Arhive etichetă: Demonii

Viața lui Dostoievski (IV) Ultimul deceniu al lui Dostoievski

 Demonii

dostoevskyUrmătorul roman al lui Dostoievski, Demonii (1872), i-a atras ura permanentă a radicalilor. Considerată adesea drept cel mai reuşit roman politic al tuturor timpurilor, naraţiunea întreţese două intrigi.

Una se desfăşoară în jurul lui Nikolai Stavroghin, un om a cărui existenţă este inconsistentă, fără conţinut. În tinereţe, Stavroghin, într-o căutare zadarnică a semnificaţiei, îmbrăţişase şi transmisese o serie de ideologii, fiecare adoptată de diverşi intelectuali fascinaţi de personalitatea lui Stavroghin. Şatov devine un slavofil care, la fel ca Dostoievski însuşi, crede în poporul rus, „ocrotit de Dumnezeu”. Criticii existenţialişti (mai ales Albert Camus) au fost fascinaţi de Kirillov, care adoptă o serie de justificări filozofice contradictorii pentru suicid. Cea mai faimoasă scenă este cea în care Kirillov susţine că doar un act absolut gratuit de autodistrugere poate dovedi că o persoană este liberă, deoarece un astfel de gest nu poate fi explicat prin niciun fel de interes faţă de sine şi, prin urmare, distruge toate legile psihologice. Omorându-se fără motiv, Kirillov speră să devină „omul-Dumnezeu” şi, astfel, să dea un exemplu de libertate umană într-o lume care a renunţat la Hristos (omul-Dumnezeu).

Continuă citirea →

Istoria romanelor lui Dostoievski – Demonii

La sfârşitul anului 1868, pe vremea când definitiva Idiotul, Dostoievski proiecta un alt „roman enorm”, Ateismul, care, fără să fi fost vreodată realizat, avea să stea la baza cărţilor sale viitoare. Parabola înfruntării şi înfrângerii necredinţei (a viitorilor necredincioşi Stavroghin şi Versilov de către Aleoşa Karamazov) l-a obsedat luni de-a rândul. El scrie mai întâi povestirea Eternul soţ, dar anunţă, la 17/29 septembrie 1869,  intenţia de a trimite o nouă lucrare revistei „Russki vestnik”. Să fi fost acesta un semnal timpuriu al Demonilor? Mai degrabă nu, întrucât asasinarea studentului Ivanov de către Neceaiev şi membrii organizaţiei „Narodnaia Rasprava” („Răzbunarea poporului”), ce avea să declanşeze munca la romanul-pamflet „antinihilist”, se va produce abia la 21 noiembrie. În lumina unei scrisori ulterioare către Strahov şi a primelor însemnări pregătitoare, cercetătorii înclină să fixeze decembrie 1869 ca început al elaborării efective a Demonilor. Dar cam tot de atunci şi până în mai 1870 el lucrează simultan la al doilea proiect, o variantă îmbogăţită după Ateismul, cunoscută sub titlul Viaţa marelui păcătos.

Pendularea între „poem” şi „pamflet”, între ideea „artistică” şi cea „tendenţioasă” durează aproximativ o jumătate de an. Izbânda a fost repurtată, în cele din urmă, de romanul pe care îl cunoaştem. Însemnările manuscrise şi scrisorile dezvăluie fazele noi şi chinuitoare ale elaborării planului, întrerupte de seria crizelor de epilepsie din iulie şi culminând cu un moment de depresie artistică, prevestitoare a soluţiei finale. La 11 august scriitorul consemnează eşecul căutărilor de până atunci: se hotărăşte să distrugă tot ce realizase şi să ia munca de la capăt, pe baza unui plan nou, de astă dată definitiv.

Iniţial, Dostoievski se gândeşte la o dezbatere filosofică pe tema „Rusia sau Occidentul?”, sinonimă pentru el cu tema „credinţă sau necredinţă?” (Ateismul). Proiectul se revarsă în unul amplu, epopeic (Viaţa marelui păcătos), conceput ca o pentalogie, ca un nou „Erou al timpului nostru„, povestea unei golgote moderne, implantată în istoria Rusiei vreme de trei decenii; dar se şi modifică, sub impulsul unui asasinat politic petrecut în realitate şi al urmărilor lui, într-o direcţie acut contemporană şi tendenţioasă (Demonii). Un timp, ideea filosofic-religioasă şi cea politică sunt investigate paralel, apoi prima parte pare a fi amânată în favoarea celei din urmă, aprofundată tocmai în sens metafizic, până la a transforma romanul-pamflet (istoria lui Piotr Verhovenski, adică a lui Neceaiev) într-un roman filosofic (tragedia lui Nikolai Stavroghin, adică tragedia „marelui păcătos”).

Demonii au apărut în „Russki vestnik”, pe parcursul anului 1871 (nr.1, 2, 4, 7, 9, 10, 11)  şi – după o întrerupere destul de lungă – în ultimele două numere ale anului 1872 (11 şi 12). Intenţiile definitivării s-au dovedit prea optimiste. Autorul cerea mereu amânări. Lovitura cea mai dureroasă a fost însă refuzul lui Katkov de a tipări capitolul central din arhitectonica romanului, La Tihon, apărut abia în 1923 sub titlul Spovedania lui Stavroghin. După întoarcerea în Rusia şi după ce redacţia respinsese capitolul ca fiind pornografic, Dostoievski a înlocuit varianta iniţială („moscovită”) cu o versiune atenuată („petersburgheză”), nici ea acceptată. Textul din revistă şi ediţia de sine stătătoare din 1873 au fost astfel private de capitolul cheie, lămuritor şi pentru romanul în ansamblu. [În actualele ediţii este anexat romanului sub titlul La Tihon (Spovedania lui Stavroghin].

sursa: Ion Ianoşi – Dostoievski. Tragedia subteranei, Ed. Fundaţiei culturale Ideea Europeană