Arhive etichetă: cubism

Viaţa şi opera lui Georges Braque

Georges Braque

Braque, Georges (13.05.1882, Argenteuil, Franţa – 31.08.1963, Paris). Pictor francez, unul dintre cei mai revoluţionari artişti ai sec. XX, care, alături de Pablo Picasso, a dezvoltat cubismul. Picturile sale cuprind îndeosebi natură statică şi sunt remarcabile pentru construcţia lor robustă, armoniile coloristice subtile, serenitate şi meditaţie.

Tinereţea

Braque s-a născut la doar câteva luni după Picasso, într-o comunitate mică de pe Sena, de lângă Paris, unul dintre centrele mişcării impresioniste în anii 1870. Tatăl şi bunicul său, ambii artişti amatori, deţineau acasă o prosperă firmă de zugrăvit case. În 1890, familia s-a mutat în Le Havre, care fusese, de asemenea, în vremea pictorului de peisaje marine Eugène Boudin şi a tânărului Claude Monet, un centru timpuriu al impresionismului. Băiatul a urmat şcoala publică locală, l-a însoţit pe tatăl său în expediţii de pictură şi a dezvoltat un interes pentru sporturi, inclusiv pentru box, care l-a făcut la maturitate să arate ca un atlet profesionist. De asemenea, a învăţat să cânte la flaut.

La 15 ani, Braque a urmat un curs la Academia de Arte Frumoase din Le Havre. A părăsit şcoala la 17 ani pentru un an de ucenicie ca zugrav şi decorator de interior, mai întâi în Le Havre, apoi în Paris; în această perioadă a ajuns să mânuiască profesionist materialele şi să înveţe trucurile meşteşugarilor, pe care avea să le folosească frecvent în picturile sale cubiste. După un an de serviciu militar, a decis, cu ajutorul unei alocaţii primite de la familie, să devină artist. Între 1902 şi 1904 a studiat la o academie privată din Paris şi, după scurt timp, la École des Beaux-Arts. În orele libere a frecventat Luvrul, unde a admirat mai ales lucrările artistice din Egiptul antic şi din Grecia antică.

Continuă citirea →

Picasso – Apariţia cubismului

În primăvara anului 1907, Picasso începe să picteze un tablou care avea să devină piatra de temelie a artei secolului al XX-lea. După cum rezultă din numărul mare de studii şi desene pregătitoare, geneza iconogtafiei a fost una extrem de agitată. La început proiectase o scenă de bordel, pe modelul „tranches de vie”, albastru şi roz, cu reprezentarea dramei umane care dobândea valenţe simbolice, universale. Alături de prostituate trebuia să se afle doi clienţi, un marinar şi un student la Medicină cu un craniu în mână, artistul făcând referire, în mod evident, la stilul „vanitas” al picturii baroce spaniole. Ulterior, cele două figuri masculine dispar şi rămâne doar grupul de nuduri feminine, un subiect ce revine în arta franceză, facând referire la seria de tablouri La scăldat a lui Cezanne.

Pablo Picasso - Domnişoarele din Avignon

Les Demoiselles d’Avignon (cu acest nume este universal cunoscută) este o operă cu un destin straniu. Foarte mult timp a rămas închisă în atelierul autorului. Era o pictură foarte puţin cunoscută, despre care vorbeau doar vizitatorii admişi. A fost prezentată în public la expoziţia organizată de către Andre Salmon, „Art Moderne en France”, la Paris, abia în anul 1916, şi a fost ulterior publicată pentru prima oară în „La Revolution Surealiste”. Intrată în 1920 în colecţia lui Jacques Ducet, a fost expusă din nou, în 1937, pe simezele de la Petit Palais. Cu această ocazie, a fost achiziţionată de către Museum of Modern Art din New York şi prezentată în 1939 la expoziţia Art of Our Time, fiind acceptată definitiv ca piatră de temelie a picturii secolului al XX-lea.

Titlul nu îi aparţine lui Picasso. Numele a fost născocit de Salmon, cu ocazia expoziţiei din 1916, şi nu i-a plăcut niciodată autorului, care de-a lungul vieţii a preferat să o numească Bordelul filosofic, deoarece scena a avut ca sursă de inspiraţie un bordel din Barcelona, situat în Carrer d’Avinyo.

