Arhive etichetă: descalecat

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (III)

legenda-lui-dragos-vodaMoldova – „A doua libertate românească”

Impulsul creator de stat pornit din teritoriile sud-carpatice s-a manifestat curând şi la răsărit de Carpaţi unde, în contextul favorabil creat de apariţia Ţării Româneşti, s-a constituit „a doua libertate românească”, Moldova.

Încă din ultimul sfert al secolului XIII şi-au găsit ecou în izvoarele apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O cronică universală consemnează în 1277 conflictul lor cu ruşii din Halici; incursiunile transcarpatice ale oştilor Regatului Ungar, în cursul înfruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului XIII, acţiuni în cadrul cărora românilor maramureşeni le-a revenit un loc însemnat, au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei. În 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participă alături de ruşii din Halici şi de lituanieni la expediţia de represalii a regelui polon Vladislav Lokietek împotriva Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei formaţiuni politice româneşti în condiţiile hegemoniei tătare în Europa Răsăriteană. Trecerea de la această formaţiune la cel de al doilea stat românesc de sine stătător s-a produs în împrejurările create de înlăturarea dominaţiei tătare la răsărit de Carpaţi.

„Descălecatul” lui Dragoş

Efortul lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-carpatice sub puterea sa s-au lovit de o rezistenţă tenace a localnicilor, accelerând constituirea Moldovei ca stat independent. Cea dintâi revoltă împotriva dominaţiei Regatului angevin s-a produs în 1359, concomitent şi nu fără legătură cu afirmarea de independenţă a lui Nicolae Alexandru în Ţara Românească. În Moldova, la această dată un modest voievodat pe valea râului cu acelaşi nume, în teritoriile din nordul ţării care va purta acest nume în secolele următoare, Ludovic reuşeşte să domine situaţia, dar cu preţul unei însemnate concesii. În locul dominaţiei directe pe care o preconizase anterior, el s-a văzut silit să aducă în fruntea acestei ţări un voievod român din provincia învecinată a Maramureşului, veche autonomie românească la nord de Transilvania, unde, în aceeaşi vreme, instaurarea efectivă a dominaţiei ungare provocase o sciziune în rândurile păturii nobiliare române.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (I)

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiApariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de „descălecat” şi „întemeiere„, a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

„Descălecatul” la Câmpulung   

Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis, potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru Vodă„, personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a „mutat” scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.

„Întemeierea” ţării  

„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun” al domniei, după care ţara s-a „lăţit” „până la Dunăre şi în Siret” şi probabil, spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.

Desăvârşirea „întemeierii” Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune, ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.

Continuă citirea →

Semnificaţia întemeierii statelor medievale Valahia, Ţara Moldovei, Dobrogea

Negru Voda

Negru Vodă

1. Analizaţi premisele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • contextul extern favorabil: criza regatului ungar şi slaba influenţă a tătarilor din Hoarda de Aur;
  • contribuţia românilor din Transilvania, concretizată prin tradiţia istorică a descălecatului;
  • nivelul de civilizaţie atins de societatea românească de la sud de Carpaţi.

2. Precizaţi etapele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • 1272-1275 – încercarea lui Litovoi de a obţine independenţa faţă de Ungaria, încheiată cu un eşec;
  • 1291 – descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş la sud de Carpaţi, conform tradiţiei istorice;
  • unificarea formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi de către Basarab I (1310-1352);
  • obţinerea independenţei Ţării Româneşti în 1330, în urma bătăliei de la Posada.

Continuă citirea →

Descălecatul lui Negru Vodă

„Iar când au fost cursul anilor de la Adam 6798 [1290-1291] fiind în Ţara Românească un voievod ce l-au chemat Radu Negrul voievod, mare herţeg pre Amlaş şi spre Făgăraş ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: români, papistaşi [catolici], saşi de tot felul, oameni pogorându-se pe apa Dâmboviţei, început-au a face ţară noao.

Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpulung. Acolo au fost şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă.

Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au dat pe sub podgorie ajungând până în apa Siretului şi până la Brăila. Atuncea şi Basarabeştii cu toată boierimea ce era mai înainte peste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie peste toţi. ” (fragment din Letopiseţul cantacuzinesc)

Întemeierea statului medieval Ţara Românească

Izvorul istoric care mentionează existenta formaţiunilor politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre este Diploma cavalerilor ioaniţi, din anul 1247, acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit, Rembald. Documentul face referire la aspecte economice (bogăţia teritoriului, fâneţele, pădurile, păşunile, morile, iazurile, pescăriile, toate oferite ioaniţilor), sociale („mai marii pământului””maiores terrae”) şi politice. Formaţiunile politice menţionate sunt:

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti – Luptele lui Litovoi şi Bărbat cu ungurii. Tihomir

Multă vreme s-a crezut că Ţara Românească s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraş. De acolo ar fi venit Negru Vodă, pe la sfârşitul veacului al XIII-lea şi ar fi ocupat ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, întemeind oraşe, făcând curţi domneşti şi ridicând biserici. Aşa povesteşte tradiţia literară păstrată în cronica cea mai veche a Ţării Româneşti, aşa au prezentat lucrurile mulţi istorici, influenţaţi, cu siguranţă, şi de întemeierea statului moldovean care s-a făcut într-adevăr printr-o descălecare. Astăzi ştim însă că faptele s-au petrecut altfel.

Continuă citirea →

Legenda lui Dragoş – Întemeierea Moldovei

„… şi noi aflăm că Moldova s-au descălecat mai pe urmă, iar muntenii mai dentâi, măcar că s-au tras de la izvor, de păstori nemerit. Ca îmblând păstorii de la Ardeal, ce se cheamă Maramureş, în munţi cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour şi după multă goană ce au gonit pren munţi cu dulăi, o au scos la şăsul apei Moldovei.

Continuă citirea →

Descălecatul în Moldova

Ceea ce se întâmplă în Moldova, cam în acelaşi timp, seamănă şi totuşi se deosebeşte de cele pomenite mai sus privind Muntenia, în Moldova în mod cert a fost un descălecat, adică venirea de dincolo de Carpaţi a unui grup care a cucerit actuala Moldovă.

Cum s-a întâmplat? S-au purtat mai întâi lupte ale regilor Ungariei, ajutaţi de supuşii lor rumâni, împotriva tătarilor, pentru ai îndepărta de graniţa Carpaţilor. Ungurii şi românii au trecut munţii, i-au învins pe tătari, iar regele Ungariei, mulţumit de serviciile unuia dintre voievozii din Maramureş, pe nume Dragoş, îl lasă stăpân peste un teritoriu în Moldova, unde se închegaseră mai de mult mici unităţi politice, în legătură, probabil, cu cnezatul Halici (Galiţia). Dragoş este deci la început în fruntea a ceea ce se numea, în termeni feudali, o „marcă” a regatului ungar la răsărit de Carpaţi.

 

Întâmplarea face însă că la foarte puţini ani după această stabilire a lui Dragoş în Moldova, o familie, tot din Maramureş, rivală cu familia lui, familia unui Bogdan, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, trece în Moldova şi îi alungă pe descendenţii lui Dragoş. De-acum începe o nouă dinastie, a Bogdăneştilor — li s-a spus, în istoriografia modernă, Muşatini, din cauza unei femei, Margareta Muşata. (Istoricul ieşean Ştefan Gorovei a arătat de curând, cu argumente convingătoare, că data tradiţională a descălecatului lui Dragoş (1359) era greşită. Dragoş trebuie să se fi stabilit în Moldova o dată cu marile campanii antitătare ale regelui Ludovic, adică între 1345 şi 1347, iar îndepărtarea succesorilor lui de către Bogdan şi clanul său s-ar fi petrecut la 1363.)

Şi iată, descendenţii lui Bogdan devin adevăraţii întemeietori ai principatului autonom al Moldovei. Primul nucleu al noului voievodat a fost pe râul Moldova, de unde numele păstrat de ţară, iar capitala pe râul Şiret. A doua capitală a fost la Suceava. Extinderea autorităţii voievodului asupra formaţiunilor care existau mai înainte s-a făcut treptat, dar destul de repede, deoarece chiar din anii 1390 Domnul de la Suceava se intitula „stăpân până la mare” — însemnând că, în afară de o cetate sau două, luase „Basarabia” de la munteni şi unguri. La acea epocă, străinii sunt conştienţi de paralelismul destinelor celor două ţinuturi româneşti când vorbesc de „Valahia mare” (Muntenia) şi „Valahia mică” (Moldova). Pentru a păstra o relativă libertate de mişcare, voievozii moldoveni ba acceptă să rămână vasali ai regelui Ungariei, ba devin vasali ai altui rege, rival cu regele Ungariei, şi anume regele Poloniei.

