Arhive etichetă: Diogene

Motivele pentru care oamenii îi ajută pe cerşetori

DiogenesOdată, pe când lua parte la o discuţie despre motivele pentru care oamenii îi ajută cu atâta plăcere pe cerşetori, şi atât de lipsiţi de entuziasm pe filozofi, Diogene a remarcat: „Se întâmplă aşa fiindcă fiecare prevede posibilitatea să devină însuşi sărac, şchiop, beţiv, dar nimeni nu se gândeşte că s-ar putea face filozof!”

Butoiul lui Diogene

butoiul lui Diogene

Vestitul filosof grec Diogene (412-323 î.Hr.) făcea parte din şcoala numită cinică a lui Antistene, care propovăduia o viaţă conformă cu natura, dispreţuind bogăţiile şi convenienţele sociale. Dar ceea ce i-a asigurat lui Diogene celebritatea postumă n-au fost atât ideile sale, cât butoiul şi lanterna, adică anecdotele puse pe seama lui, fără a li se putea garanta autenticitatea.

S-a păstrat versiunea că el locuia într-un butoi, ceea ce, în treacăt fie zis, nu era pe vremea aceea un fapt chiar atât de excepţional (o atestă Aristofan). Butoiul-domiciliu a devenit astfel o imagine pentru a vorbi de oamenii care, ca Diogene, dezgustaţi de vicii, corupţie, desfrâu etc. preferă să ducă un trai izolat, închis.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.54

Cinicii şi scepticii

Diogene

Raporturile oamenilor eminenţi în plan intelectual cu societatea vremii lor au diferit foarte mult de la o epocă la alta. În anumite epoci fericite ei s-au aflat, îndeobşte, în armonie cu realităţile înconjurătoare – sugerând, fireşte, reforme ce li se păreau necesare, încrezători însă că sugestiile lor vor fi bine primite şi nedisplăcându-le lumea în care trăiau chiar şi dacă rămânea nereformată. În alte epoci, s-au manifestat ca revoluţionari, considerând necesare schimbări radicale, dar aşteptându-se ca, în parte ca rezultat al pledoariei lor, aceste schimbări să se producă în viitorul apropiat. Alteori însă erau cuprinşi de deznădejde în faţa lumii şi simţeau că, deşi ei înşişi ştiu ce ar trebui făcut, nu se putea spera că se va şi face aşa . Această din urmă mentalitate alunecă uşor spre o deznădejde mai profundă, căreia viaţa pe pământ i se pare funciarmente ticăloasă, iar speranţa de mai bine i se pare realizabilă doar într-o viaţă de apoi sau într-o transfigurare mistică.

Continuă citirea →

Filosofia greacă (II)

Diogene din Sinope

Epoca elenistică a fost marcată de o diversitate de curente filosofice, determinate adesea de dezamăgirea filosofilor, care considerau că speculaţiile gânditorilor din epocile anterioare au explorat toate domeniile gândirii şi au epuizat toate metodele care permiteau exerciţiul gândirii.

Continuă citirea →

Femeile şi fripturile

Femeile sunt un bun comun, aceasta este legea firii, i-a spus lui Diogene un desfrânat care a fost prins în adulter.

Fripturile – i-a răspuns Diogene – care se servesc la masă, la început sunt comune, dar de îndată ce porţiile sunt făcute şi împărţite, ar fi lipsit de orice cuviinţă dacă ai lua bucata din farfuria vecinului tău! 🙂

Să respectăm înţelegerea!

Se povesteşte că odată, cumpărând un butoi cu zece drahme,  Diogene s-a învoit cu negustorul să-i plătească cinci drahme, iar celelalte cinci să-i rămână dator.

După o vreme negustorul i-a cerut şi restul de bani.

Eşti în toate minţile? a ripostat Diogene. Învoiala noastră a fost să-ţi plătesc doar cinci drahme, iar celelalte cinci să-ţi rămân dator. Dacă ţi le-aş plăti acum aş încălca înţelegerea, căci nu ţi-aş mai datora nimic. 🙂

Dacă n-aş fi Alexandru aş vrea să fiu Diogene

Dacă n-aş fi Alexandru aş vrea să fiu Diogene!  Aceasta a fost reacţia lui Alexandru cel Mare la vorba lui DiogeneDă-te puţin la o parte din soare!“ şi la felul batjocoritor în care a fost primită de anturajul său (Plutarh, Alexandru, 14).

Dă-te puţin la o parte din soare!

diogene si alexandru

Răspuns insolent al filozofului cinic Diogene din Sinope (413–327), adresat, la Corint, lui Alexandru cel Mare.

Tânărul rege al Macedoniei venise la Corint, în 335, să consolideze Liga de la Corint, organizată de tatăl său Filip al II-lea, un stat federal sub hegemonie macedoneană. Era lume multă acolo, în preajma cuceritorului, oameni politici, filozofi, veniţi să-l felicite. Nu şi Diogene, care se ţinea deoparte, stând undeva întins la soare. Alexandru, cu întreaga suită, s-a dus el la Diogene, l-a salutat şi l-a întrebat dacă are să-i ceară ceva. Diogene s-a ridicat puţin, l-a privit pe Alexandru în ochi şi i-a spus: „Da, să te dai puţin la o parte din soare!“. Umbra regelui îl deranja ! (Plutarh, Alexandru, 14).

Diogene – personaj de legenda


Încă din timpul vieţii, Diogene devine, ca nici un alt filozof antic, personaj de legendă; potrivit tradiţiei, Alexandru cel Mare ar fi rostit: „Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene”.

Diogene din Sinope, tânăr, a făcut o boacănă financiară: a falsificat bani dimpreună cu taică-su, Hicesias. Hicesias a intrat la închisoare, flăcăul a fost exilat (sau a fugit, nu se ştie exact) la Atena.

Diogene, care se considera „cetăţean al lumii”, rămas la un moment dat fără casă, îşi improvizează o locuinţă într-un butoi. Purta iarna ca şi vara aceeaşi haină, cerşea ca să mănânce, îşi făcea nevoile în public şi-i batjocorea neîncetat pe orăşeni pentru modul de a trăi. Vieţuind, după propria-i spusă, asemenea unui câine (Kyon), doctrina sa a primit în secolul IV numele de cinism.

Pocinoagele cinicului făceau, totuşi, parte dintr-o demonstraţie cu scop filosofic precis: să demaşte şi ridiculizeze viciile omeneşti, primele pe lista neagră fiind preţiozitatea, ipocrizia şi îngâmfarea. Fără milă sau concesii, consecvent, Diogene practica angajamentul de a grăi adevărul, de “a o spune pe şleau.”

“E-un mare filosof. E-un sfânt al filosofiei,” ziceau unii.
“E-un mare ticălos, un dereglat mintal, un nenorocit şi-un psihopat,” ziceau alţii.
“Nu-i vorba că mi-am ieşit din minţi,” zicea el. “Doar că mintea mea e altfel decât a voastră.”

1. Întâlnirea cu Alexandru cel Mare
“Eu sunt Alexandru, marele rege.”
“Şi eu sunt Diogene, câinele.”
“Diogene, cere-mi orice vrei tu!”
“Bine: dă-te la o parte, că-mi iei soarele.”

2. Încontrările cu Platon
Platon ţinând un discurs emite următoarea definiţie: “Omul este un biped fără pene.” Diogene merge de jumuleşte un pui, revine, îl arată audienţei: “Iată omul lui Platon!” În consecinţă, definiţia a fost completată cu: “care are unghii late!”

Platon are invitaţi acasă. Se discută filosofie. Diogene se înfiinţează şi el, tropăind ostentativ pe covoarele gazdei, după ce se mânjise pe picioare într-o băltoacă noroioasă.
“Iată, calc pe trufia lui Platon!”
“Da, Diogene – cu un alt fel de trufie…”

3. Unora care îi reamintesc că ai lui din Sinope l-au condamnat la exil: “Da. Şi eu i-am condamnat să rămână în Sinope!”

4. Diogene bântuie ziua-n amiaza mare prin piaţă cu o lampă aprinsă în mână.
“Ce faci?” îl întreabă lumea.
“Caut un om.”

5. Diogene stă cu palma întinsă în faţa unei statui.
“De ce cerşeşti de la o statuie?”
“Ca să mă obişnuiesc cu refuzurile.”

6. Unuia care îi cere să-l accepte ca discipol:
“Bine. Ţine peştele ăsta şi hai după mine.” Ofuscat, omul aruncă peştele şi pleacă. Când se reîntâlnesc mai târziu, Diogene râde şi zice: “Un biet peşte ne-a-mpuţit prietenia.”

7. Unuia care ţinea un discurs despre fenomene astrologice:
“Şi cât ai făcut pe drum, la întoarcerea din ceruri?”

8. Unuia care i-a tras un pumn în cap:
“Pe Hercules! Cum de-am uitat să-mi pun coiful înainte să ies pe stradă?”

9. Un tânăr ţine un discurs savant. Audienţa e captivată. Diogene se bagă în faţă, scoate un peşte şi-ncepe să mănânce. Toţi ochii se-aţintesc asupra lui.
“Vă mulţumesc pentru atenţie,” zice, “dar vă rog nu-l ignoraţi pe domnul orator.”

10. Unuia care îl întreabă de ce e aurul galben:
“De frică: toţi hoţii vor să pună mâna pe el!…”

11. Unuia care îl întreabă de ce oamenii dau pomană cerşetorilor, dar nu şi filosofilor:
“Păi pentru că se tem să n-ajungă şi ei, într-o zi, ologi sau orbi; dar nu se tem c-ar ajunge vreodată filosofi.”

12. Diogene se uită cum băiatul unei prostituate aruncă cu pietre în mulţime. Zice:
“Vezi să nu dai în taică-tău!”

13. Unul îl ameninţă, ridicând măciuca la el:
“Ai grijă!”
Diogene îi arde una cu bastonul, după care zice:
“Ai grijă!”

14. Pe când vorbea într-o zi, despre lucruri serioase fără ca nimeni să ia aminte, se apucă să ciripească şi cum toţi făcură roată în jurul lui, el îi mustră că veneau cu toată graba să asculte fleacuri, dar cu încetineală şi neglijenţă când era o temă serioasă.

15. Un om foarte rău din fire scrisese pe uşa sa cuvintele: „Celor răi intrarea-i oprită”. „Dar atunci – îl întrebă Diogene – cum va intra stăpânul casei ?”

16. La întrebarea unuia care-i timpul nimerit pentru a lua masa, răspunse: „Pentru bogat când vrea, pentru sărac când poate”.

17. Odată, văzând pe preoţii paznici ai templului ducând pe un servitor care furase o cupă din tezaur, el spuse: „Hoţii cei mari duc pe hoţul mic”.