precursor al impresionismului. În 1861, este acceptat la Salon, cu lucrarea Guitarrero. În octombrie 1863, se căsătoreşte cu o tânără pianistă daneză numită Suzanne Leenhoff. Din jurul anului 1870, cercul impresionist îl adoptă ca pe un precursor. Influenţa impresionistă se manifestă în special prin adoptarea unor subiecte lejere. Moare de sifilis netratat, cu piciorul stâng amputat. Cu doi ani înainte, primise Legiunea de Onoare.

 Salonul refuzaţilor

Respins de juriul Salonului, în 1863, Manet îşi va expune picturile, printre care celebrul  tablou  Dejun pe iarbă, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alţii în „Salonul refuzaţilor”, spre stupefacţia publicului conservator şi entuziasmul tinerilor pictori neconformişti. Juriul Salonului din acel an respinsese însă 2 783 de lucrări, din cele aproape 5 000 intrate în concurs, mult mai multe decât  de obicei. Era deci mare nevoie de un alt loc de expunere, acum pentru  lucrările respinse de Salon. Împăratul Napoleon al III-lea este cel care a avut ideea înfiinţării unui nou salon numit al „refuzaţilor”, într-o anexă vecină Salonului oficial. Deşi, trebuie să recunoaştem, chiar împăratul Napoleon al III-lea  a numit tabloul lui Manet” … indecent”. Mii de oameni au venit la deschiderea „Salonului refuzaţilor”, Dejunul pe iarbă  fiind vedeta acestuia. Tabloul a devenit imediat simbolul rupturii dintre arta academică oficială şi ceea ce avea să fie arta modernă, iar Manet un adevărat erou în ochii tinerilor artişti. Stilul tablourilor de la „Salonul refuzaţilor”  era contrar standardelor Academiei de Arte Frumoase din Franţa, cea care dicta, într-un anume fel conţinutul picturilor (subiectele istorice, temele religioase, portretele) şi chiar tehnica folosită: culori sobre, conservatoare, imagini rafinate care reflectă realitatea, redate prin linii exacte şi culori brute, neamestecate. Cu acest salon al refuzaţilor a început avangarda în pictura europeană. Încurajaţi de Manet, impresioniştii îşi vor expune şi ei tablourile în „Salonul refuzaţilor”, începând din 1874.

Dejun pe iarbă – un nud printre bărbaţi îmbrăcaţi

Pictura a produs un imens scandal. Iniţial, pânza a purtat numele de Scăldatul. Manet a pictat-o între 1862 şi 1863 cu gândul că va fi acceptată la „Salonul” Academiei de Arte Frumoase. Însă socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă. Nu numai că Academia a respins pânza, dar pictura a ajuns şi batjocura multor vizitatori ai „Salonului refuzaţilor”, care au botezat-o… Dejun pe iarbă.

Subiectul, pe scurt, era următorul: în mijlocul naturii doi prieteni sunt surprinşi într-un moment de conversaţie plăcută. În prim-plan, Manet a pictat hainele femeii şi coşul cu fructe aşa cum ar fi făcut-o într-o pictură de natură moartă. Neobişnuită este prezenţa unei femei goale la acest dejun pe iarbă, cu atât mai mult cu cât cei doi tineri care îşi caută buna-dispoziţie în natură, sunt îmbrăcăţi corect, în costumele epocii. Unul dintre cei doi tineri era fratele artistului, Eugéne (cel din stânga), iar celălalt era viitorul său cumnat, Ferdinand Leenhoff (cel cu căciulă). Mai supărător era faptul că femeia se uită direct în ochii privitorilor. Ea era Victorine Meurent, cel mai celebru model al pictorului. Este drept, femeia din tablou este de fapt o combinaţie între figura ascuţită a Victorinei şi corpul plinuţ al Suzannei Leenhoff – viitoarea soţie a lui Manet.

Supărătoarea asociaţie dintre decenţa vestimentară a celor doi bărbaţi şi indecenţa tinerei femei a generat reacţii disproporţionat de mari la vremea respectivă. Se considera că pânza este prea mare pentru un subiect aşa de trivial. Un  lucru este cert. Lucrarea a rămas ca cea mai notorie pictură a secolului al XIX-lea!