Nici evaluările tabloului nu sunt unitare. Considerat mult timp un element central al cubismului, astăzi tinde a fi interpretat ca un experiment asupra valorii apotropaice ( valoare referitoare la superstiţia apărării de duhurile rele) a artei, pictorul fiind influenţat de cunoştinţele de „art negre”. Într-adevăr, Picasso a modificat radical pictura, lucrând din nou, mai ales la cele două personaje din partea dreaptă, după vizita la Musee de l’Homme din luna iunie a anului 1907, când a înţeles dintr-odată valoarea magică a sculpturilor africane primitive. „Cred că Les Demoiselles d’Avignon s-a născut în mintea mea în acea zi: nu prin natura formelor, ci pentru că era prima mea pânză de exorcism”, îi spune lui Andre Malraux (este şi perioada în care achiziţionează de la Gery Pieret, secretarul lui Apollinaire, două sculpturi de origine iberică înfaţişând busturi, care, câţiva ani mai târziu, se vor dovedi a fi furate de la Luvru, provocându-i poetului o mulţime de probleme de natură judiciară).

Origine a reflecţiilor formale care au dus la cubism sau talismanul pentru îndepărtarea neliniştilor sexuale ale lui Picasso (pentru deformarea statuetelor „negre” au fost amintite şi efectele sifilisului, pe care le studiase cu câţiva ani înainte la Saint-Lazare), Les Demoiselles este considerată, fără îndoială, punctul culminant al reflecţiei asupra înclinaţiei antropologice şi formale a statuetelor africane, pe care artistul începe să le colecţioneze. Efectele acestora se recunosc, de asemenea, într-o serie de picturi şi desene realizate în aceeaşi perioadă cu marea pânză. Cu siguranţă, acestea au avut un rol important în evoluţia cubismului.

Reacţia de consternare a primelor persoane care au văzut pânza (prietenii de la Bateau, familia Stein, Kahnweiler) a condus la crearea unei legende care atrăgea mulţi curioşi în atelierul lui Picasso. Printre aceştia s-a aflat şi un tânăr pictor francez care se bucura de o anumită notorietate în cercurile picturii foviste, Georges Braque, care i-a fost prezentat lui Picasso de către Apollinaire. Braque a rămas profund marcat de noutatea violentă a operei, aceasta exercitând o influenţă aproape imediată asupra picturii sale (unul dintre tablourile realizate în iarna dintre anii 1907 şi 1908, Marele nud, este considerat un fel de replică imediată la Demoiselles), şi a început să-l frecventeze asiduu pe spaniol. Din această asociere a luat naştere cubismul.

Georges Braque - Marele nud

Picasso îşi continuă cercetările asupra unei transformări progresive a formelor în planuri geometrice, utilizând câteva teme (peisaje, nuduri de femei şi naturi moarte) alese dintre cele specifice picturii de şevalet, ca şi cum ar fi încercat să nu distragă atenţia – proprie sau pe cea a spectatorului — de la examinarea radicală a conturului formei pe cale să se nască. Având ca
puncte de referinţă cultura africană şi sensul singular al culorii la Cezanne, încă de la început spaniolul şi francezul identifică suprafeţele cu planurile de culoare, neacordând mare atenţie efectelor luminii (nu mai este nevoie să amintim că Picasso avea straniul obicei de a picta noaptea, la lumină artificială), aşa cum se observă în opere precum Driadă sau Trei femei, şi se concentrează pe o construcţie profund intelectuală a imaginii.

În anul 1908, Braque inaugurează prima expoziţie personală la Galeria Khanweiler, cu câteva peisaje realizate în timpul verii, pe parcursul vizitei la Estaque (peisaj pictat, la vremea sa, şi de Cezanne), care fuseseră refuzate de către juriul Salonului de Toamnă. Cu această ocazie, criticul Louis Vauxcelles (repetând o teorie a lui Matisse, se pare) vorbeşte despre cuburi pentru a defini noul stil, născocind numele care va deveni oficial pentru noul stil de pictură.

Între timp, cei doi prieteni – care, pe măsură ce pictura lor intră în armonie, îşi semnează tablourile doar pe verso, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă identitatea -, se îndreaptă către o defîniţie tot mai riguroasă a artei comune. Cu naturile moarte, evident inspirate de Cezanne, dimensiunea plastică va fi înlocuită de forme realizate prin intersectarea planurilor. Atenţia asupra structurii conceptuale coerente a compoziţiei pune acum pe planul al doilea influenţa „africană”, dusă până la refuzul seducţiei prin culoare şi prin variaţiile acesteia (au fost critici care au vorbit despre o aşa-zisă perioadă verde„), şi îl determină pe Picasso să caute rezultate similare celor artistice în sculptură, manifestare care îl va încerca periodic pe parcursul vieţii.

