Arhive etichetă: Dicţionarul general al literaturii române

George Arion în literatura română

george arionARION, George (5.IV.1946, Tecuci), poet, prozator, gazetar şi eseist. Este fiul lui Gheorghe Arion, profesor, şi al Aglaiei Arion (n. Motaş), învăţătoare. Urmează liceul la Bucureşti, absolvindu-l în 1964 şi apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din acelaşi oraş (1965-1970). Debutează cu versuri în revista „Contemporanul” (1966), prima lui carte, Copiii lăsaţi singuri, apărută în 1979, cuprinzând tot poezii. Colaborează la „România literară”, „Contemporanul”, „Vatra”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”. Din 1974 este redactor la revista „Flacăra”, secţia cultură; în 1990 devine director al publicaţiilor „Flacăra”.

Deşi a debutat ca poet — lirică de gesticulaţie adolescentină, salvând excesele de gravitate prin fibra autoironică —, Arion reprezintă întâi de toate un câştig pentru publicistică: nu doar cei peste douăzeci de ani la „Flacăra”, dar în special trei volume de Interviuri, apărute între 1979 şi 1987, modelul fiind Adrian Păunescu, l-au impus în lumea literară. Volumul dedicat poeziei lui Alexandru Philippide (1982) încearcă să asocieze stilul publicistic cu istoria literară. Linie curmată, din păcate.

Se pare însă că adevărata vocaţie a lui Arion este romanul poliţist. Aici lecţia unor Chase ori Chandler a însemnat foarte mult. Eroul este un amestec de Sam Spade şi Marlowe, superman flegmatic şi Don Juan pe cât de păgubos, pe atât de invincibil. Cu certe calităţi scenaristice (Atac în bibliotecă, 1983, a şi fost ecranizat după 1990), proza poliţistă a lui Arion are toate ingredientele „meseriei”, inclusiv doza de autopersiflare prin care faptele cele mai dure devin un plăcut decor compensator pentru bovarismele lectorului român. Pitoresc, jocul ironiei cu autoironia dublează eficient natura ludică (şi uneori chiar parodică) a intrigii poliţiste. Contextele occidentale în care se plasează de regulă acţiunea, alura asumată de narator — un James Bond omnidotat — şi desele trimiteri subtextuale la vârfurile de ieri şi de azi ale genului, de la Agatha Christie la SAS-uri, sunt calităţi care ar fi meritat mai multă „atenţie” din partea autorului.

Continuă citirea →

Ion Barbu – Viaţa şi opera (ultima parte)

Ion Barbu - desen de Marcel Iancu

Tot o tulburare a armoniei se găseşte şi în Riga Crypto şi lapona Enigel, şi ea se dovedeşte la fel de funestă. Crypto, „regele ciupearcă”, visând la unirea cu o fiinţă omenească, care însă e însetată de lumină, încearcă s-o aducă pe lapona Enigel în spaţiul securizant, închis, al propriei condiţii, „în somn fraged şi răcoare”. Prelungită imprudent, tentativa expune din nou increatul logicii aspre, implacabile a viului — care nu e alta decât consumul, alterarea, altfel spus, moartea: „Dar timpul, vezi, nu adăsta,/ Iar soarele acuma sta/ Zvârlit în sus, ca un inel”.

Părăsirea paradisului inexistenţei, chiar şi dintr-o aspiraţie superioară, se dovedeşte tragică. Deschizându-şi micile porţi ale sufletului său mare către o făptură omenească, „regele ciupearcă” devine el însuşi uman, ieşind astfel din propria perfecţiune, de făptură — ca şi melcul cel „nătâng” — suficientă sieşi. „Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el”: excepţionalul vers dinspre finalul poemului Nastratin Hogea la Isarlâk condensează o întreagă filosofie. „Cu mâinile şi gura aduse la genunchi”, încovoiat, încovrigat, Nastratin Hogea desenează, prin chiar trupul său, de carne şi sânge, un cerc – adică un simbol al perfecţiunii; iar Isarlâkul ce-l asistă, cetatea „la mijloc de Rău şi Bun”, e implorată să nu se schimbe, să nu-şi dea perfecţiunea de „târg temut, hilar / Şi balcan-peninsular” pe o metamorfoză cât de promiţătoare: „ — Raiul meu, rămâi aşa!” (Isarlâk). „Aşa”, adică „într-o slavă stătătoare”. Acest Levant ideal, găsindu-şi mulţumirea şi justificarea în propria placiditate şi stagnare, e, poate, „ultima Grecie”, acea Grecie impersonală şi în afara istoriei, capabilă, după Barbu, a face concurenţă „duratei curente”.

