Arhive etichetă: Criterion

Criterion – O istorie

Criterion

Criterion – grupare intelectuală a tinerei generaţii afirmate în deceniul al patrulea al sec. XX, care s-a constituit la Bucureşti, sub denumirea Asociaţia de arte, litere şi filosofie Criterion, organizată de Petru Comarnescu, şi a activat public între 13 octombrie 1932 şi 11 decembrie 1933.

Continuă citirea →

Criterion (V)

Sfârşitul

Tensiunile politice care apar între membrii Criterionului în 1933 – an în care manifestarea grupării este întreruptă în spaţiul public – se acutizează, ducând iremediabil la distrugerea acelei unităţii în diversitate şi, implicit, la dispariţia ei. Petru Comarnescu vorbeşte despre această manifestare unică în spaţiul intelectual interbelic ca despre un proces necesar în revigorarea culturii române, în aşezarea ei pe orbita europenităţii. Istoria Criterionului „este lungă şi nu pot însemna aici decât prea puţin. Multe le-am uitat, nenotând la timp, altele cer dezvoltare şi explicaţii pe care de asemenea nu am răgazul de a le trece aici. Dacă aş scrie o carte despre meritele generaţiei mele, atât de dotată intelectual şi totuşi atât de inegală şi contradictorie, activitatea din toamna 1932 a Asociaţiei de Arte, Litere şi Filosofie ar merita multe capitole”.

Practica aceasta culturală a generaţiei criterioniste nu poate fi astfel percepută la adevărata ei valoare fără o cunoaştere în profunzime a tuturor resorturilor intime care au generat un fenomen sui-generis în istoria României moderne, de o complexitate şi de o amploare salutare pentru o asemenea cultură. Specificitatea Criterionului rezidă tocmai în încercarea de recalibrare a tradiţiei culturale româneşti la tradiţia europeană, prin originalitatea ei absolut fascinantă, prin gradul elevat de reflecţie a problematicii majore, prin nobleţea intelectuală aristocratică de a răspunde provocărilor contemporane, conferind istoriei intelectuale româneşti o amprentă definitorie.

sursa: rostonline

Criterion (IV)

Despre Mussolini

Un alt simpozion extrem de reuşit a fost cel de-al patrulea, consacrat lui Mussolini, care s-a desfăşurat pe 3 noiembrie 1932, sub conducerea lui Mihail Manoilescu şi la care au participat: Mihail Polihroniade – De la Om la Idol; H. H. Stahl – De la Idol la om; Alexandru Cristian Tell – Creatorul; Constantin Enescu – Distrugătorul şi R. Hillard – Antidemocratul.

Mihail Polihroniade deschide simpozionul printr-o intervenţie privind analiza realităţii politice a fascismului italian şi a liderului său. Urmăreşte cauzele care au dus la apariţia fascismului italian, de la aventura dannunziană la Fiume, parcurgând etapa distrugerii violente a comunismului în stradă, cucerirea mişcării sindicale, a puterii în stat, prin consolidarea sa definitivă în 1926. Autorul pune un accent deosebit pe progresele politice ale fascismului italian în plan intern, prin refacerea echilibrului social ca urmare a constituirii statutului corporatist, iar în plan extern prin soluţionarea chestiunii romane şi ranversarea echilibrului european în favoarea Italiei, realizările economice, prin activarea balanţei comerciale şi dezvoltarea lucrărilor publice, stabilizarea lirei, toate aceste date fiind susţinute cu cifre concrete.

Fascismul italian prezentat de H. H. Stahl, dintr-o perspectivă strict sociologică, apare ca o încercare agonizantă a burgheziei de a rezista disoluţiei statului burghez. Ca fenomen, politica lui Mussolini se circumscrie perimetrului unei naţiuni sărace, suprapopulată, dependentă economic şi aflată într-un regim mixt agraro-capitalist. Eşecurile în lupta împotriva crizelor economice, a denatalităţii în mediul urban probează neputinţa politicii mussoliniene de a face faţă unor asemenea realităţi. Un lucru este clar: nici statul corporatist nu poate înlătura criza economică, nici politica de mână forte nu poate asigura echilibrul bugetar, specific regimului democratic.

Alexandru Cristian Tell se opreşte în intervenţia sa asupra crizei statului. Mussolini încearcă să anuleze opoziţia dintre individ şi stat în favoarea celui din urmă, teorie susţinută de patru aspecte importante: ideea naţională – naţionalismul italian; ideea statutului tare – dictatura fascistă; ideea statului corporatist – organizarea statului pe bresle profesionale; ideea economiei planificate – stabilirea raporturilor dintre diferiţi factori de producţie. Ideea statului tare, opusă statului slab democratic, este primordială pentru politica mussoliniană, susţinută de naţionalism, corporatism şi economie planificată, ca mijloace de consolidare a structurii statului.

