Arhive etichetă: dregatori

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (VII) Postelnicul

stolnicul constantin cantacuzinoPOSTELNICUL – în Moldova a fost amintit din 1407 şi ocupa locul următor după hatman. Miron Costin socotea că titlul său provine de la cuvântul slav „postelia” (aşternut), pentru că avea „voie să intre la domn, chiar dacă domnul nu este încă îmbrăcat şi chiar dacă nu e chemat, ceea ce nu se permite nimănui altuia”.

Dregător de încredere al domnului, când acesta nu era de faţă, îi ţinea locul în sfat, îngrijindu-se ca toţi ceilalţi sfetnici „să hotărască de îndată şi după voia domnului în trebile cele mai grabnice ale ţării” (D. Cantemir).

De la vornici a preluat atribuţia de a judeca curtea domnească (pe cei care slujeau la reşedinţa domnească – n.r.), fiind socotit asemenea „mareşalului” curţii din Polonia. De el ascultau aprozii, curierii de Ţarigrad şi de Crimeia. Cunoştea limba turcă, de obicei şi greaca, fiind adesea ales, în veacul XVII, dintre boierii greci -, şi ca atare se ocupa de solii străini, jucând, uneori, rolul de tălmaci pe lângă domn. În Ţara Românească, unde era amintit la 1437, ocupa un loc mai mic în sfat, de obicei al noulea, în veacul XVII, şi atribuţiile sale, cu excepţia celei de judecător al curţii, care a rămas mai departe în seama vornicului, erau asemănătoare. Timp de 25 de ani (1625-1627 şi 1632- 1654), dregătoria de postelnic a fost ocupată aici de Constantin Cantacuzino.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (VI) Vistierul

ienachita vacarescu vistierVISTIERUL – a apărut în Sfatul Domnesc al Ţării Româneşti în vremea lui Mircea cel Bătrân, în aceeaşi perioadă fiind amintit şi în Moldova. Iniţial avea în grijă hainele („vestis”) şi bunurile de preţ ale domnului, ca în Imperiul bizantin. Mai apoi a fost însărcinat cu strângerea şi evidenţa banilor proveniţi din dările ţării.

În Ţara Românească ocupa locul al patrulea sau al cincilea în sfat şi dregătoria sa era considerată foarte rentabilă. În Moldova, poziţia sa era mai modestă. Ţinea şi aici catastifele vistieriei, aduna tributul, haraciul pentru turci şi pentru celelalte cheltuieli ale ţării, dar, după informaţiile lui D. Cantemir, nu avea un scaun în sfat, fiind totuşi socotit al optulea, ultimul dintre sfetnici şi aceasta, pare-se, din pricină că păstra cheia de la cămara unde se ţinea sfatul de taină.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (V) Spătarul

nicolae milescu spatarulSPĂTARUL – era în Ţara Românească de obicei al patrulea dregător din Sfatul Domnesc, unde a apărut la 1415, în vremea lui Mircea cel Bătrân. Atribuţiile lui erau de a purta spada domnească la ceremonii, şi de a conduce călărimea în vreme de război. Între martorii unui act din 6 martie 1628, marele spătar era numit „pan Gorgan marele purtător de arme şi conducător al călărimii”.

În veacul XVII, spătarul conducea efectiv pe câmpul de luptă numai călăraşii (slujitori de origine ţărănească), în vreme ce roşii (călărimea formată din mica nobilime) erau sub ascultarea paharnicului.

În Moldova a fost menţionat la 1434, conducând şi aici unităţi de călărime, dar atribuţiile sale militare erau limitate din cauza existenţei hatmanului. În schimb, la ceremonii, îmbrăcat cu haină de brocart, purta spada domnului atârnată de braţul stâng şi buzduganul domnesc în mâna dreaptă.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (IV) Hatmanul

miron barnovschiHATMANUL – „mai mare peste toată oastea” (D. Cantemir), a existat numai în Moldova, fiind menţionat în 1541, în vremea celei de a doua domnii a lui Petru Rareş, îndeplinind în veacul XVI şi dregătoria de portar (comandant al garnizoanei din Suceava – n.r.) sau pârcălab de Suceava, până la sfârşitul secolului următor continuând să fie socotit „oblăduitorul Ţinutului Sucevei” (D. Cantemir). „Muntenii – arată Miron Costin – nu au hatman, ci marele spătar (…) conducea oastea, ca în Moldova hatmanul”.

În timp de pace, o parte dintre oşteni erau folosiţi pentru strajă la palatul hatmanului, ori îi trimitea el „să slujească ţara” (îndeplineau funcţii interne).

