Arhive etichetă: cucerire

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (II)

cruciada

Măcelul

În noaptea de 13 iulie, cruciaţii erau pregătiţi. Pe un ton înverşunat, preoţii le ţineau predici înflăcărate. Mangonelele au început să lanseze proiectile în zidurile oraşului, unde cei dinăuntru atârnaseră atâţia saci umpluţi cu bumbac şi cu fân ca să atenueze loviturile, încât meterezele semănau cu o uriaşă spălătorie. Musulmanii trăgeau şi ei cu mangonelele din dotare. Când creştinii au descoperit un spion în mijlocul lor, l-au prins şi l-au catapultat viu peste ziduri.

Continuă citirea →

Anunțuri

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (I)

prima cruciada ierusalimAsediul

Era miezul verii anului 1099, pe colinele aride ale Iudeei. Oraşul Sfânt era bine păzit de trupele egiptene susţinute de o miliţie alcătuită din ierusalimiţi evrei şi musulmani. Erau bine aprovizionaţi şi aveau rezervoare pline cu apă, în timp ce, în sate, fântânile secate de soare fuseseră otrăvite. Creştinii din Ierusalim au fost alungaţi. Cetăţenii, cel mult 30 000, aveau de ce să fie liniştiţi: vizirul egiptean înainta spre nord ca să-i salveze, iar ei erau bine înarmaţi. Dispuneau chiar de o armă secretă care arunca flăcări, focul grecesc. La adăpostul puternicelor ziduri de apărare ale Ierusalimului, probabil că îi priveau cu dispreţ pe atacatori.

Armata francă nu era destul de numeroasă, doar 1 200 de cavaleri şi 12 000 de infanterişti, pentru a încercui zidurile. În luptă deschisă, cavalerii arabi şi turci, având armuri uşoare, nu puteau rezista în faţa şarjelor redutabile ale cavalerilor franci, care semănau cu un pumn de oţel lansându-se în atac ca un tunet de pe impunători cai de luptă. Fiecare cavaler purta coif, platoşă şi cămaşă de zale peste jachetă (o haină matlasată) şi era înarmat cu lance, spadă, buzdugan şi scut.

Dar caii lor occidentali pieriseră de mult sau fuseseră mâncaţi de armata înfometată. În trecătorile înăbuşitoare din jurul Ierusalimului, şarjele cavaleriei erau imposibile, caii, inutili, iar armurile, sufocante. Epuizaţi, francii trebuiau să se lupte pedestru, în vreme ce şefii lor se certau în permanenţă. Nu exista un comandant-şef. Cel mai de seamă dintre ei şi de asemenea cel mai bogat era Raymond, conte de Toulouse. Conducător curajos, dar nu prea charismatic, cunoscut pentru încăpăţânarea lui şi lipsa de tact, Raymond ridicase iniţial tabăra în vest, în faţa Citadelei, apoi, după câteva zile, o mutase la sud ca să asedieze Poarta Sionului.

Punctul slab al Ierusalimului fusese întotdeauna la nord: tânărul şi capabilul conte Robert de Flandra, fiul unui veteran al pelerinajelor la Ierusalim, a ridicat tabăra vizavi de ceea ce azi se cheamă Poarta Damascului; ducele Robert de Normandia (fiul lui Wilhelm Cuceritorul), curajos, dar ineficient şi supranumit Ciorăpel (gambe scurte) sau doar Picioare Groase, acoperea Poarta lui Irod. Dar sufletul armatei era Godefroy de Bouillon, duce al Lorenei Inferioare, un uriaş blond în vârstă de treizeci şi nouă de ani, „imaginea ideală a cavalerului nordic”, admirat pentru pietatea şi castitatea sa (nu s-a căsătorit niciodată). El şi-a ocupat poziţia în apropiere de poarta numită azi Jaffa. În acest timp, un normand de douăzeci şi cinci de ani, Tancred de Hauteviile, nerăbdător să cucerească un domeniu numai pentru el, a plecat grăbit să pună mâna pe Betleem. La întoarcere, s-a alăturat forţelor lui Godefroy în partea de nord-vest a oraşului.

Francii pierduseră mulţi oameni şi parcurseseră mii de kilometri prin Europa şi Asia ca să ajungă în Oraşul Sfânt. Cu toţii ştiau că va fi apogeul sau apoteoza Primei Cruciade.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (V) O flotă trece muntele

mehmed IISperanţe amăgitoare

Bucuria nestăvilită a asediaţiilor n-a durat decât o noapte. Totdeauna noaptea stânjeneşte fantezia simţurilor şi dulcea otravă a viselor trezeşte speranţe amăgitoare. Timp de o noapte, asediaţii se cred puşi la adăpost; salvaţi. Căci, aşa cum aceste corăbii au adus soldaţi şi alimente, ei speră că, săptămână de săptămână, vor sosi altele. Acesta e visul lor. Europa nu i-a uitat! În nerăbdarea lor, ei văd inamicul descurajat şi învins, asediul ridicat.