O critică a puterii mussoliniene o realizează Constantin Enescu, prin sublinierea ideii sociale care stă la baza oricărei doctrine de stat. Astfel, fascismul nu reprezintă o schimbare de organizare socială, ci numai o trecere de la etapa liberalistă la cea monopolistă. Instrumentul de menţinere a fascismului este, în opinia autorului, dictatura de partid, sprijinită pe forţă. Prin urmare, singurul succes al politicii mussoliniene este acela de a se fi menţinut la putere.

R. Hillard operează o disociere între fascismul ca fenomen politic universal şi fascismul italian. Autorul încearcă să demonstreze cum fascismul italian constituie linia marii tradiţii politice italiene, imperialismul, corporatismul şi dictatura avându-şi originea în tradiţia medievală, în machiavelismul Renaşterii şi în Romantism. Fascismul apare ca o reacţie împotriva democraţiei: statul opus individului, corporatismul opus pluralismului şi planificarea economică opusă libertăţii economice. Autorul atacă astfel doctrina fascistă, care este într-o contradicţie flagrantă cu ideile esenţiale pe care se fundamentează civilizaţia umană.

sursa: rostonline

Criterion (III)

Despre Lenin

Simpozionul de la 13 octombrie 1932, cu care s-a inaugurat ciclul „Idoli” din seria conferinţelor Criterionului, dedicat lui Lenin, era prezidat de Constantin Rădulescu Motru şi încerca o dezbatere a liderului bolşevic din diverse perspective ideologice: Mircea Vulcănescu – teza leninistă; Petre Viforeanu – teza burgheză; H. H. Stahl – teza social-democrată; C. Enescu – teza ţărănistă şi Mihail Polihroniade – teza tacticii politice. Acelaşi simpozion este repetat la 18 octombrie 1932, participând şi Mircea Grigorescu, cu o intervenţie referitoare la „Lenin în lumea propagandei”. La acest simpozion au fost invitaţi să conferenţieze şi Bellu Silber şi Lucreţiu Pătrăşcanu, secretarul partidului comunist. În urma susţinerii acestor simpozioane, se răspândise ideea că gruparea Criterion ar fi criptocomunistă.

Eliade explică foarte bine importanţa unor asemenea dezbateri, absolut utile pentru o cultură care doreşte să se exprime european: „Noi încercasem să fim obiectivi: audiatur et altera pars. Ne spuneam că într-o cultură majoră toate curentele de gândire pot fi reprezentate. Ne simţeam destul de tari ca să nu ne mai fie frică de confruntări cu ideologii şi sisteme potrivnice credinţelor noastre. Simţeam de asemenea că nu vom putea depăşi provincialismul cultural decât anulând complexele de inferioritate şi mecanismele infantile de apărare inerente oricărei culturi minore. Odată ce credeam în posibilităţile de creaţie ale geniului românesc – aşa cum credea majoritatea dintre noi, deşi din motive diferite – nu ne mai era teamă de «influenţele nefaste» sau de «ideile subversive». Pe de altă parte, ne simţeam adulţi; nu mai acceptam să ni se strige: «Nu vă jucaţi cu focul!», pentru că ştiam foarte bine că nu ne jucam”.

Gradul enorm de responsabilizare al generaţiei criterioniste, în demersurile de afirmare a europenităţii culturii române, era evident, cu atât mai mult cu cât membrii acestei grupări îşi asumaseră public dezideratul recalibrării spaţiului intelectual românesc la marile dezbaterii ale lumii moderne, la curentele majore de gândire. Ţinuta ştiinţifică înaltă a acestor discuţii fecunde aducea un farmec aparte Criterionului, recunoscut în perioada interbelică, ca un forum unic de problematizare. Criterioniştii întrupau pe paşoptişti – pot fi consideraţi pe bună dreptate „paşoptişti întârziaţi” – în elanul lor de repoziţionare a mediului intelectual românesc spre marile valori şi spre dezbaterile cu miză.

Conferinţa lui Mircea Vulcănescu despre Lenin punctează aspectele fundamentale ale teoriei leniniste, creionând profilul liderului bolşevic. După stabilirea unei subtile distincţii la nivel conceptual între idol şi mit, Vulcănescu se concentrează asupra resorturilor intime ale figurii lui Lenin, verificând validitatea teoriei leninismului. Proletariatul mondial cultivă mitul lui Lenin mântuitor, în dubla sa formă: întrupare a socialismului profetizat de Marx, paradigmă a proletariatului rusesc şi întruparea unui Lenin Mesia, a profetului revoluţiei, paradigmă a proletariatului din Occident pentru care revoluţia constituie un obiect de expectativă escatologică. Burghezia cultivă mitul lui Lenin anticristul, a unui monstru moral, apocaliptic, rasial, istoric.

„Leninismul nu este numai o teorie a revoluţiei, ci şi o metodă de critică revoluţionară, politică şi sociologică. Reuşita leninismului în atac şi în apărare este o dovadă clară că metoda are calităţi, chiar dacă teoria are defecte. Şi aceasta este un lucru foarte important de reţinut, pentru că critica nu înseamnă în leninism altceva decât întrebuinţarea metodei pentru redresarea teoriei”.

Vulcănescu distinge toate elementele care caracterizează rolul lui Lenin în revoluţia proletară: 1. „lupta contra oportunismului marxist” prin: „critica lozincilor şi a înfăptuirilor sale”; 2. „întemeierea teoretică a luptei revoluţionare” prin „analiza capitalismului”, „răsturnarea raportului între revoluţia socială şi cea politică, afirmarea putinţei revoluţiei premature”, „discriminarea condiţiilor obiective”, „definirea misiunii proletariatului în forma dictaturii proletare”; 3. „organizarea strategică a mişcării muncitoreşti revoluţionare, înainte şi după cucerirea puterii politice” prin: „definirea rolului de avangardă al minorităţilor conştiente, considerarea mişcării muncitoreşti ca avangardă a clasei muncitoare şi a partidului bolşevic ca avangardă a mişcării muncitoare”, „folosirea abilă a împrejurărilor şi a greşelilor adversarilor săi”, „alianţa proletariatului cu ţăreănimea”, „pregătirea cuceririi puterii politice”, „instituirea statului sovietic prin transformarea în organe de stat a organelor de luptă ale muncitorimii, în vederea clădirii socialismului, educării proletariatului, integrării ţărănimii şi micii burghezii în socialism prin cooperaţie şi pregătirii revoluţiei mondiale”.

sursa: rostonline

Criterion (II)

Un proiect necesar

Mircea Eliade rememorează în Memoriile sale momentul fondator al Criterionului:

„Într-o duminică seara, în timp ce cinam, Comarnescu ne-a propus să organizăm la Fundaţia Carol I un ciclu de conferinţe-simpozion fie despre câteva mari personalităţi contemporane, fie despre o serie de probleme actuale. La fiecare simpozion ar fi participat cinci sau şase vorbitori: majoritatea aleşi din grupul nostru. Ne-am fi adresat, ca să ne prezideze, unui cărturar mai în vârstă ca noi. Am început să propunem nume şi subiecte… Fără să ne dăm seama, gruparea Criterion luase fiinţă. Nimeni dintre noi n-a bănuit în acea noapte de vară, când, în drum spre casă, continuam să căutăm nume şi subiecte, că pregăteam cea mai originală şi mai semnificativă manifestare colectivă a «tinerei generaţii».

Continuă citirea →

Criterion (I)

Tânăra generaţie

După „generaţia premergătorilor” (N. Iorga), care apare după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, după „generaţia paşoptistă„, după „generaţia socială” de la 1907 şi după „generaţia de foc„, care îi cuprinde pe Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Pamfil Şeicaru, Tudor Vianu ş.a – generaţie caracterizată de Nae Ionescu prin realism, autohtonism, ortodoxie şi monarhie, generaţia stilului „Ideii europene” –, urmează tânăra generaţie.

Mircea Vulcănescu distinge două momente fondatoare ale tinerei generaţii: „un moment spiritual” (1925-1929), caracterizat prin redescoperire de sine, speranţă în posibilităţile lor creatoare, plenitudine spirituală, încredere într-un destin cultural major şi „un moment nespiritual” (1929-1932), dominat de scepticism, de cădere spirituală profundă, de inutilitate, de lipsă de perspective. Între cele două momente există o etapă intermediară, reglată de „constatarea divergenţelor” (Ancheta „Tiparniţei literare”, Kalendele), „înfrângerile” (Maitreyi), precum şi „criza economică” (1929-1932).

Continuă citirea →

Practici culturale. Specificitatea Criterionului

Valorizarea fenomenului criterionist constituie o necesitate de ordin cultural, în amplul proces de recuperare a unui segment important din cultura primei jumătăţi a secolului XX, un fenomen de revigorare şi împrospătare a discursului intelectual şi a gândirii româneşti. După decembrie 1989, iniţiativele bine articulate, demarate de seria nouă a „Jurnalului Literar”, în prelungirea preocupărilor mai vechi ale „Revistei de Istorie şi Teorie Literară”, în vederea constituirii unui proiect salutar şi necesar de readucere în prim plan a personalităţilor generaţiei ’27, merită a fi apreciate.

Despre gruparea Criterion există informaţii disparate în Memoriile lui Mircea Eliade, în Jurnalul lui Petru Comarnescu, în scrierile lui Mircea Vulcănescu, pentru a aminti doar câteva surse directe fundamentale, precum şi în încercările destul de firave, adesea inconsistente şi, în marea lor majoritate, ideologizate, de abordare a acestui fenomen după 1989, lipsind sintezele unei asemenea istorii intelectuale sui-generis.

Continuă citirea →