Este momentul să spunem câteva cuvinte despre structura acestui mic stat românesc — mai rar discutată în cărţile de istorie. Avem de a face aici cu o împărţire a puterii între voievod şi marii boieri. De pildă, atunci când un voievod moldovean se duce în Polonia pentru a depune, ca peste tot în Europa, jurământul de credinţă în faţa suzeranului său, regele Poloniei, se scrie pe urmă un hrisov, o chartă prin care voievodul spune: „Eu făgăduiesc să vin cu oşti dacă eşti atacat de vecini…”, dar regele Poloniei cere ca acest tratat să fie iscălit şi de marii boieri. Uneori există chiar un tratat alăturat, numai cu aceşti mari boieri. Puterea marilor boieri care-l aleg pe voievod este deci atât de mare încât un suzeran străin se crede nevoit, pentru a fi sigur că va fi ascultat în acea ţară, să aibă nu numai cuvântul voievodului, ci şi cuvântul marilor săi boieri. De altfel, constatăm că în lista celor 15-l6 boieri care iscălesc un asemenea tratat numai vreo 3-4 sunt mari dregători, adică logofăt, vornic, vistier sau pârcălab de cetate etc. Ceilalţi sunt numai cu numele lor, jupân cutare, jupân cutare. Ceea ce înseamnă că erau mari boieri prin naştere, prin faptul că posedau o mare întindere de moşie şi cete de oameni cu care puteau merge la război. Prin urmare, la începuturi, în Moldova marea boierime avea aproape aceeaşi putere ca voievodul. Observaţia rămâne valabilă şi pentru Muntenia, chiar dacă aici documentele sunt mai puţin revelatoare.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Naşterea statelor române medievale – A fost descalecat?

Ajungem astfel la cumpăna veacurilor XIII şi XIV, momentul crucial al apariţiei, între Carpaţi şi Dunăre, a primului stat român organizat, Ţara Românească. Oricât ar părea de ciudat, circumstanţele acestui mare eveniment au rămas destul de obscure pentru a stârni, până azi, aprigi controverse între istorici: fosta oare, cum vrea tradiţia, o „descălecătoare” a legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului? Sau unirea voievodatelor şi cnezatelor de la sud de Carpaţi să fi fost un fenomen exclusiv local? Şi cine a fost Basarab, Basarab întemeietorul, Mare Voievod?

Am spus, când am vorbit despre invazia mongolă, că această adevărată avalanşă care a zdruncinat din temelii sau dărâmat aproape toate formaţiunile politice din Europa centrală şi orientală a reprezentat, în schimb, un moment favorabil pentru cnezatele şi voievodatele apărute în regiunea Munteniei ca să se elibereze oarecum de presiunea regatului ungar şi să realizeze o primă unitate politică a tuturor celor care vorbeau limba română între Carpaţi şi Dunăre. Aceasta se petrece în jurul anului 1300. Tradiţia, consemnată de cronici târzii (din veacurile XVI şi XVII), vorbeşte de anul 1290. Majoritatea istoricilor contemporani au avut tendinţa de a alege o dată mai târzie, după 1300; ba o întreagă şcoală istorică, încă majoritară chiar, pretinde că tradiţia descălecatului, cu Negru Vodă coborând din Ţara Făgăraşului, ar fi o pură invenţie din secolul XVII, fără temei real. De la o vreme însă, câţiva istorici de valoare, ca Gheorghe Brătianu sau Şerban Papacostea, au reacţionat împotriva acestei teorii, considerând că tradiţia orală avea un sâmbure de adevăr.

Mă înscriu categoric alături de ei în favoarea reabilitării vechii legende, având în plus şi convingerea — care nu e împărtăşită de ceilalţi istorici — că Basarab întemeietorul, primul nostru dinast dovedit documentar, se trăgea dintr-o spiţă de şefi cumani.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri