Arhive etichetă: Dimitrie Cantemir

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (IV) Cronicarii medievali

grigore_ureche

Grigore Ureche

Primul român care a susținut unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor a fost Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist de faimă europeană. Contribuția lui Olahus la afirmarea romanității românilor trebuie apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a avut înalte demnități religioase și laice în Regatul ungar.

Secolul al XVII-lea a marcat în istoria culturii medievale românești emanciparea definitivă de slavonism și desprinderea de tiparele bizantine. Această schimbare radicală în viața spirituală a românilor se poate constata și în evoluția ideii de romanitate. Asupra acestei idei și-au exercitat o înrâurire decisivă cronicari umaniști ai veacului al XVII-lea.

Primul reprezentant de marcă al culturii umaniste în mediul românesc a fost cronicarul Grigore Ureche. Afirmarea și demonstrarea romanității românilor și latinității limbii acestora a avut la bază serioasa sa educație din colegiile din Polonia, unde a învățat limba latină.

Continuă citirea →

Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie. Oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte

tacere

Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie. Oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte.

(Dimitrie Cantemir)

Dimitrie Cantemir, intelectual de talie europeană şi politician nerealist

Pentru a înţelege instalarea, mai târziu, a regimului fanariot, trebuie să evocăm şi un scurt moment din istoria Moldovei, scurt, dar de însemnătate majoră: domnia lui Dimitrie Cantemir în 1710-1711.

Dimitrie Cantemir era fiul unui voievod ales, Constantin Cantemir, care fusese un simplu ostaş, provenit din răzeşimea moldoveana din Tigheci, la graniţa Bugeacului tătăresc, foarte viteaz; el fusese mai întâi mercenar la polonezi, ajuns la cele mai înalte grade militare, apoi boierit în ţară şi în cele din urmă înălţat la domnie de către boierii moldoveni, la bătrâneţe, în 1685, oarecum accidental, fiindcă nu se putuseră înţelege asupra vreunui candidat coborâtor din foştii domni sau ieşit din marea boierime. Domneşte din 1685 până în 1693 şi, cu toate că a fost atâta vreme în slujba Poloniei, îi ţine piept regelui Jan Sobieski când acesta încearcă să cucerească Moldova (de atunci datează legenda „Sobieski şi plăieşii”).

Continuă citirea →

Testamentul lui Ştefan cel Mare – geneza şi evoluţia unui mit istoric

Grigore Ureche

Iar când au fost aproape de sfârşitul său, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pe turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor.

Ion Neculce

Şi când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici, că el nu o va putea ţinea ţara cu sabia, ca dânsul.

Dimitrie Cantemir

Analele moldovene zic că Ştefan cel Mare, după ce a domnit 47 de ani şi 5 luni, şi după ce în acest timp a făcut atâtea lucruri frumoase, şi a repurtat atâtea victorii glorioase asupra turcilor, ungurilor, polonilor, românilor şi tătarilor, […] simţind că, deşi tare încă în spirit, dar puterile trupeşti îi slăbesc, şi că moartea i se apropie, a chemat la sine pe unicul său fiu şi
moştenitor al ţării şi pe mai-marii boieri şi le-a vorbit precum urmează:

„O! Bogdane, fiul meu, şi voi toţi amici ai mei de arme, care aţi fost martori atâtor victorii glorioase, şi aţi luat parte la ele! […] moartea e la uşă. Dar nu aceasta este de ce mă tem: căci ştiu eu, că îndată cu naşterea mea, am început a grăbi spre mormânt. Pericolul ce ameninţă această ţară din partea acelui răcnitor şi fioros leu de Soliman, care arde de setea sângelui creştin, iacă ce disturbă şi umple de frică şi de cutremur inima mea. El a înghiţit până acum prin intrigi şi uneltiri mai toată Ungaria; a supus prin puterea armelor sale Crimeea şi cele până acum încă neînvinse triburi ale tătarilor […]; Basarabia noastră cotropită de violenţele sale; Valahia, ai cărei locuitori, deşi inamici nouă, dar sunt creştini ca şi noi, geme sub jugul acelui tiran; cu un cuvânt, cea mai frumoasă parte a Europei şi Asiei este sub puterea lui. Dar încă nu este îndestulat cu atât, ci-şi întinde armele fatale în toate părţile, şi nu vrea să cunoască margini puterii şi ambiţiunii sale de a domni. Aşa stând lucrurile, credeţi voi că […] îşi va reţine el mâna de a nu o pune asupra Moldaviei, care este înconjurată de atâtea provincii ale sale? Nu vă temeţi voi, că după ce va fi supus toată Ungaria, se va întoarce cu toate puterile în contra noastră? […] la vecinii mei de prin prejur, eu nu pot decât să deplâng deplorabila stare a lucrurilor. Pe poloni îi cunosc şi ştiu că sunt inconstanţi şi incapabili să reziste furiei turcilor; ungurii gem deja cu toţii sub jugul lor; germanii au, precum mi se pare, atâtea încurcături interne încât nu vor sau nu pot să se ocupe cu cele externe. […] Puterile noastre sunt prea puţine; ajutorul străin, încet şi departe; iar pericolul cert şi aproape. Pentru aceea, eu judec că este mai bine să îmblânzim şi pe această bestie turbată şi sălbatică, decât să o irităm şi mai mult prin strepitul armelor. […] Şi pentru aceea, în aceste ale mele ultime momente, vă exort [cer], ca un tată şi ca frate, ca, dacă pe lângă preservaţiunea legilor noastre civile şi ecleziastice, puteţi obţine pacea sub condiţiuni onorabile, chiar fie şi pe lângă un tribut, atunci este mai potrivit a vă încrede în clemenţa sa decât în armele sale. Dar dacă v-ar prescrie alte condiţiuni, atunci mai bine să pieriţi cu toţii de mâna inamicului, decât să fiţi spectatori oţioşi la profanarea religiunii voastre şi la calamitatea ţării voastre. Iar Dumnezeul părinţilor noştri, care face minuni, va întinde graţia sa inexorabilă asupra voastră, şi mişcat de lacrimile servitorilor săi, va trimite pe unul care să vă scape, sau să scape posteritatea voastră de sub jugul barbarilor, şi să redea ţării libertatea şi puterea sa!“.