Publicul era contrariat. De ce? Conta foarte puţin faptul că şi Tiţian a pictat o scenă similară la sfârşitul Renaşterii şi că tabloul avea un loc de cinste la Louvre. Atunci ce era aşa de grav la acest nud feminin? Nudul de femeie avea doar o „sursă” clasică. Sexualitatea secolului al XIX-lea era însă profund vicioasă. Reacţia din 1863 arată cât de mult se schimbase morala oamenilor de la Renaştere încoace, mai ales sub influenţa Barocului (arta religioasă a Contrareformei). Veneţienii secolului al XVI-lea (în care Tiţian şi-a creat capodoperele pomenite în acest articol) nu manifestaseră intoleranţă faţă de o asemenea reprezentare, dar parizienii secolului al XIX -lea erau chiar ipocriţi.Verdictul opiniei publice a fost acela că Manet  era un agresor al moralei. Intoleranţa publicului se producea însă faţă de subiect, care nu era, în mod evident, mitologic. Pretextul mitologic ar fi fost însă menit să legitimeze prezenţa fără prejudecăţi a nudului în primul plan. „Femeia” lui Manet nu apărea însă ca o nimfă, ci ca o prostituată, care privea privitorul drept în ochi, fără niciun dram de jenă. Ea făcea parte însă din lumea modelelor de artişti, „care nu se tem să se unească, între două şedinţe de poză, cu Rafaelii viitorului, cu nuri foarte reali, care la nevoie, se pot verifica” (Charles Blanc).

Epigonii

În 1865, tabloul lui Manet l-a îndemnat pe Claude Monet să picteze propriul Dejun pe iarbă, în stil impresionist însă. Cubistul Pablo Picasso a creat propriile sale versiuni asupra subiectului, respectiv o serie de 27 de picturi, 140 de desene şi 3 linogravuri şi machete, iar artistul pop  Alain Jacquet a reinterpretat  Dejunul  în ton cu epoca sa. Mult mai târziu (1959), Jean Renoir a regizat filmul Dejun pe iarbă. Însă, lăsând la o parte titlul, pelicula pare inspirată de tatăl lui Jean, pictorul Auguste Renoir.

Dar cea mai mare victorie a operei lui Manet a avut loc în 1906, la 23 de ani de la moartea artistului, când Dejunul pe iarbă a ajuns la Louvre. În prezent, pânza este expusă la Muzeul d’Orsay. Tabloul le-a insuflat impresioniştilor dorinţa de libertate faţă de vechile subiecte şi canoane, deschizând „un viitor ameţitor” pentru pictură.

Olympia – spectatorul devine „clientul” unui bordel  virtual !

Manet pictează apoi Olympia, tablou în care elimină orice posibilitate de interpretare alegorică. O nouă sursă de scandal. Insultele sunt de genul „Dacă Olympia făcea trotuarul nu i s-ar fi dat trei franci !”. La Salon, tabloul este expus foarte sus pe perete, ca să nu poată fi văzut. O singură voce se ridică în apărarea lui Manet. Este cea a lui Emile Zola, care, ca întotdeauna, este de partea învinşilor.

Manet a folosit aici „palete clasice”, o femeie în chip de zeiţă, asociată cu Venus din Urbino de Tiţian, însă zeiţa pictorului este o femeie modernă, uşor de recunoscut. Era aceeaşi Victorine Meurent, prezentată ca o curtezană etalându-şi nurii, cu privirea trufaşă ce şochează privitorul. De fapt, acesta se simte asemenea clientului unui bordel care tocmai îşi pregăteşte vizita printr-un dar, un buchet mare de flori. Purtând doar bijuterii (o panglică de catifea neagră în jurul gâtului şi o brăţară de de aur pe mâna dreaptă) şi papuci cu toc înalt, Olympia se etalează cu nonşalanţă, acest fapt fiind subliniat de pisica neagră cu ochi fosforescenţi, simbol al promiscuităţii şi de ceea ce ascundea mâna ei stângă! Tratarea nu flatează vreo frumuseţe ideală. Ea urmăreşte doar prezentarea corpului femeii. Victorine ne priveşte ca o curtezană fără ruşine. Este clar o provocare sexuală!

Şi alte aspecte au stârnit mânia publicului: faptul că slugii – o negresă într-un maldăr de pânză roz – şi florilor li se dă egală importanţă în cadrul lucrării. Comentariile vremii subliniau „murdăria” Olympiei. „Îi trebuie o baie” – a spus cineva. Concluzia majorităţii criticilor de artă ai vremii: este un puci estetic!. Astăzi, un  lucru este cert: Olympia rămâne până acum cea mai hulită femeie din istoria artei.

