Arhive etichetă: decapitare

Valahia văzută de un italian (II) „Să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”

Constantin Brancoveanu si cei patru fiiDetronarea Principelui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel faţă de Poarta Otomană

Era în ziua de marţi 4 Aprilie a anului 1714, a treia zi de Paşti după calendarul nostru latin, şi în 23 Martie după cel vechi, în Marţia Sfântă la ortodocși, când ajunse în Bucureşti, de la Constantinopol, capugiul Mustafa-aga. Era unul din cei mai vechi amici ai lui Brâncoveanu, ales anume de Marele Vizir, pentru ca sosirea sa să nu înspăimânte pe Domnitor. Acesta îi trimese, după obicei, ofiţeri pentru a-l saluta şi a îngriji de tot ce avea nevoie, întrebându-l dacă doreşte a fi primit imediat, la Curte, în audienţă. Turcul răspunse cu fineţă că nu are nicio afacere urgentă, fiind însă în trecere spre Hotin, şi fiind obosit, iar ziua fiind spre sfârşite, ar dori să vadă pe Principe a doua zi dimineaţă.

A doua zi, miercuri, obișnuitul alai conduse pe capugiu la Curte, aşteptat de Brâncoveanu în marea sală de audienţă unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăii şi urându-i bun venit îl pofteşte să şadă. Turcul răspunse că nu este timp de şezut, şi fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aibă răbdare şi să se supuie voinţii divine şi să asculte de ordinele Sultanului, şi scoţând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i: mazil, ceea ce înseamnă detronat.

Continuă citirea →

Istoria pedepsei capitale

Omorârea cu pietre (lapidarea), prin strivire, prin eviscerare şi sfâşiere în patru, prin ardere pe rug, spânzurare şi răstignire, iată pedepsele îndelung testate şi extrem de violente concepute de om pentru a pune capăt vieţii semenilor săi.

Continuă citirea →

Istoria sângeroasă – executarea criminalilor

Uciderea condamnaţilor este una dintre cele mai vechi practici, existând în aproape toate societăţile. Această măsură poartă numele de pedeapsă capitală, deoarece în latină caput înseamnă „cap“; astfel, „capital“ înseamnă „referitor la cap“, respectiv la pierderea sa. Metodele de execuţie au variat în funcţie de momentul istoric şi de locaţia geografică.

Moartea prin spânzurare, aplicată încă din timpurile biblice, a fost introdusă în Anglia de către angli, saxoni şi iuţi după anul 449 d.Hr., fiind practicată până la abolirea pedepsei capitale pentru crimă în 1965. Spînzurările au atins apogeul în timpul dinastiei Tudorilor: Henric al VIII-lea şi-a executat astfel 72 000 de supuşi în timpul lungii sale domnii de 34 de ani, iar în scurta perioadă a domniei fiului său cel mic, Edward al VI-lea (1547–1553), au avut loc anual, la Tyburn, în Londra, aproximativ 560 de spânzurări.

Continuă citirea →

Anne Boleyn – o regina decapitata

Anne Boleyn, soţia lui Henric al VIII-lea, a fost trimisă pe eşafod deoarece nu i-a putut oferi regelui un fiu moştenitor (deşi era deja mama celei ce urma să devină Elisabeta I). Având în vedere că această vină nu constituia o motivaţie suficientă pentru decapitare, prin mituiri şi ameninţări cu tortura s-au creat dovezi care să indice că Ann comisese adulter.

În timpul procesului ei, desfăşurat în sala de tron pe data de 15 mai 1536, ea a fost acuzată că s-ar fi culcat cu patru bărbaţi, unul dintre ei fiind chiar fratele ei, vicontele Rocheford. Pentru siguranţă, ea a fost acuzată, totodată, şi de complotare pentru asasinarea regelui, fapt ce i-a adus pedeapsa cu moartea.

Henric, deja îndrăgostit de doamna de onoare a lui Ann, Jane Seymour, a fost generos: i-a permis reginei sale să-şi aleagă drept călau un maestru spadasin din Calais.

Ann Boleyn avusese o evoluţie interesantă. La vârsta de 20 de ani ea fusese amanta lui Henric, la 26 devenise regina lui, iar acum, la 29 de ani, ea urma să-i fie victimă.

