Arhive etichetă: Diploma Cavalerilor Ioaniţi

Diploma Cavalerilor Ioaniţi – Teste recapitulative pe lecţii

formarea statelor medievale romanesti

1. Precizaţi motivul aşezării Cavalerilor Ioaniţi în zona Banatului de Severin de către regalitatea maghiară.

Protejarea regatului maghiar de năvălirile tătare.

2. Numiţi formaţiunile politice menţionate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

  • Ţara Severinului în zona Banatului
  • cnezatele lui Ioan şi Farcaş în zona Oltului
  • voievodatul lui Litovoi care cuprindea Valea Jiului şi Ţara Haţegului
  • voievodatul lui Seneslau în zona Argeşului şi Muscelului

Continuă citirea →

Diploma Cavalerilor Ioaniţi 1247 – izvoare istorice

În numele Sfintei Treimi, una şi nedespărţită, amin. Bela, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei de-a pururi.

Este o cerinţă a înălţimii regeşti să o datorie a mărimii celor de sus, mai presus de toate, să vegheze cu atât mai multă la sporirea numărului supuşilor, cu cât slava lor se înalţă mai ales prin mulţimea poporului supus, căci se ştie îndeosebi puterea, pacea şi siguranţa tuturor regilor şi regatelor se întemeiază pe tăria acestora. Şi încă se mai adaugă pentru o parte fără însemnătate din purtarea de grijă a regelui ca să-i privească cu mai multă blândeţe şi să-i dăruiască cu mai mari binefaceri pe aceştia prin care se nădăjduieşte că se va isca şi în lumea aceasta folos [mai bogat] şi că regele tuturor regilor va fi mai cucernic lăudat.

Aşadar, mânaţi de acest gând, după o îndelungă sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele perceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din părţile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin năvălirea duşmănoasă a neamului numit tătari a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor cât şi prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel perceptor, în numele casei ospitalierilor, s-a îndatorat de bună voie, pe sine şi casa ospitalierilor să ia arme pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinţei creştine, potrivit cu actul scris mai jos, şi să se supună şi la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm şi îi dăruim lui, şi prin dânsul numitei case, întreaga ţară a Severinului împreună cu munţii ce ţin de ea şi cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum. Totuşi [le dăm] în aşa fel, încât jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbele din întreaga ţară a Severinului, amintită mai sus, din cnezatele numite mai sus să o păstrăm pe seama noastră şi a urmaşilor noştri, cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite şi cele ce se vor clădi în toate ţările sus-zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră – rămânând totuşi neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopiilor, pe care ştie că le au – lăsând deoparte şi toate morile dintre hotarele ţărilor amintite, atât cele clădite cât şi ce se vor clădi – în afară de cele din ţara Litua – precum şi toate clădirile şi semănăturile făcute pe cheltuiala fraţilor zisei case, şi fâneţele şi păşunile pentru vitele şi oile lor, şi pescăriile de la Dunăre şi iazurile de la Celei, pe care le păstrăm împreună pe seama noastră şi a lor. Şi mai îngăduim ca jumătate din veniturile şi foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara Litua – în afară de ţara Haţegului cu cele ce ţin de dânsa – să le culeagă sus-zisa casă.

Mai voim întru apărarea ţării şi înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar din partea lor sprijin şi ajutor, pe cât le va sta în putinţă. Pe lângă acestea, din sarea ce le-am îngăduit , să ducă în chip îndestulător spre folosinţa acestei ţării a părţilor dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania, din orice ocnă din Transilvania de unde vor putea mai uşor să o scoată cu cheltuială dimpreună a noastră şi a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel şi din banii care vor umbla acolo din voinţa regelui şi hotărârea perceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a mai spus mai sus şi despre cealaltă jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea rânduielile pe care ce va fi hărăzit zisa casă a nobililor şi altor venind din alte părţi să locuiască în ţinuturile amintite, atât în privinţa libertăţi lor cât şi a judecăţilor şi hotărârilor judecătoreşti pe care le vor rosti împotriva acelora, le vom încuviinţa şi întări – fără atingerea părţii noastre din folosinţele ieşind de acolo – cu acest adaos, că de se va rosti osândă [într-o pricină] vărsare de sânge împotriva mai marilor ţării [aceleia] şi se vor simţi nedreptăţiţi să poată face apel la curtea noastră.

Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru – lucru de care că ne ferească Dumnezeu – a cincea parte din ostaşii ţării amintite să fie datori a veni în oastea noastră şi a porni la război pentru apărarea ţării noastre. Iar dacă vom îndrepta oastea spre Bulgaria, Grecia, şi Cumania, va purcede a treia din cei în stare a merge la război, prada de război, atât din cea mişcătoare cât şi din cea nemişcătoare, numita casă îşi va primi partea sa după numărul ostaşilor din ţara Severinului precum şi armele lor. Pe lângă aceasta, am dăruit amintitului perceptor şi printr-însul casei ospitalierilor toată Cumania, de la râul Olt, şi munţii Transilvaniei, sub aceleaşi îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la ţara Severinului – în afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum au stăpânit-o şi până acum – şi întru totul sub toate acele îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem cu vederea acest lucru, că de la intrarea [în stăpânire] a des-pomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de ani, numita casă va strânge toate veniturile ţării Cumaniei în întregime, afară de cele din sus-numita ţară a lui Seneslau, din care vor avea numai jumătate din venituri şi foloase. Iar de atunci încolo, jumătate din toate veniturile, foloasele, slujbele încuviinţate şi jurate de înălţimea regală vor fi plătite visteriei regale de către fraţii acelei case, aşa fel ca, din cinci în cinci ani, trimisul nostru osebit să fie dator a socotit veniturile, foloasele şi slujbele ce vin de acolo. Iar cheltuielile ce se vor face cu paza cetăţilor sau întăriturilor trebuie să se poarte împreună cu noi şi acei fraţi, în afară de alte condiţii din partea noastră şi excepţii din partea ospitalierilor, privind ţara Cumaniei, ca de pildă cele privind biserici, mori şi toate celelalte care s-au arătat fiecare în parte în legătură cu Severinul. La ridicarea cetăţilor în amintita ţară a Cumaniei precum şi la apărarea Cumaniei împotriva oricăror duşmani, vom sta în ajutorul fraţilor cu sfatul şi cu privirea, când va fi nevoie şi când vom fi chemaţi de aceşti fraţi, mergând chiar în persoană dacă nu vom fi opriţi de alte piedici. Le mai dăruim lor un pământ de patru sute de pluguri în Feketig sau în alt loc în Transilvania şi vom împlini acest număr unde vor crede a fi mai de folos numiţilor fraţi, la intrarea în ţara Cumaniei sau în Severin, iar pentru această danie vom da scrisoare deosebită.