Victorine Meurent, muza lui Manet sau prostituată?

Deoarece pe Victorine Meurent (1844-1927) Manet a prezentat-o ca pe o curtezană, privitorii tablourilor Dejun pe iarbă şi  Olympia, au crezut că este de fapt o prostituată. De fapt, Victorine provenea dintr-o familie de meşteşugari şi a devenit, ulterior, chiar ea o pictoriţă de succes. A fost însă mai ales modelul celebrului Edouard Manet. A fost deci, mai ales, muză decât creatoare de artă.

Cariera de model şi-a început-o la 16 ani când a pozat pentru Thomas Couture, profesorul lui Manet, dar şi un artist care ţinea cursuri de desen pentru femei. Ea a pozat pentru Manet, pentru prima dată în 1862, când a făcut-o pentru o pictură numită Cântăreaţa străzii. Tabloul o prezintă pe eroina noastră ca pe o fetişcană roşcată, care cântă trecătorilor pentru câţiva gologani. Manet a continuat să o folosească drept model până în 1873. Poate fi cu uşurinţă recunoscută pentru statura ei micuţă şi părul ei roşu. Îndrăgostit de micută fetişcană şi cu o fantezie explozivă, maestrul a făcut-o celebră prin a sa Olympia, care avea să facă vogă în 1865, stârnind scandal, dar şi admiraţie. Victorine a studiat pictura şi a reuşit să expună la Salonul din1876. Culmea, în acelaşi an, acelaşi juriu a respins lucrările lui Manet! În 1879,Victorine devenea membră a Academiei de Arte-Frumoase, iar lucrările ei vor atârna în aceeaşi încăpăre cu cele ale lui Manet.

Despărţită cam brutal de mentor, a lucrat ca model încă multă vreme. În 1870, a  călătorit în America, cu speranţa de a vinde acolo o parte din propriile tablouri. În 1873, era din nou la Paris, unde, doi ani mai târziu,  devine studentă a lui Etienne Leroy, un celebru pictor de portrete care expunea frecvent la Salon. În 1876, expune, după cum am văzut deja,  pentru prima dată la Salon, un autoportret. În 1879, expune pentru a doua oară la Salon, tablourile ei fiind expuse aici şi în 1885 şi 1904. Nu mai era însă în cercul prietenilor lui Manet, din cauza bârfelor despre afacerile sale sentimentale. Se zvonea că este lesbiană. Cert este că nu a dorit niciodată să-şi întemeieze o familie. Manet a iubit-o însă până la finele vieţii.

După 1885,Victoine a avut o serie de greutăţi. A încercat să obţină o sumă de bani chiar de la văduva lui Manet, căreia i-a trimis o scrisoare prin care îi solicita o sumă de bani, ca urmare a unui angajament verbal al artistului, cum că Victorine urma să primească o anumită sumă, dacă tablourile în care ea a servit drept model s-ar fi vândut bine. Văduva lui Manet a respins însă cererea Victorinei. Meurent a mai reuşit să expună în 1893, de data asta la „Palais de l’Industrie”. În  ultimele decenii de viaţă, Victorine a împărţit o casă din suburbiile Parisului cu Marie Dufur, o profesoară de pian. Este posibil ca cele două să fi format o adevărată familie lesbiană. Recent, s-a descoperit o pictură a Victorinei, care a fost apreciată la 5 000 de dolari (o cotă destul de bună!),  ea fiind vândută unui colecţionar particular.

 O victorie importantă: nuditatea femeii nu mai este ruşinoasă !

Tablouile lui Manet  au şi semnificaţia eliberării femeii de ipocrizia epocii. Este o afirmare clară a ideii că nuditatea femeii nu este ruşinoasă. Bărbaţii din Dejun pe iarbă se poartă firesc, ceea ce denotă normalitatea. Femeia la fel, ceea ce înseamnă că şi ea îşi acceptă adevărata natură. Până atunci nudul feminin fusese  acceptat doar la temele mitologice, adică numai la reprezentarea nimfelor şi zeiţelor. Privirea veselă a modelului feminin din tabloul lui Manet a fost considerată la vremea respectivă ca o culme a prostului-gust, ca fiind neruşinată şi provocatoare. După cele două scandaluri generate de tablourile lui Manet, mai mulţi pictori au făcut din prostituţie şi bodeluri subiectul lor predilect. Este de amintit doar cel mai celebru caz, cel al lui Henri de Toulouse-Lautrec. Chiar Edgar Degas reprezintă micile dansatoare în jurul cărora roiesc „protectorii” şi, în afara lor, beţivane şi cântăreţe  de cafe-concert.

Concluzia  acestui scandal imagistic generat de cele două tablouri a fost pusă foarte exact de Octavian Paler: „Cu mâinile ei plăpânde şi lipsite de graţie, Olympia a deschis porţile grele ale artei moderne”.

sursa: isciv

Bar la Folies-Bergere – Edouard Manet

Tabloul este ultima mare pictura a lui Manet. Este deja foarte bonav, dar mai are puterea sa picteze acest tablou care i-a incununat opera. Este culmea artei sale, temele sale predilecte fiind plasate intr-o noua compozitie, cu o uluitoare armonie.

In prim-plan putem vedea o natura statica. Simplitatea si economia mijloacelor utilizate ii sunt suficiente lui Manet  pentru a picta doua flori intr-o mica vaza, aceasta fiind cea mai buna dovada a mestesugului sau. Luciul mesei de marmura reflecta lumina electrica, aceasta fiind considerata noutate absoluta in epoca respectiva. Pana la sfarsitul vietii, Edouard Manet si-a ales temele din viata de fiecare zi a epocii sale. Nu intamplator contemporanii sai l-au numit „pictorul zilelelor noastre”.

Compozitia tabloului Bar la Folies-Bergere vorbeste despre o conceptie spatiala foarte fina si personala. O oglinda paralela cu tejgheaua de bar conduce privirea celui care contempla tabloul catre interiorul cafenelei. Aceasta senzatie este data de jocul perspectivei. Barbatul, a carei imagine reflectata in oglinda o putem vedea in partea din dreapta a tabloului, ar trebui sa stea in spatele ospataritei, dar, deoarece ambele oglinzi de perete au fost deplasate, avem senzatia ca barbatul sta fata in fata cu femeia.  Privirea pierduta in gol a ospataritei, frumoasa, dar misterios de trista, tradeaza faptul ca Manet a fost si un excelent psiholog. Intregul tablou este astfel conceput incat reda cu maximum de credibilitate larma si forfota care se reflecta din oglinda.

sursa: Mari pictori, Nr.5

Balconul – Edouard Manet

Manet calatoreste in 1865 la Madrid. In acest an apar in tablourile sale primele scene cu balcon (Portretul lui Angelin). In 1868 revine la aceasta tema, cand picteaza Balconul.

Pentru tablou au pozat trei prieteni. Berthe Morisot, cea care va deveni mai tarziu cumnata lui Manet, poate fi vazuta in prim-plan. In partea stanga sta tanara violonista Fanny Claus. Cel de-al treilea personaj este Antoine Guillemet, peisagistul.

Continuă citirea →

Executia lui Maximilian – Edouard Manet

Edouard Manet - Executia lui Maximilian

In timpul Expozitiei Universale de la Paris din 1867, la 19 iunie, a fost executat Maximilian, imparatul Mexicului. Sub efectul celor intamplate, Manet transpune acest eveniment pe panza.

Cu cateva luni mai devreme, in martie, Manet, condus de o idee proprie, isi expune lucrarile in vecinatatea Expozitiei Universale, intr-un pavilion propriu.

Goya - 3 mai

O noua provocare: isi incearca talentul intr-un domeniu in care pana atunci nu crease – istoria. Prin aceasta lucrare, Manet continua, fara indoiala, un dialog cu vestitul tablou al lui Goya, Tres de Mayo (Trei mai), pe care-l vazuse cu doi ani inainte in muzeul Prado din Madrid.

Goya a reprezentat momentul in care soldatii ochesc asupra victimelor. Manet picteaza momentul urmator: chiar salva de impuscaturi. Acolo unde Goya povesteste o intreaga istorie, care poate fi plasata intr-un timp concret, Manet se concentreaza asupra clipei. Timpul se opreste. Acest efect este intarit de liniile verticale ale victimelor si ale soldatilor.

Tabloul lui Manet se deosebeste de pictura lui Goya mai ales prin indiferenta care poate fi vazuta pe fete. Clipa deosebit de brutala este reprezentata in mod disciplinat, moartea nu are un caracter dramatic, cele trei victime si-au acceptat soarta, soldatul aflat in partea din dreapta isi incarca linistit arma. Lipsa de sensibilitate, simulata de scena plina de brutalitate, este exprimata prin mijloace artistice. Fumul care iese din tevile armelor este reprezentat ca si cum acesta s-ar duce pana la perete, si aproape ca duce cu el detunatura salvei. Prezentarea sentimentelor celor care asteapta executia in fata zidului este realizata nu cu ajutorul trasaturilor, ci cu ajutorul tuselor pline de forta ale penelului.

Edouard Manet incearca sa elibereze tensiunea dramatica reprezentata in tablou pentru ca pictura sa exprime forta convulsiva a sentimentelor, exclusiv prin mijloace picturale.

sursa: Edouard Manet, Mari pictori, Nr.5

Concert la Tuilleries – Edouard Manet

In tabloul sau Concert la Tuilleries, Manet prezinta locul preferat de intalnire a parizienilor eleganti. Datorita acestui tablou a primit numele de „pictor al zilelor noastre”, pe care Baudelaire il aprecia atat de mult. Incepand din 1846, ii indemna pe pictorii contemporani sa observe cu atentie si sa evoce „spectacolul vietii elegante amiilor de oameni care cand apar, cand dispar in marele oras”. Baudelaire adauga: „Pentru observatorul cucerit, viata este aceasta masa in vesnica schimbare, rostogolindu-se si care nu se termina niciodata si care poate aparea ca o sursa a fericirii”. Manet se plimba adesea in gradina Tuilleries, in compania lui Baudelaire. Cand incepe sa lucreze la tablou, cunoaste, se pare, fraza citata a prietenului sau.

Tema aleasa de Manet a fost surprinzatoare in acele timpuri. Asemenea tablouri plein-air nu erau considerate arta adevarata, erau utilizate numai pentru ilustrarea revistelor si a reportajelor.

Manet, desi in decursul lucrarilor pregatiroare face numeroase schite in acuarela in aer liber, varianta definitiva a tabloului este realizata tot in atelier. Isi imortalizeaza mai multi prieteni prieteni, printre care Charles Baudelaire, care poate fi vazut in spatele doamnei cu palarie albastra, in partea din stanga a tabloului. Barbatul putin aplecat din centrul tabloului este fratele mai mic al pictorului, Eugene; in spatele acestuia il putem descoperi pe Offenbach, care este usor de recunoscut dupa ochelari. Se picteaza si pe el insusi, si anume in partea din stanga a tabloului.

Prezentarea tabloului a declansat imediat ecouri puternice. Criticii nu-si ascund deloc ostilitatea: „Concert la Tuilleries supara ochiul, exact in acelasi mod in care muzica falsa supara urechea” – scria unul dintre acestia. Publicul revoltat nu este de acord nici macar cu tema tabloului. Un barbat incearca sa deterioreze pictura cu umbrela!

Manet socheaza publicul  nu numai cu tema tabloului. Se dezice de pictura traditionala, alegorica, unanim acceptata si picteaza ce vede.

„Sinceritatea, datorită căreia apar operele de artă, dă impresia de revoltă, deși pictorul ar fi vrut doar să-și exprime sentimentele” (Édouard Manet)

sursa: Mari pictori, Nr.5

Olympia – Edouard Manet

Scandalul stârnit de Dejunul pe iarbă nu l-a împiedicat pe Manet să picteze nuduri. În acelaşi an se naşte Olympia, care reprezintă o prelucrare a tabloului Venus dormind al lui Titian. Lucrarea, care a declanşat poate cel mai vestit scandal din istoria picturii, a fost prezentată în 1865 la Salon.

Georges Bataille a scris pe această temă:

„Ar fi greu de spus ce a şocat privitorii la vremea respectivă. Scandalul mărturiseşte existenta unor convenţii care nu mai meritau să supravietuiască. Opera a fost realizată sub efectul unei noi direcţii, eliberarea artei, care defineşte totodată o tehnică picturală uluitoare.”

Manet se eliberează din legăturile convenţionale apăsătoare şi totodată păstrează energia şi actualitatea tabloului lui Titian. Din nou Victorine Meurent este modelul.