În ziua de 19 mai, imediat după prânz, Ann a urcat pe eşafod purtând o rochie cu marginile îmblănite deasupra unui jupon stacojiu şi având părul împletit strâns şi ascuns sub o bonetă brodată cu perle.

În discursul ţinut pe eşafod, ea a refuzat să-i condamne pe cei care o acuzaseră pe nedrept sau să-l critice pe rege, spunând:

„Mă rog ca Domnul să-l apere pe rege şi să-i dea o domnie cât mai lungă asupra voastră – căci nu a existat nicicând un prinţ mai blând sau mai milos”.

Era o referire la faptul că ea urma să moară decapitată, iar fratele ei tocmai fusese spintecat şi sfâşiat în patru?

Sabia era lungă şi grea, mânuită cu două mâini, şi nu s-a folosit un butuc care să oprească inerţia descendentă a sabiei.

Ann a spus: „Călăul este foarte priceput, iar eu am un gât fragil”.

Regina nu a fost nevoită decât să îngenuncheze şi să-şi întindă gâtul. Ultimele sale cuvinte au fost, de fapt, o rugăciune şoptită repede:

„O, Doamne, ai milă de sufletul meu. O, Doamne, ai milă de sufletul meu. O, Doamne…” – întreruptă brusc la un moment dat de lovitura fulgerătoare a sabiei.

 

sursa: Charles Panati, Cartea sfarsiturilor

Moartea unei regine

Lady Jane Grey – decedată în 1534.

Regină a Angliei vreme de numai 9 zile, Lady Jane Grey, în vârstă de 16 ani, a fost decapitată pentru trădare împotriva unei rivale romano-catolice la tron, Maria I. Fiind nevinovată, o simplă victimă a intrigilor politice ce au forţat-o să accepte tronul (ea leşinase la aflarea veştii că urma să devină regină), Lady Jane – alături de soţul ei în vârstă de 19 ani, Lordul Guilford Dudley – a fost condamnată la moarte pe 12 februarie 1554.

Printr-o coincidenţă sinistră, pe când se îndrepta spre eşafod ea şi-a ridicat privirea din cartea de rugăciuni pe care o ţinea în mâini şi a zărit gărzile de la palat transportând trupul neînsufleţit şi capul retezat al soţului ei, ce tocmai fusese executat.

Compătimită de mulţimea adunată şi de călău, ea şi-a declarat înlăcrimată nevinovăţia, apoi s-a legat singură la ochi, implorându-l pe călău: „Te rog să mă omori repede”.

Temându-se că acesta îi va tăia capul înainte ca ea să-şi aşeze capul pe butuc, ea l-a întrebat: „Mi-l vei reteza înainte să mă aşez?„, însă el i-a promis: „Nu, doamnă”.

Însă legată la ochi, înspăimântată şi dezorientată, ea nu reuşea să găsească butucul şi a început să plângă: „Unde este? Ce să fac? Unde este?”

El a dus-o în dreptul butucului, a ajutat-o să-şi aşeze gâtul, iar ea a strigat: „Mor împăcată cu toată lumea. Domnul s-o apere pe regină!”

Moartea lui Thomas More

Pentru vina de a fi refuzat sa recunoasca legitimitatea casatoriei regelui Henric al VIII cu a doua sotie, Anne Boleyn,  scriitorul si omul de stat englez a petrecut 15 luni inchis in Turnul Londrei inainte de a fi decapitat pentru acuzatia de tradare.

In timp ce urca pe scara subreda catre esafod, More s-a adresat calaului: „Te rog sa ma ajuti sa urc„, iar odata ajuns in dreptul butucului, a cerut: „Lasa-ma sa ma asez singur”.

Multimea adunata era imensa. More i-a implorat pe cei prezenti sa se roage pentru sufletul sau si sa-si aminteasca faptul ca el a „murit ca sluga devotata a regelui, dar mai intai a Domnului”, un ultim atac la adresa suveranitatii limitate a lui Henric.

Respectand eticheta esafodului in privinta situatiei in care un om de rand trebuie sa ucida un nobil, calaul i-a cerut iertare lui Sir Thomas More pentru ceea ce era pe cale sa faca, iar More, cu capul pe butuc, si-a rostit ultimele cuvinte:

„Fa-ti curaj, omule, si nu te teme sa-ti indeplinesti rolul. Am gatul foarte scurt; ai grija sa nu lovesti stramb.”

