Arhive etichetă: Descartes

René Descartes. O biografie (I)

descartes1596 – 31 martie: Se naşte René Descartes în orăşelul La Haye, din regiunea Touraine, aflat la graniţa cu regiunea Poitou (în 1802 va lua numele La Haye-Descartes, iar din 1967 se va numi Descartes), în casa bunicii dinspre mamă, Jeanne Sain (m. 1610), ca al patrulea copil al lui Joachim Descartes (1563-1640), consilier, din 1585, în Parlamentul Bretaniei, la Rennes, şi al lui Jeanne Brochard (m. 1597). Ceilalţi copii erau Pierre (n. 1589, nu a supravieţuit), Pierre (1591-1660) şi Jeanne (1590? sau 1593?-1640).

– 4 aprilie: Este botezat la biserica Saint-Georges (sec. XII-XIV). Numele i s-a dat probabil după cel al bunicului dinspre mamă, René Brochard (m. 1586). Registrul de botezuri se păstrează în casa natală, devenită Muzeul „Descartes” (înfiinţat în 1974, extins în 2005).

1597 – 13 mai: Moare mama sa, în urma naşterii unui alt fiu, care nu va trăi decât trei zile. Descartes va fi crescut de o doică şi îşi va petrece cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicii Jeanne Sain, alături de fratele şi sora sa. Aici va învăţa să scrie şi să citească.

Continuă citirea →

Descartes a murit otrăvit?

După cum s-a anunţat la vremea respectivă, Descartes a murit de pneumonie la începutul anului 1650. Boala a început cu frisoane, febră mare şi dureri puternice în piept;  simptomele tipice ulterioare fiind tusea, respiraţie greoaie, expectoraţii de culoarea ruginei. Dar în scrisoarea trimisă de medicul de la Curte, Johann van Wullen, unui coleg olandez, boala filozofului este prezentată cu totul altfel:

Continuă citirea →

Omul este o fiinţă cugetătoare

Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugetă. Ce este acesta? Unul ce se îndoieşte, înţelege, afirmă, neagă, voieşte, nu voieşte, totodată imaginează şi simte. […]

Prin urmare, din simplul fapt că ştiu de existenţa mea şi observ totodată că absolut nimic altceva nu aparţine firii sau esenţei mele, în afară de faptul că sunt fiinţă cugetătoare, închei pe drept că esenţa mea constă în aceea doar că sunt fiinţă cugetătoare şi cu toate că… am un corp care mi-e foarte strâns legat — fiindcă totuşi, pe de o parte, am o idee distinctă şi clară a mea însumi ca fiinţă cugetătoare doar, neîntinsă, iar pe de altă parte, o idee distinctă a corpului ca lucru întins doar, necugetător, e sigur că sunt deosebit cu adevărat de corpul meu şi că pot exista fără el…

Dar nimic nu mă învaţă mai lămurit natura decât că am un trup, căruia i-e neplăcut atunci când simt durere, ce are nevoie de hrană sau băutură atunci când sufăr de foame şi sete ş.a.m.d.: prin urmare, nu trebuie să mă îndoiesc că se află ceva adevărat aici.

Natura ne arată prin aceste simţiri de durere, foame, sete ş.a.m.d. că eu nu sunt doar de faţă, prin raport cu corpul meu, precum e corăbierul pe corabie, ci sunt legat în chip cât se poate de strâns şi ca şi cum am fi confundaţi, astfel încât eu alcătuiesc un singur lucru împreună cu el. Căci altminteri, atunci când trupul e vătămat, eu, care nu sunt decât fiinţă cugetătoare, n-aş simţi durere, ci aş percepe acea vătămare doar prin intelect, după cum corăbierul îşi dă seama pe calea văzului dacă ceva e rupt în corabie; iar atunci când corpul are nevoie de hrană şi băutură, aş înţelege tocmai aceasta în chip lămurit şi n-aş avea simţurile tulburi de foame şi sete.

R. Descartes, Meditaţii despre filozofia primă