În acest tablou Manet doreşte să-şi arate mai expresiv stilul personal. Înalţă o femeie concretă, din care vrea să creeze o Venus modernă, ceea ce a produs un şoc. Nu numai privirea provocatoare a Victorinei, care este culcată pe pernă, dar şi talentul pictorului este provocator.

În tablou – folosind propriile cuvinte ale lui Manet – totul indică senzualitatea „dură” a Victorinei. Nuanţele de alb ale materialelor (de la cearceaful mototolit până la şalul de caşmir) sunt reprezentate într-un mod tradiţional. Acestea acoperă şi luminează frumuseţea trupului. Panglica neagră de catifea, legată în jurul gâtului, „este ultimul obstacol până la nuditatea totală” – scria mai târziu Michel Leiris. Panglica dezbracă şi mai mult corpul şi, cu puterea contrastului, accentuează tonurile sidefii ale pielii.

Asupra câtorva pictori tineri tabloul a avut un efect deosebit. Cezanne şi-a exprimat astfel încântarea:

„În ceea ce mă priveşte, sunt sigur că d-voastră aţi făcut o operă atât de mare, cum numai un pictor adevărat poate. Aţi reuşit, într-un limbaj propriu, să redaţi, plin de anergie, adevărul întunericului şi al umbrei, esenţa existenţei reale a obiectelor şi a fiinţelor”.

sursa: Mari pictori, Nr.5

Dejunul pe iarba – Edouard Manet

Pictura intitulată Dejunul pe iarbă a fost prezentată în cadrul Salonului în 1864. Creaţia lui Manet a fost luată în râs de către public, ceea ce a produs  un nou scandal în cariera pictorului, deşi artistul a depus toate eforturile, străduidu-se foarte mult să prevină o cădere.

La alcătuirea operei sale a acordat o mare importanţă principiilor de bază ale esteticii. În primul rând, a încercat să redea lumina de zi, naturală. De aceea a renunţat la strălucirea nesinceră a tablourilor pictate în stilul Academiei. Înfăţişând astfel nudul feminin, Manet răstoarnă obiceiurile sociale ale epocii sale, care admit reprezentarea nudului feminin numai la evocarea temelor inspirate din mitologie, adică la reprezentarea nimfelor şi a zeiţelor.

Tabloul a fost inspirat de Concert câmpenesc al lui Titian (acest tablou a fost atribuit ulterior lui Giorgione) şi de Judecata lui Paris, de Rafael.

Scopul lui Manet nu este să reprezinte „feminătăţi desăvârşite”, ci femei de vârstă mijlocie. Pentru realizarea tabloului a ales pe iubita sa de atunci, tânăra Victorine Meurent. O pictează aşa cum o vede. La Manet nu există forme linguşitoare şi penumbre ireale. Fără nici o estompare a realităţii, îi pictează ridurile de la gât, precum şi cutele abdomenului, deoarece ele există şi artistul se străduieşte să redea pe pânză realitatea. Trupul feminin arată în lumină ca şi cum ar radia, iar fundalul şi hainele elegante ale bărbaţilor care o înconjoară accentuează şi mai mult acest efect.

Tabloul, care contrazice obiceiurile pictorilor contemporani, a surprins şi a şocat publicul şi criticii. Aceştia nu au înţeles esenţa operei. Au crezut că este prost pictată, în plus, nudul feminin nu poate fi în nici un fel corelat cu picnicul bărbaţilor îmbrăcaţi ca nişte burghezi. Privirea veselă a modelului feminin a fost considerată o culme a prostului gust, au găsit-o neruşinată şi provocatoare.

Pictura intitulată Dejunul pe iarbă este considerată ca un început al istoriei noului curent în pictură, al impresionismului. Prin acest tablou, Manet s-a desprins într-adevăr de regulile de perspectivă obligatorii încă din Renaştere şi a realizat tabloul într-un mod cu totul nou. Nu păstrează proporţiile dintre  femeia care poate fi văzută în fundal şi cei care stau în prim-plan, de aceea modelul care se apleacă în spate apare disproporţionat de mare. Formele îşi pierd caracterul lor spaţial, apar ca şi cum ar fi plate.

Gândirea picturală a lui Manet va exercita un efect puternic asupra lui Gauguin, Cezanne, Matisse şi Picasso. Toţi sunt entuziasmaţi de modul în care Manet aduce privitorul mai aproape de tablou.

sursa: Mari pictori, Nr.5