Apoi, pentru a-si feri barba, a ridicat-o din calea securii, murmurand: „Ea nu a tradat niciodata”.

Capul unui tradator era de obicei infipt intr-un tarus si expus pe Podul Londrei. Capul lui Sir Thomas More a atras atat de multi oameni, incat caii si trasurile nu au putut traversa podul vreme de doua zile.

 

Sursa: Charles Panati, Cartea sfarsiturilor, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2005, p.125

Regi şi regine pe eşafod

Anne Boleyn

ANNE BOLEYN, a doua soţie, din cele şase, a lui Henric al VIII-lea, a fost decapitată în 1536 pentru că nu i-a născut un moştenitor regelui, fiind acuzată însă de adulter, tocmai pentru a fi supusă pedepsei capitale. Şi, pentru mai multă siguranţă, a fost acuzată şi de complot pentru asasinarea regelui. În ziua de 19 mai 1536, Anne Boleyn a urcat pe eşafod purtând o rochie cu marginile îmblănite deasupra unui jupon stacojiu şi având părul strâns sub o bonetă cu perle. În faţa mulţimii care privea plină de curiozitate, regina a rostit: „Mă rog la Domnul să-l apere pe rege şi să-i dea o domnie cât mai lungă asupra voastră, căci nu a existat un prinţ mai bun şi mai milostiv”.

Să fie şi puţină ironie în aceste vorbe?

Catherine Howard

CATHERINE HOWARD,  a cincea soţie a lui Henric al VIII-lea, a fost decapitată la vârsta de 22 ani, fiind acuzată de adulter, printre alţii, şi cu vărul său, Thomas Culpepper. Înainte de a fi decapitată a dorit să precizeze: „Mor regină, dar aş fi preferat să mor ca soţie a lui Culpepper. Domnul să aibă grijă de sufletul meu. Oameni buni, vă implor, rugaţi-vă pentru sufletul meu”.

Jane Grey

LADY JANE GREY, regină a Angliei numai pentru nouă zile, a fost decapitată la 16 ani, în 1554, fiind acuzată de complot împotriva rivalei sale la tron, Maria I. Victimă a intrigilor politice, a ajuns în faţa călăului rostind îngrozită: „Te rog să mă omori repede”, şi întrebându-l „Mi-l vei reteza înainte de a mă aşeza?”, călăul a răspuns: „Nu, doamnă„. Ultimele cuvinte au fost: „Mor împăcată cu toată lumea. Domnul s-o apere pe regină!

Carol I Stuart

CAROL I STUART, rege al Angliei, a fost decapitat la 30 ianuarie 1649, fiind acuzat de trădare în timpul revoluţiei. În vârstă de 49 de ani, Carol I a ţinut să rămână până în ultima zi cu prestanţă regală. El a cerut să fie îmbrăcat cu două cămăşi, pentru ca nimeni să nu creadă, văzându-l străbătut de vreun fior de frig, că-i e frică. Pe eşafodul plasat în faţa Palatului Whitehall, drapat tot în negru, Carol I a rostit : „Remember!” (Amintiţi-vă!).

Ludovic XVI

LUDOVIC AL XVI-LEA, rege al Franţei, a fost ghilotinat la 21 ianuarie 1793, în urma acuzaţiei de conspiraţie cu puteri străine împotriva guvernului revoluţionar. În faţa ghilotinei, a spus: „Mor nevinovat de toate crimele de care sunt învinuit. Îi iert pe cei vinovaţi de moartea mea şi mă rog la Dumnezeu ca sângele pe care îl veţi vărsa să nu-i fie cerut niciodată Franţei. Fie ca sângele meu să cimenteze Franţa”.

Maria Antoaneta

MARIA ANTOANETA, soţia lui Ludovic al XVI-lea, a fost ghilotinată la 16 octombrie 1793. A urcat pe eşafod într-o cămaşă lungă şi cu părul tuns scurt. Ea a privit cu aroganţă mulţimea care, de altfel, n-o agrea de loc, şi pentru a nu i se vedea stinghereala în faţa ghilotinei, a înaintat atât de repede, încât l-a călcat pe picior pe călău, căruia i-a adresat ultimele sale cuvinte: „Monsieur, vă cer scuze. A fost un accident„.