Hatmani au fost, la vremea lor, Miron Barnovschi, viitorul domn, Costin, tatăl cronicarului Miron Costin şi Ion Neculce, care a participat alături de D. Cantemir la lupta de la Stănileşti, în 1711. Vestit a fost în timpul domniei lui Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), Alexandru Buhuş hatmanul. Şi spune cronica lui Neculce că, luptând în fruntea oştilor moldovene împotriva lefegiilor nemţi, care ocupaseră Suceava, „şi dându-le năvală vitejeşte acolo cu slujitorii săi, au rumtu (rupt – n.r.) tabăra nemţilor în două. Atunce au ucis calul de supt hatmanul Buhuş (…) Dece hatmanul încălecându-şi pe alt cal, le-au mai dat năvală în câteva rânduri, şi mulţi nemţi au pierit, iar pe unii i-au prins vii…”. Însuşi domnul îl ţinea la mare cinste „pentru vitejiile ce făcuseră acolo la cetăţi”.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (III) Vornicul

vornicVORNICUL – era mai mare peste curtea domnească, numit de accea în diferite relatări şi palatin, mareşal sau judecător al curţii. La nord şi la sud de Milcov, ocupa de obicei locul al doilea în sfat, fiind amintit pentru întâia oară la 1387, în Moldova, şi la 1389, în Ţara Românească.

Avea drept de judecată în întreaga ţară, aceasta fiind principala sa atribuţie. Era unul din comandanţii armatei. În secolul XVI vornicia în Moldova s-a împărţit în două, un fenomen similar fiind amintit în Ţara Românească doar la mijlocul secolului XVII, pentru scurtă vreme însă, căci aici rolul vornicului de Ţara de Jos îl juca marele ban. Ca şi acesta, vornicul moldovean „de Ţara de Jos“ („judecător general asupra jumătăţii de ţară de la Dunăre până la Iaşi“ – Miron Costin), şi cel „de Ţara de Sus“, cu atribuţii identice în restul Moldovei, hotărau „pedeapsa morţii, fără ştirea domnului, pentru tâlhari, omorâtori, jefuitori de biserici şi alţi ticăloşi” (D. Cantemir).

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (II) Logofătul

logofat miron costinLOGOFĂTUL – În Moldova era cel dintâi între dregători, „fruntea şi capul tuturor sfetnicilor” (D. Cantemir), iar în Ţara Românească ocupa de obicei locul al treilea, după ban şi vornic. A fost amintit în sfatul Ţărilor Române pe la 1400, deşi exista încă de la organizarea cancelariei domneşti, în fruntea căreia se afla. Sub supravegherea lui se alcătuiau actele domneşti, pe care uneori le scria el însuşi. Pentru aceasta primea frumoasă răsplată de la cei care solicitau hrisoave.

Era un om învăţat, cunoştea limba slavă, din care tălmăcea documentele vechi. Îşi începea cariera, de obicei, ca grămătic de cancelarie.

Logofătul înfăţişa celorlalţi dregători pricinile care se judecau în sfat şi, după ce asculta hotărârile acestora, le prezenta domnului. „De aceea – scria D. Cantemir – şi-a dobândit numele (…) logotheta (= purtător de cuvânt), această dregătorie având o origine bizantină.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (I) Marele ban al Olteniei

Anton_Chladek_-_Marele_Ban_Teodor_Vacarescu_FurtunaÎn secolul XVII, marii dregători din Moldova erau, după relatările lui Miron Costin şi D. Cantemir, în număr de 8 : 1) logofătul; 2) vornicul de Ţara de Jos; 3) vornicul de Ţara de Sus; 4) hatmanul; 5) postelnicul; 6) Spătarul; 7) paharnicul; 8) vistiemicul. În Ţara Românească marii dregători care participau la sfatul de taină al domnului erau în număr de 12 : 1) banul; 2) vornicul; 3) logofătul; 4) spătarul; 5) vistiernicul; 6) comisul; 7) stolnicul; 8) paharnicul; 9) postelnicul; 10) clucerul; 11) slugerul; 12) pitarul.

BANUL – mai exact marele ban al Olteniei, era cel mai important dregător al Ţării Româneşti, singurul care putea osândi la moarte. Apărea întotdeauna în fruntea divanului şi, după cum rezultă din hrisoavele domneşti care-l menţionau ca martor, stătea aproape tot anul la curtea domnului. Judeca şi închidea pe vinovaţi, acorda acte de întărire a proprietăţii, care erau confirmate, de obicei, de către domn. Comanda oştile domneşti din Oltenia, avea o curte proprie şi înlocuitor (ispravnic) la Craiova în vremea cînd se afla pe lângă domn, apoi subordonaţi în judeţele oltene, care-i îndeplineau poruncile. Se afla în fruntea boierilor cărora le revenea sarcina de a conduce ţara în lipsa domnului.

Continuă citirea →

Semnificaţia întemeierii statelor medievale Valahia, Ţara Moldovei, Dobrogea

Negru Voda

Negru Vodă

1. Analizaţi premisele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • contextul extern favorabil: criza regatului ungar şi slaba influenţă a tătarilor din Hoarda de Aur;
  • contribuţia românilor din Transilvania, concretizată prin tradiţia istorică a descălecatului;
  • nivelul de civilizaţie atins de societatea românească de la sud de Carpaţi.

2. Precizaţi etapele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • 1272-1275 – încercarea lui Litovoi de a obţine independenţa faţă de Ungaria, încheiată cu un eşec;
  • 1291 – descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş la sud de Carpaţi, conform tradiţiei istorice;
  • unificarea formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi de către Basarab I (1310-1352);
  • obţinerea independenţei Ţării Româneşti în 1330, în urma bătăliei de la Posada.

Continuă citirea →