Un plan îndrăzneț

Şi Mahomed este un visător, dar de o altă speţă, mult mai rară; el face parte dintre aceia care ştiu să prefacă visele în realitate. În timp ce corăbiile se cred în siguranţă în portul Cornului de Aur, născoceşte un plan de-o îndrăzneală atât de fantastică încât ar merita pe deplin să figureze în istoria războaielor, alături de cele mai curajoase fapte ale lui Hanibal şi Napoleon. Bizanţul îi apare ca un fruct de aur, pe care însă nu-l poate apuca; obstacolul principal în calea atacului său este Cornul de Aur, acest braţ de mare care pătrunde adânc în uscat, acest golf în formă de apedince care apără din flanc Constantinopolul. Să răzbată în această radă este practic imposibil, căci oraşul genovez Galata, a cărui neutralitate Mahomed trebuie să o respecte, stă de strajă la intrare, iar de acolo porneşte lanţul care barează portul. Flota sa nu poate pătrunde de aceea în golf printr-o lovitură frontală; vasele creştine ar putea fi atacate doar din bazinul interior, aflat dincolo de teritoriul genovez. Dar cum să aduci flota în acest ochi de apă interior? Desigur, s-ar putea construi o flotă anume; dar ar dura luni şi luni de zile şi Mahomed nu are răbdare să aştepte atât de mult.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (IV) Încă o speranţă

constantinopol batalieSpaima

Lent, tenace, irezistibil, rup şi pulverizează tunurile mamut, cu muşcături năprasnice, zidurile Bizanţului. Doar şase sau şapte lovituri pe zi poate trage la început fiecare; dar Mahomed aduce zi de zi altele noi. Cu fiece proiectil se deschide o nouă spărtură în zidăria de piatră, care se prăbuşeşte în nori de praf şi moloz. Asediaţii trebuie să cârpească, peste noapte, aceste găuri cu palisade de lemn şi baloturi de pânză mereu mai puţin trainice. Vechile ziduri, odinioară invulnerabile, şi-au pierdut faima, iar cei opt mii de apărători din spatele lor se gândesc cu spaimă la ora fatală când cei o sută cincizeci de mii de oameni ai lui Mahomed vor ataca năvalnic fortificaţiile ciuruite.

Este timpul ca Europa, lumea creştină să-şi aducă aminte de făgăduielile ei. În biserici o mulţime de femei, însoţite de copiii lor, rămân îngenuncheate zile întregi în faţa sfintelor moaşte; iar din vârful turnurilor de apărare, santinelele cată în zare, zi şi noapte, aşteptând să sosească în sfârşit în Marea de Marmara – împânzită de vase turceşti – mult aşteptata flotă de sprijin a papei şi a Veneţiei.

Speranța

În sfârşit, la 20 aprilie, la trei dimineaţa, apare un semnal luminos. În depărtare se zăresc pânze. Nu este, desigur, puternica escadră visată; totuşi, trei vase mari genoveze înaintează împinse încet de vânt, însoţite de unul mai mic, bizantin, încărcat cu grâu, pe care celelalte l-au luat în mijlocul lor, spre a-l proteja. Întreg Constantinopolul se adună imediat pe zidurile din faţa mării, ca să-i salute cu bucurie pe salvatori. Dar Mahomed se aruncă pe cal şi galopând ca un nebun de la cortul său de purpură până în port, unde se află ancorată flota turcească, porunceşte să fie împiedicată cu orice preţ intrarea vaselor în portul Bizanţ, în Cornul de Aur.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (III) Ziduri şi tunuri

constantinopolZiduri

Puterea şi tăria Bizanţului stă acum doar în zidurile sale de apărare; din gloriosul trecut, când era o forţă mondială, numai acestea i-au mai rămas drept mărturie a unor vremi măreţe şi prospere.

Un triplu sistem de apărare protejează cetatea în formă de triunghi. Zidurile de piatră ce o străjuiesc spre Marea de Marmara şi Cornul de Aur sunt puternice, deşi mai joase decât aşa-zisul zid al lui Teodosiu, ce-şi înalţă spre continent masa gigantică. Prevăzând viitoarele primejdii, Constantin ridicase în jurul Bizanţului o centură de apărare, pe care mai apoi Justinian a extins-o şi întărit-o; dar adevăratul bastion a fost cel construit de Teodosiu, un zid lung de şapte kilometri, ale cărui ruine acoperite de iederă stau mărturie şi astăzi ale imensei lor puteri în înfruntarea oricăror atacuri.

Continuă citirea →

Masada, fortăreaţa aproape imposibil de cucerit

Masada (în ebraică = „fortăreaţă de piatră“) este o cetate situată pe un platou montan izolat de pe coasta vestică a Mării Moarte. A fost locuită în ultimii 3 000 de ani, iar în secolul II î.Hr., pe vîrful său plat s-a construit un castel care se înălţa la 470 de metri deasupra Mării Moarte. În anul 73 d. Hr., această fortăreaţă a reprezentat ultimul bastion al zeloţilor şi esenienilor evrei în lupta lor împotriva Romei.

Continuă citirea →

Cucerirea Constantinopolului

„Prieteni, oraşul este al nostru! L-am cucerit! Au început să fugă din faţa noastră! N-o să mai poată ţine piept multă vreme! Încă un efort, ultimul, şi oraşul va fi cucerit.”

După ce a vorbit astfel, sultanul Mehmed a trecut el însuşi în fruntea lor… Infanteria grea începuse să pătrundă în oraş prin poarta cea mare, în timp ce alţii se năpusteau prin spărtura făcută în zid. Aici au căzut vitejeşte în luptă şi împăratul Constantin, împreună cu toţi cei care se aflau alături de el…

Atunci s-a produs um măcel, în toată puterea cuvântului, în rândul celor ce rămăseseră acolo: unii pe străzi… căzură victime ale ienicerilor şi ale altor soldaţi fără credinţă şi lege; alţii au rezistat, bizuindu-se pe propriul curaj; pe când ceilalţi au căutat refugiu în biserici, de unde li se puteau auzi rugăciunile: bărbaţi, femei şi copii, nimeni n-a fost cruţat!

După Critobul din Imbros