În sfârşit, pentru ca această casă a ospitalierilor să-şi poată aduce cu mai mare uşurinţă pe mare ceea ce îi va trebui spre folosul ţării noastre şi al ei, i-am dăruit cetatea Scandona, de la mare, cu toate cele ce ţin de ea şi folosinţele sale, aşa cum a stăpânit preaiubitul nostru frate de fericită amintire, regele Coloman, aşa cum se ştie că ţin de această moşie, fără a se atinge de drepturile bisericilor din ele. Pe lângă acestea, am dăruit sus-numiţilor fraţi pământul Woyla, ce se află lângă Dunăre, nu departe de Semlin, pământ pe care l-am scos de sub atârnarea cetăţii Caraş, împreună cu toate foloasele şi cele ce ţin de el, aşa cum l-a stăpânit ca bun de veci Nicolae, fratele lui Ugolin. Iar des-numitul perceptor, pentru daniile noastre pe care le facem sau le-am făcut din pricinile de mai jos amintite, s-a legat limpede şi desluşit în numele zisei case să ia armele împotriva tuturor păgânilor de orice neam ar fi, precum şi împotriva bulgarilor, şi chiar împotriva altor schismatici dacă ar încerca să năvălească în regat sau în hotarele regatului [şi] să aducă îndată în regatul nostru, spre slujba noastră şi a regatului nostru o sută de fraţi bine şi potrivit înzestraţi cu arme ostăşeşti şi cai. Dar, împotriva unei oşti creştine, ce vor voi să pătrundă în regatul nostru, s-a legat în numele casei să dea cinci zeci de fraţi înarmaţi, spre paza şi apărarea cetăţilor şi întăriturilor de la hotare, precum sunt Pojon, Moson, Sopron, Cetatea de fier, Cetatea Nouă, şi chiar mai puţin, oriunde va voi regele, să-i aşeze, şi şaizeci [de fraţi înarmaţi] împotriva tătarilor, dacă s-ar întâmpla ca aceştia să intre în regatul nostru, de care lucru să ne ferească Dumnezeu; tuturor acestora, câtă vreme sunt în paza cetăţilor şi întăriturilor, li se vor plăti cele trebuincioase din veniturile regale. S-a mai adăugat în numele casei ca perceptorul sau magistrul, care va fi trimis de peste mare sau din alt loc pentru cârmuirea caselor în fiinţă atunci în regatul nostru, va fi dator la sosirea sa să făgăduiască, jurând după datina ordinului său, că pune să se păstreze întru totul credinţa regelui şi regatului, şi atât el cât şi ai săi vor ţine fără înşelăciune toate şi fiecare din cele spuse mai sus, şi că va avea grijă şi se va strădui să împoporeze nu numai ţinuturi, dar şi alte ţinuturi ale regatului nostru, şi că nu-i va primi pe ţăranii din regatul nostru de orice stare şi neam ar fi, şi pe saşii teutoni din regatul nostru, să se aşeze în ţinuturile sus-amintite, decât cu o îngăduinţă regească osebită. S-a mai adăugat de noi, şi s-a primit de perceptor, în numele amintitei case că, dacă s-ar întâmpla ca cele de mai sus sau vreunele sau ceva din cele la care s-a legat şi s-a îndatorat casa sus –pomenitului perceptor sau magistrat să nu fie ţinute în seamă de aceasta sau de alt perceptor sau magistrat pe atunci în slujbă, şi după a treia punere în vedere solemnă nu s-ar îngriji de îndreptare – şi marele magistru de peste mare, încunoştinţat după cum se cuvine din partea regelui de acest lucru, încă s-ar îndrepta timp de un an de la facerea încunoştinţării ceea ce s-a trecut cu vederea sau nu s-a împlinit de către zisul perceptor sau magistru în slujbă în acel timp – atunci judecata regească va primi o despăgubire sau pedeapsă asupra acelora prin luarea din veniturile lor sau în alt chip, potrivit bunului plac al voinţei sale, după mărimea şi felul greşelii.

Aşadar, pentru ca toate şi fiecare din cele citite înaintea noastră şi a nobililor noştri – şi pe care noi, dându-le credinţa şi întinzând dreapta noastră regală, am făgăduit să le păzim neatinse şi să punem să se păzească cât timp vor dăinui îndatoririle luate din partea sus-zisei case – să dobândească puterea unei întăriri veşnice, întrucât ţine de noi, am dat scrisoarea de faţă întărită cu bula noastră de aur, şi am poruncit ca numitul perceptor, în numele amintitei case a ospitalierilor, să fie pus în stăpânirea de fapt a celor de mai sus, în temeiul autorităţii regale, de către iubitul şi credinciosul nostru Achile, prepozitul de Alba, vicecancelarul curţii noastre.

În anul de la Întruparea Domnului o mie două sute patruzeci şi şapte, în a patra zi înainte de nonele lui Iunie, în anul domniei noastre al doisprezecelea.

sursa: enciclopedia-dacica.ro

Diploma Ioaniţilor (1247) – Istoria românilor

Ungurii, stăpâni pe regatul croat, după cum am văzut, şi pe cetatea Belgrad cu ţinutul dimprejur, şi pe viitorul banat de Timişoara, izbutiseră în ultimul pătrar al secolului XIII să treacă peste Carpaţii apuseni şi să înfiinţeze, în Oltenia de azi, un fel de provincie-tampon, o „marcă”, zisă Banatul de Severin, cu un ban ungur peste mai mărunte formaţiuni, cnezate sau voievodate româneşti, dintre care unele erau „călare” pe Carpaţi, adică parte în Oltenia, parte în Haţeg.