Continuă citirea →

Ion Barbu – Viaţa şi opera (prima parte)

Ion Barbu - desen de Marcel Iancu

BARBU, Ion (pseudonim al lui Dan Barbilian; 18.III.1895, Câmpulung – 11.VIII.1961, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. A făcut carieră şi ca matematician, cu numele de stare civilă. Este fiul Smarandei (n. Şoiculescu) şi al lui Constantin I. Barbilian, magistrat.

Încă din adolescenţă, aproape tot ceea ce întreprinde Barbu se constituie fie ca o provocare intenţionată, fie ca o reacţie (uneori întemeiată, alteori umorală) ce întrece cu mult, în intensitate şi „anvergură”, stimulul iniţial. În liceu, fiindcă tânărul Tudor Vianu, „mai aparent genial”, compune şi traduce poeme, Barbu încearcă să-l imite şi se gândeşte să înceapă traducând din Baudelaire. Efectul nu e, din nefericire, cel scontat, dimpotrivă, Vianu îl „mortifică” prin ironii; şi atunci novicele se va încăpăţâna să-i demonstreze că poate „la rigoare simula poezia” atât de bine, încât să-l oblige pe ironicul prieten să scrie o carte despre el. (Astfel că, peste ani, pe deplin consacrat şi în poezie, şi în matematici, Barbu va mărturisi: „Cariera mea poetică sfârşeşte logic la cartea lui Vianu despre mine. Orice vers mai mult e o pierdere de vreme.”) „Stimulul” din tinereţe e poate mai puţin cunoscut; dar reacţia, adică opera poetică a lui Barbu (şi a doua reacţie, cea critică, la ea: studiul lui Tudor Vianu din 1935) intră în canonul literaturii române.

Liceanul excepţional dotat pentru matematici e la un pas de repetenţie, pentru că nu îl interesează deloc anumite materii. Ca militar, riscă la un moment dat, din cauza atitudinilor nonconformiste, să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Nu se va ajunge chiar aici, însă la sfârşit, când toţi colegii săi devin ofiţeri, tânărul insurgent se alege cu gradul de plutonier. După război, în toamna lui 1919, îl vizitează pe E. Lovinescu exact în ziua înmormântării lui Al. Vlahuţă, provocând şi aici o scenă suculentă, relatată ulterior în Memorii de marele critic.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Arşavir Acterian

Arsavir Acterian

ACTERIAN, Arşavir (18.IX.1907, Constanţa – 17.IX.1997, Bucureşti), publicist şi memorialist. Tatăl lui Arşavir, Aram Acterian, contabil la un magazin de manufactură, se lansase în comerţul cu cereale. Mama, Haiganuş (n. Benlian), venise în Dobrogea din Kayseri, localitate din Turcia. Arşavir urmează Şcoala Evanghelică din oraşul natal, după care este înmatriculat, ca şi fratele său mai mare, Haig, la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. Dându-şi bacalaureatul în 1929, se înscrie la Facultatea de Drept. Şi-a luat licenţa în octombrie 1933, iar după absolvire, fire nepractică, a avut îndeletniciri modeste — secretar de avocat, redactor la „Enciclopedia română”, referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe. Luat de val, priveşte cu simpatie mişcarea legionară, fără să se implice, el fiind un adept al lui Gandhi.

Vor veni, odată cu războiul, ani grei pentru Arşavir: dispariţia pe front a lui Haig, mai târziu maladia şi sfârşitul surorii lor, Jeni (căreia Arşavir avea să-i publice, în 1991, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit). Între 1946 şi 1949, lucrează la un anticariat deschis împreună cu C. A. Donescu.

Continuă citirea →

Grigore Alexandrescu – Viaţa şi opera

Grigore Alexandrescu (22.II1810, Târgovişte – 25.XI.1885, Bucureşti), poet. Provenea dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi: tatăl, Mihai Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama, Maria (n. Fusea), cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la Târgovişte; era un hoinar visător şi ruinele vechii curţi domneşti îi hrăneau himerele. La dascălul Rafail, împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, în şcoala lui Mitilineu. Având o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon.

Continuă citirea →