Henric al VIII-lea – Portret neconvenţional

regele henric VIII

Era doar la vârsta de 18 ani când a ajuns la tron. Unii spun că ar fi fost chipeş pe atunci. Ce nu spun oamenii ca să le facă pe plac suveranilor! 🙂 Greu de crezut, dar nu imposibil. Oricum, a ajuns aşa cum îl cunoaştem: un individ solid, gălăgios, cu ochi mici, faţă de cal şi bărbie dublă, cum ştim din chipul pe care l-a zugrăvit Hans Holbein. Ce să-i faci, se mai schimbă omul! 🙂

caterina

Henric era dornic să se facă popular şi ţinea la spectacol şi parade. Şi englezilor le plăcea. S-a stârnit deci mare bucurie când s-a căsătorit cu prinţesa Caterina şi când ambii au fost încoronaţi. Regele a luptat în turniruri din care a ieşit mereu victorios: curtenii aveau grijă de asta.

Henric avea o mare calitate: ştia să-şi aleagă sfetnicii. Cel mai puternic dintre ei a fost Thomas Wolsey, fiul unui respectabil măcelar din Ipswich, pe care Papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal. Era un om vesel ce ştia de glumă, cântec, joc şi băutură, şi acestea erau căile spre inima regelui Henric, mai mare sau mai mică, atât cât era.

cardinal wolsey

Wolsey ştia o mulţime despre învăţăturile bisericii din acel timp, mare parte constând în aflarea unor scuze şi pretexte meştesugite pentru aproape orice greşeală şi în a face din negru alb sau alte nuanţe, după plac. O atare învăţătură îi era pe plac monarhului.

Avea o avere imensă, aproape egală cu cea a regelui. Avea, de asemenea, o mare autoritate civilă şi ecleziastică. Nu avea însă deloc scrupule. Ca să înfiinţeze la Oxford Colegiul Cardinal şi să atragă admiraţia asupra generozităţii sale, Wolsey n-a şovăit să despoaie mănăstirile.

Henric s-a folosit cât s-a folosit de el, apoi s-a plictisit şi l-a îndepărtat. Nu înainte de a-l acuza de înaltă trădare. Asta i-a grăbit moartea cardinalului. Ultimele lui cuvinte au fost:

“De mi-aş fi dat atâta osteneală spre a-L servi pe Dumnezeu cât mi-am dat spre a-l sluji pe rege, acesta nu m-ar fi trădat la bătrâneţe.”

martin luther

Trăia pe vremea aceea în Germania un cărturar prea învăţat pe nume Martin Luther, ce ştia totul despre oameni, căci fusese preot, ba chiar şi călugăr la viaţa lui. Luther, aflând spre marea lui surpriză într-o bună zi că există cu adevărat o carte intitulată Noul Testament, pe care preoţii nu te lăsau să o citeşti şi în care erau scrise adevăruri pe care ei le suprimau, s-a ridicat extrem de viguros împotriva clanului ecleziastic din vârf şi până la bază, adică de la papă în jos. Regele Henric, apărător al papei, indignat de astfel de idei, a scris (cu ajutorul unui prieten) o carte despre asta.

Consecinţele au fost imediate. Papa a fost atât de mulţumit încât l-a numit apărător al celor credincioşi. Luther a fost atât de nemulţumit încât l-a numit pe rege nătărău.

Nimic nu durează veşnic, nici măcar relaţia cordială dintre rege şi papă. Henric, care se plictisise de prima lui soţie, Caterina, dorea să scape de ea. Papa, după ce-şi dăduse aprobarea la această căsătorie, nu voia însă cu nici un chip să aprobe şi divorţul. Nerăbdător, Henric a trecut peste formalităţi şi s-a căsătorit cu Anne Boleyn. Supărat, papa l-a excomunicat. Prietenia se sfârşise.

Oricât de necrezut ar părea, căsătoria lui Henric cu Anne Boleyn s-a celebrat în taină, în jurul datei de 25 ianuarie 1533, mai înainte ca să fi fost pronunţată desfacerea căsătoriei precedente. Legal, regele a fost bigam timp de câteva săptămâni.

Anne Boleyn era mai tânără şi mai drăguţă decât Caterina. Era ambiţioasă şi găsea mereu soluţii pentru a-şi atinge scopurile. Era foarte spirituală şi iute la răspuns. Ceea ce este în regulă un timp, dar rareori dă rezultate pe termen lung.

Anne era departe de a fi o tânără naivă. Avusese o legatură (platonică sau nu, cine ştie?) cu poetul Thomas Wyatt.

Avea o părere foarte bună despre Henric. Asta pentru că nu-şi dăduse seama că regele, care se purtase atât de crud şi fără urmă de credinţă faţă de prima soţie, putea să fie la fel de infidel, ba chiar şi mai crud în cazul celei de a doua.

O întâmplare ar fi trebuit să-i dea de gândit. În vremea când era îndrăgostit de ea, Henric se comportase cu laşitate şi egoism, fugind speriat de casa şi tovărăşia ei, când o boală periculoasă s-a abătut pe acolo. Unii membri ai familiei sale au pierit. Ea a scăpat atunci. Nu pentru mult timp însă. În 1533 a dat naştere reginei Elisabeta şi apoi a fost decapitată cu paloşul de un călau foarte elegant. Din ordinul soţului ei.

Nu ştim dacă regelui i-a părut rău de această crimă. Cert este însă că imediat s-a căsătorit cu Jane Seymour.

Ca soţ, Henric lăsa oarecum de dorit. A fost foarte criticat pentru că şi-a decapitat două din cele şase soţii. Orice om care procedează astfel trebuie să se aştepte la puţină vorbărie. În favoarea lui trebuie spus însă că pe unele le-a lăsat în viaţă, pentru că acelea erau vremuri ale galanteriei, când cavalerismul era în floare!

Henric, cu toată reputaţia lui, cultivată cu grijă chiar de el însuşi – de mare amator de femei, nu era prolific: în afară de Henric Fitzroy, nu i se cunoaşte nici un bastard. Şi problemele sale nu se opreau aici. Se ştie că regele nu a fost în stare să consume căsătoria sa cu cea de-a patra soţie, Anne de Cleves.

Oricum, o altă soţie, a cincea cred, a fost decapitată pentru acte de “înaltă trădare” comise cu doi domni. Când a auzit de trădare, Henric a izbucnit în lacrimi. Pur şi simplu nu avea noroc în dragoste.

A şasea – şi ultima – soţie a regelui a reuşit o performanţă surprinzătoare: i-a supravieţuit. N-a fost nici ea scutită de emoţii: între ei au apărut discordii pe teme religioase, încât într-o bună zi, Henric chiar a dat ordin să fie arestată, dar s-a răzgândit atunci când ea s-a încuiat în dormitorul ei plângând în hohote!

Catherine Parr era o femeie cu experienţă. Mai ales în îngroparea soţilor.A fost iniţial căsătorită cu un anume Sir Edward Borough, după moartea căruia s-a recăsătorit cu un alt bărbat. Şi acesta a murit curând, în 1543, lăsând-o văduvă pentru a doua oară. Ceea ce ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Henric. Normal, ce putea să aştepte de la cel de-al treilea soţ? Evident, s-o lase…văduvă. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Una dintre cele mai atroce trăsături ale domniei lui Henric a fost aceea că regele oscila mereu între religia catolică şi cea reformată şi prin urmare cu cât se certa mai tare cu papa, cu atât îi ardea de vii pe mai mulţi dintre supuşii săi pentru vina de a nu-i fi împărtăşit părerile religioase. Au căzut victime şi doi bărbaţi importanţi: John Fischer, episcop de Rochester, şi Thomas Morus, un înţelept în felul său.

Primul, om amabil şi în vârstă, s-a făcut vinovat de o faptă gravă: nu l-a recunoscut pe rege drept conducător suprem al bisericii. Consecinţa? A intrat în bucluc şi a fost aruncat în închisoare. Poate că ar fi putut scăpa cu viaţă dacă papa nu s-ar fi gândit, parcă pentru a face în ciuda regelui, să-l ungă cardinal. Atunci suveranul a făcut o glumă crudă zicând că s-ar putea ca papa să-i trimită lui Fischer o tichie roşie – căci aşa se face un cardinal – dar că acesta nu va avea pe s-o poarte. Aşa că l-a trimis la moarte. Tot acolo l-a expediat şi pe Thomas More, unul din marii oameni de cultură ai vremii.

Amandoi fuseseră prietenii săi. Dar a fi prieten cu un atare individ, era aproape la fel de primejdios ca şi a-i fi soţie!