În primăvara anului 1909, Picasso se întoarce pentru câteva luni în Spania, împreună cu Fernande, şi petrece o lungă perioadă la Horta de Ebro, unde mai poposise, cu unsprezece ani înainte, împreună cu Pallares. Aici va realiza o serie de personaje şi portrete. Forma reprezintă acum o intersectare de planuri geometrice, care devin din ce în ce mai neclare (Nud de femeie, expus la New York, în 1911, a fost interpretat ca o scară antiincendiu). Această operaţiune este determinată de dorinţa de a imortaliza pe pânză percepţia cognitivă asupra subiectului, prin prezentarea simultană a mai multor puncte de vedere. Până în acel moment, pictura reprezentase o simplă imitare a realităţii. S-a vorbit adesea în această perioadă, uneori chiar în mod exagerat, despre formele geometrice noneuclidiene, răspândite în perioada lui Montmarte de către Maurice Princet, un matematician amator. Concentrarea asupra dimensiunii conceptuale a operei îl determină pe artist să reducă gama de culori la câteva nuanţe fundamentale, toate aplicate pe un ton ocru, nisipos, căutând să dobândească o nouă concentrare „plastică”, marcată prin intermediul alternanţei dintre suprafeţele pline şi cele goale (care sunt prezente şi în sculptura celebră Bustul lui Fernande), ca şi cum experimentarea unei noi picturi ar fi avut nevoie şi de o revizuire a instrumentelor cu care aceasta este realizată. Prin aceste picturi se defineşte în totalitate „cubismul analitic”, care caracterizează pictura lui Picasso şi a lui Braque, cel puţin până în 1912, şi care îi face pe cei doi artişti să se afirme (mai ales pe cel spaniol) printre cei care, în cursul secolului al XX-lea, asemenea lui Chaplin în domeniul cinematografiei, lui Joyce în literatură, lui Freud şi Einstein în domeniul ştiinţific, au revoluţionat radical atât limbajele, cât şi optica prin care individul putea aprecia rolul său în lume.

sursa: Viaţa şi opera lui Picasso, Adevărul Holding, 2009

Georges Braque – Personalitatea zilei

Georges Braque (n.13 mai 1882, Argenteuil-sur-Seine – d.31 august 1963, Paris) a fost un pictor francez, fondator – alături de Pablo Picasso – al cubismului.

Braque a învăţat la început meseria de pictor-decorator în Le Havre, frecventând în acelaşi timp cursurile serale de pictură la „École des Beaux-Arts” din aceeaşi localitate.

Soseşte la Paris în anul 1900 şi se hotărăşte să se ocupe de pictura artistică. Dintre primele sale încercări, aflate sub semnul influenţei lui Corot şi Édouard Manet, s-au păstrat până în ziua de astăzi puţine tablouri. Adevăratul debut al lui Braque coincide cu descoperirea fauviştilor în timpul „Salonului de Toamnă” din anul 1905.

Matisse şi Derain mi-au trasat drumul” – mărturiseşte artistul.

Două evenimente importante îi vor influenţa viaţa şi dezvoltarea artistică ulterioară: expoziţia retrospectivă a operelor lui Paul Cézanne şi întâlnirea cu Picasso în Galeria de artă a lui Kahnweiler. În consecinţă artistul începe să se îndepărteze de fauvism. Pânzele pe care Braque le va expune la sfârşitul anului 1908 îl determină pe criticul Louis Vauxcelles să pronunţe celebrele cuvinte despre „formele reduse la scheme geometrice, la cuburi„.

La începutul anului 1909, când Braque şi Picasso şi-au dat seama că sunt interesaţi de acelaşi gen de experimente artistice, se hotărăsc să le continue împreună. Începe asfel o colaborare extraordinar de intensă care avea să ducă la fondarea cubismului, care a rupt cu tradiţia clasică a perspectivei pentru o opţiune artistică de descompunere a obiectului reprezentat într-o mulţime de suprafeţe mici, geometrizate (cubismul analitic). Acest procedeu permite prezentarea în paralel a mai multor faţete ale aceluiaşi obiect pe un singur plan.

La începutul anului 1912 Braque realizează sculpturile cubiste, construcţii din hârtie. În primăvară Picasso, inspirat de acestea, descoperă colajul (collage). Vara următoare, Braque va dezvolta această inovaţie care va avea ca rezultat tehnica „papiers collés”. În 1913, la celebra „Armory Show” din New York sunt expuse pentru prima dată tablouri ale lui Georges Braque.

Mobilizat în anul 1914, este grav rănit în 1915 şi revine la activitatea artistică abia în anul 1917. Îşi reia opera din punctul în care o lăsase, dar cu timpul se îndepărtează într-o oarecare măsură de stilistica cubistă, realizând minunate compoziţii de natură moartă. Începând din anul 1947, munca îi va fi adeseori întreruptă de boală. Colaborează cu Fernand Mourlot, care îi va tipări litografiile. Braque va mai avea încă vreme – între anii 1949 şi 1956 – să realizeze celebra serie Ateliers, un admirabil ciclu de opt pânze, care par să reprezinte recapitularea momentelor cheie ale creaţiei sale. La 31 august 1963, Braque moare în locuinţa lui din Paris.

sursa:wikipedia