Un document de un interes excepţional ne permite să ne facem o idee despre situaţia politică şi socială a acelor ţinuturi la momentul invaziei mongole: e vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea o va acorda în 1247 cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim pentru a veni să se aşeze în Banatul de Severin, să-l colonizeze şi să-l apere în calitate de vasali ai regelui Ungariei. Documentul e cunoscut în istoriografie sub numele de Diploma Ioaniţilor.

Să ne oprim o clipă asupra acestui document care ne dă un fel de „radiografie” a ţării câteva decenii înainte de întemeierea voievodatului Ţării Româneşti.

Dar, mai întâi, cine sunt aceşti Cavaleri Ioaniţi? Foarte curând după prima cruciadă, la începutul veacului al XII-lea, se înfiinţase în noul regat creştin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri”, călugări-ostaşi având misiunea de a îngriji pe răniţi şi în acelaşi timp de a fi gata oricând să ridice armele împotriva „paginilor”, a „necredincioşilor”, adică a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (în majoritate alcătuit din francezi). După el vor apărea şi altele, dintre care reţineţi: Templierii, care vor deveni mari bancheri în Occident, şi Cavalerii Teutoni (adică nemţi) care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă şedere la noi, în ţara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (Gdansk) şi pe care, sub numele de Prusia Orientală, o vor stăpâni germanii până în zilele noastre, până la dezastrul german din al doilea război mondial.

Ioaniţii, după alungarea din Palestina, la sfârşitul secolului XIII, se vor instala pe rând în Cipru, apoi în Insula Rhodos şi, în sfârşit, în secolul XVI, alungaţi de turcii otomani, în Insula Malta. De atunci sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii de la Malta. Eminescu face un anacronism când îi aduce, sub acest nume, în bătălia de la Nicopole pe vremea lui Mircea cel Bătrân, în celebrul vers din Scrisoarea a III-a:

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta;
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta…

În 1247, şase ani după catastrofala invazie mongolă, regele Bela al IV-lea se înţelege cu Marele Maestru al Ordinului Ioaniţilor ca să-i cedeze în vasalitate Banatul Severinului, adică Oltenia şi o mică parte din actualul Banat. „Contractul” pe carel încheie cu acest prilej ne revelă lucruri de un interes pasionant pentru a încerca să ne imaginăm starea acestui colţ de ţară românească cu o jumătate de veac înainte de apariţia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sistemul feudal al epocii, stat care va căpăta numele de „Ţara Românească” (sau în slavonă Vlaşca Zemlia).

Ne miră micul număr de cavaleri prevăzuţi să vină — câteva zeci. Să nu uităm că în vremea aceea cavalerii apuseni în armuri cântărind cât ei înşişi, călări pe caii cei mai grei din Europa, şi ei acoperiţi cu zale, şi însoţiţi fiecare de vreo zece aprozi, erau în tactica epocii echivalentul tancurilor de azi. Apoi, cavalerii cruciaţi din Palestina îşi croiseră reputaţia de cei mai pricepuţi constructori de cetăţi din lume. Asta mai cu seamă aştepta de la ei regele Ungariei, precum şi organizarea de colonizări — cu condiţia să nu primească colonişti din Ardeal, dovadă că de pe atunci se scurgea populaţie din Transilvania către câmpiile de la sud şi răsărit.