Bogdan, urmând acestei ultime voinţe a părintelui său, a trimis în al şaptelea an al domniei sale delegaţi la Soliman, şi el mai întâi i-a supus Moldova sub titlul unui tribut.

Barbu Ştefănescu–Delavrancea

Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic:

„Doamne, tu singur ştii c-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşertăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor […] Dar toţi m-au părăsit […] Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor! Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat […] Tineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…

 

Nota Bene: „Testamentul lui Ştefan cel Mare“ este o clasică invenţie cărturărească. În momentul morţii sale, Ştefan nu avea de ce să îndemne pe boieri şi pe urmaşul său să se închine turcilor, deoarece Moldova se închinase pentru prima dată deja în timpul predecesorului său Petru Aron, iar Ştefan însuşi plătise tribut atât în prima parte a domniei sale (1457–1473), cât şi după 1486. De altfel, cronicile din prima parte a secolului al XVI-lea nici nu pomenesc episodul „testamentului lui Ştefan cel Mare“. Episodul apare la Grigore Ureche şi reflectă pe de o parte o cunoaştere istorică deficitară, pe de altă parte efortul de a legitima supunerea faţa de Imperiul Otoman prin „sfatul“ domnului care se ilustrase cel mai mult pe plan militar în lupta antiotomană. De observat şi nuanţele contractuale pe care le introduce Dimitrie Cantemir, care încerca astfel să justifice propria sa acţiune politică din 1711; prin argumentaţia că turcii nu şi-au respectat angajamentele mitul înceta să mai îndeplinească o funcţie pro-otomană, şi căpăta una antiotomană. Totodată, atât la Cantemir, cât şi la Delavrancea, se poate observa felul cum imperativele literar-dramatice conduc la îmbogăţirea ficţiunii, care iniţial fusese mult mai austeră.

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte

Istoria cartografiei

Încă din antichitate, babilonienii şi egiptenii au alcătuit hărţi sumare, în scopul delimitării proprietăţilor. Apoi au fost întocmite hărţi ale unor teritorii vaste, pentru facilitarea călătoriilor, după care au apărut hărţile special concepute pentru navigaţie. În 1930, în apropiere de Kirkouk, a fost descoperită cea mai veche reprezentare cartografică cunoscută în prezent. Este o tăbliţă ce reprezintă o regiune, cu munţi, cursuri de apă, sate etc., totul însoţit de explicaţii (inclusiv indicarea punctelor cardinale est şi vest). Această hartă gravată datează cel puţin de la sfârşitul mileniului al III-lea î.Hr.

Dar poate că numele de cea mai veche hartă din lume ar trebui dat papirusului policrom păstrat la Torino, care provine din Egipt şi care datează din anul 1200 î.Hr. Sunt reprezentate cursul Nilului, un drum care traversează toată regiunea şi detalii: ape, desenate cu albastru, mine, cu roşu, drumuri, cu negru. Harta cuprinde şi o legendă. Se pare că acest papirus a folosit conducătorului unui transport de blocuri mari de piatră.

În Grecia, nevoia de hărţi s-a făcut simţită mai ales după cuceririle lui Alexandru cel Mare. Primul document cartografic al epocii este atribuit lui Anaximandru. Lumea cunoscută este înscrisă într-un cerc, în care Europa se află în partea de sus, iar Asia în partea de jos, fiind despărţite de Marea Mediterană.

Începând cu sfârşitul secolului al IV-lea, se pun bazele ştiinţifice ale cartografiei. Eratostene furnizează o măsură apropiată razei terestre şi alcătuieşte un mapamond pe care pământurile cunoscute formează trei continente: Europa, Lybia (adică Africa) şi Asia. Continentele sunt înconjurate de Marea Exterioară (Atlanticul). Pe această hartă apare, pentru prima dată, un sistem, încă embrionar, de paralele şi meridiane.

În secolul al II-lea î.Hr., Hiparh a formulat regulile de reprezentare în plan a suprafeţei curbe a Pământului. Nu s-au păstrat decât puţine documente romane: un fragment dintr-un plan al Romei, alcătuit în timpul lui Septimus Severus (secolul al II-lea) şi „Tabula peutingeriana”, care este o hartă a drumurilor imperiului şi datează din secolul al III-lea.

Ptolemeu

Cel mai mare cartograf al antichităţii este, fără îndoială, astronomul şi filozoful grec Ptolemeu, care a trăit la Alexandria în secolul al II-lea. El a redus deformările rezultate din proiecţia în plan a suprafeţei sferice a Pământului şi a găsit metode pentru determinarea coordonatelor. De asemenea, a scris o geografie însoţită de 27 de hărţi, prefigurând atlasul modern. Hărţile alcătuite de el şi de discipolul său, Agathodemon, vor inspira generaţii de cartografi şi vor fi folosite până în secolul al XVI-lea.

În evul mediu, cartografia a stagnat, îngrădită fiind de teoriile susţinute de Biserică: Pământul este plat şi trebuie reprezentat sub forma unui disc al cărui centru este ocupat de Ierusalim, iar periferia, de „Mare Oceanum”. În acest timp, Bagdadul a devenit un centru de cultură, arabii desenând hărţi ale Mediteranei şi Oceanului Indian.

În secolul al XIII-lea, odată cu apariţia caravelelor şi a busolei, a început epoca marilor călătorii, care a determinat apariţia hărţilor nautice,”portulanele”, desenate pe pergament, uneori chiar de către marinari, corectate şi aduse la zi în permanenţă. Portulanul indica distanţele dintre principalele porturi şi puncte de acostare, situând aceste puncte cu ajutorul rozei vânturilor, ale cărei rumburi sunt prelungite prin linii.

În secolul al XV-lea, cartografia progresează: sunt redescoperite şi publicate hărţile lui Ptolemeu; apar hărţi noi ca urmare a descoperirilor geografice; sunt perfecţionate portulanele. Totuşi, navigatorii nu sunt feriţi de surprize fiindcă, în absenţa cronometrelor, încă nu poate fi determinată cu precizie longitudinea, iar noile hărţi nu sunt niciodată identice. Astfel, în cursul unei călătorii, se întâmpla ca un navigator să adauge pe harta sa o insulă ori o gură de fluviu care figurau deja, sub alt nume şi într-o altă poziţie!

Secolul al XVI-lea va fi extrem de rodnic în domeniul cartografiei. Este perioada în care studiile geodezice fac progrese, iar proiecţiile suprafeţelor sferice în plan sunt studiate matematic Acum apar doi mari reprezentanţi ai cartografiei flamande: Gerhard Kremer, supranumit Mercator, şi Abraham Ortelius. În 1538, Mercator a alcătuit o hartă a lumii cunoscute, iar trei ani mai târziu, un glob terestru. În 1550, una dintre hărţile sale are înscrise, pentru prima dată, capurile indicate de acul magnetic. Ulterior, a inventat şi a pus la punct celebra sa metodă de proiecţie cilindrică, folosită şi în prezent, în special pentru alcătuirea hărţilor nautice. Cercetările sale nu s-au oprit aici şi, în 1569, a început realizarea primei mari hărţi a lumii destinată navigaţiei, iar în 1585 a alcătuit o lucrare pe care a numit-o „Atlas”(aluzie la numele gigantului din mitologie care ţinea lumea pe umeri). Dar primul atlas demn de acest nume fusese deja publicat în 1570 de către Ortelius şi conţinea 70 de hărţi în 53 de planşe gravate în aramă.

În secolul al XVIII-lea, cercetările englezului Isaac Newton şi ale olandezului Christiaan Huygens îi determină pe cartografi să abandoneze ipoteza învechită a Pământului rotund şi să adopte elipsoidul de revoluţie, căruia îi calculează aplatizarea. Este o perioadă de mari realizări în domeniul cartografiei. În 1737, englezul Christopher Packe a publicat prima hartă geologică; în 1791, în Anglia, a fost înfiinţat primul Institut Naţional de Cartografie; în 1820, Brandes a realizat prima hartă climatică a lumii.

Inventarea fotografiei, apoi cea a avionului, au revoluţionat metodele cartografice. După 1957, sateliţii artificiali furnizează mijlocul de a determina cu precizie coordonatele de puncte fixe ale suprafeţei terestre. Reţele de triangulaţie bazate pe aceste puncte permit trasarea de hărţi cu mult mai exacte decât înainte.

Dimitrie Cantemir

În spaţiul românesc, primul cartograf a fost Dimitrie Cantemir. Autor al lucrării „Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”), scrisă în 1716, în limba latină, la cererea Academiei din Berlin, Cantemir acorda un rol important componentei geografice, aceasta conţinând descrierea formelor de relief, a florei, faunei şi bogăţiilor minerale şi prezentării târgurilor şi capitalelor ţării de-a lungul timpului. Dimitrie Cantemir elaborează prima hartă a Moldovei.