Iată câteva din informaţiile pe care ni le aduce diploma:

— Aflăm de existenţa unui voievodat român al unui Litovoi, căruia regele îi rezervă un statut special în interiorul feudei, şi mai aflăm că acesta se întinde şi dincolo de Carpaţi, în Haţeg, dar că acea parte regele nu vrea s-o cuprindă în teritoriul dat în vasalitate Ordinului. Mai sunt numiţi şi doi cneji, Ioan şi Farcaş. Ioan e ortografiat aşa cum îl pronunţă românii şi nu Johann (germ.) sau Ianoş (ung.) sau Iovan (si.); Farcaş înseamnă lup pe ungureşte, aşa că maghiarii pretind că putea fi un şef maghiar. E mai probabil că era un cneaz român coborât din Ardeal, unde numele lui, sau al moşilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vîlcu (slav) în Farcaş. Litovoi e nume slav. Interesant e că 25 de ani mai târziu, în aceleaşi locuri, un Litovoi (acelaşi sau un descendent al lui?) se revoltă împotriva suzeranului ungur şi moare în luptă; îi succedă un frate, pe nume Bărbat, nume vădit românesc.

— Ordinul e îndemnat să cucerească dincolo de Olt fosta „Cumanie”, rezervând şi acolo, probabil în regiunea Argeş, un statut special voievodatului unui Seneslav — nume slav-român, poate deformat de cancelaria ungară (oare acelaşi cu şeful valah care înfruntă coloana cea mai sudică a atacului mongol din 1241?).

— Se deduce din clauzele fiscale ale diplomei că în acel Banat se iau dijmă şi dări din recolte şi din pescuit, deci, chiar dacă populaţia e cam răsfirată, există o ţărănime şi o economie organizată.

— Ţara e totuşi destul de populată şi de structurată social ca să posede formaţiuni militare (apparatu suo bellico) pe care Ordinul vasal va trebui să le adune şi să le aducă regelui în caz de război cu ţările vecine.

— În fine, diploma revelă că, pe lângă voievozii şi cnejii citaţi nominal, mai sunt şi alţi „mai mari ai ţării” (maiores terrae) cărora regele le acordă privilegii exorbitante, între care dreptul de a veni în apel la judecata regelui în caz că contestă judecata vasalului său (Marele Maestru al Ordinului), condamnându-i la tăierea capului, înseamnă că aceşti „mai mari ai ţării” reprezentau o putere locală destul de însemnată încât regele să-i ia în anumite împrejurări sub protecţia lui, la curia lui la o mie de kilometri depărtare; deci ţara avea de pe atunci „cadre” politice şi ostăşeşti: sunt viitorii boieri pe care-i vom găsi câteva zeci de ani mai târziu în jurul voievodului ţării.

Ce s-a întâmplat însă cu masa cumanilor creştinaţi în 1228? Când s-a apropiat valul mongol, căpetenia lor a cerut voie regelui Ungariei să treacă, cu toţi ai lui, Carpaţii, pentru a se pune la adăpost de năvală. Regele i-a colonizat pe valea Tisei, unde în generaţiile următoare vor da mult de furcă autorităţilor regale. Totodată regele Ungariei a luat o prinţesă cumană — erau vestite cumanele pentru frumuseţea lor şi asemenea nobile încuscriri avuseseră loc şi cu marii cneji ruşi, ba chiar şi cu „rude mari împărăteşti” la Bizanţ —, şi din acea căsătorie se va naşte Ladislau, penultimul rege din dinastia arpadiană, zis Ladislau Cumanul, pentru că iubea mult obiceiurile neamului său matern, adoptase şi portul şi pieptănătura cumană, spre marea supărare a ungurilor.

Iarăşi îmi pun întrebarea: să fi fugit atunci chiar toţi cumanii din părţile noastre? Sunt multe semne că n-a fost aşa. Documentele ungureşti ulterioare din Transilvania ne revelă prezenţa unor cumani în provincie în secolul XIV, de asemeni numeroase nume cumane în regiunea Făgăraş şi Haţeg, precum şi toponime în Muntenia până în locuri retrase în munţi, foarte tipice pentru datinile noastre strămoşeşti, cum e Loviştea. Nu lipsit de semnificaţie e faptul că în primele documente munteneşti din secolele XIV şi XV găsim o proporţie destul de mare de nume cumane printre boierii ţării — ceea ce nu înseamnă negreşit că toţi erau de origine cumană, dar în orice caz că influenţa cumană fusese profundă.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri