Arhive etichetă: crestinism

Romanitate şi creştinism – Teste recapitulative pe lecţii

donariul de la Biertan

1. Definiţi ce a reprezentat „retragerea aureliană”.

Prin „retragerea aureliană” (271) se înţelege procesul de retragere a armatei şi administraţiei romane din Dacia (abandonarea Daciei), în timpul împăratului Aurelian, în condiţiile de criză a Imperiului Roman provocată şi de atacurile dacilor liberi şi ale migratorilor germanici şi de dificultatea menţinerii limes-lui la nord de Dunăre.

2. Identificaţi, pe baza lecţiei, patru consecinţe ale retragerii aureliene.

  1. decăderea economică;
  2. degradarea vieţii urbane;
  3. retragerea populaţiei în zonele rurale;
  4. intensificarea legăturilor cu romanitatea sud-dunăreană.

Continuă citirea →

Filosofia greacă (II)

Diogene din Sinope

Epoca elenistică a fost marcată de o diversitate de curente filosofice, determinate adesea de dezamăgirea filosofilor, care considerau că speculaţiile gânditorilor din epocile anterioare au explorat toate domeniile gândirii şi au epuizat toate metodele care permiteau exerciţiul gândirii.

Continuă citirea →

Persecuţiile împotriva creştinilor în secolul I

Persecuţia din partea evreilor

Primii persecutori ai creştinilor au fost evreii, la început creştinismul fiind văzut doar ca o nouă sectă iudaică. Creştinii evrei erau diferiţi de ceilalţi evrei prin faptul că erau convinşi şi mărturiseau că Mesia a venit în persoana lui Isus Hristos. De aici urmau să apară alte diferenţe etice şi teologice consistente. Evreii considerau creştinismul o erezie, şi se purtau ca atare, apostoli ca Ştefan, Pavel, Petru şi alţi pionieri creştini suferind o prigoană serioasă din partea fraţilor lor evrei.

În plan extern iudaismului confuzia între evreii creştini şi ceilalţi evrei apare în mai multe ocazii ale Noului Testament (Fapte 18,14-15). Persecuţiile venite asupra iudeilor aveau deopotrivă efecte şi asupra creştinilor. Spre exemplu, expulzarea evreilor din Roma anului 49 sub Claudiu (41-54) s-a produs din pricina lui „Crestus” [Isus Hristos], iar printre cei expulzaţi se aflau şi familia de creştini Aquila şi Priscila (Fapte 18,2). La acea vreme problema diferenţelor dintre creştini şi iudei era încă văzută de către romani drept o chestiune evreiască internă.

Caravaggio - Crucificarea Sfantului Petru

Persecuţia romană

Consideraţii generale: persecuţiile propriu zise, cele îndurate de creştini din partea mulţimii păgâne şi a autorităţilor romane, au fost mult mai grele, de lungă durată, şi au pus uneori Biserica în grea cumpănă. Persecuţiile sângeroase au început sub Nero (54-68), şi au durat până la începutul secolului al IV-lea. Prin Edictul de la Milan, din ianuarie 313, Constantin cel Mare (306-337) pune capăt persecuţiilor din Imperiul Roman. Persecuţiile n-au fost continue, dar au ţinut ceva mai mult de jumătate din timpul de la anul 64 la 313. La începutul primei perioade, de la Nero şi până la Domiţian (81-96), creştinii au fost socotiţi o sectă iudaică şi confundaţi cu iudeii. De la Domiţian înainte, ei sunt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă (religio illicita).

Din alt punct de vedere, domnia lui Septimiu Sever (193-211) se poate socoti, de asemenea, ca un moment nou în istoria persecuţiilor, prin interzicerea prozelitismului creştin. Până la Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mulţimii păgâne sau a unor guvernatori; de la Deciu, însă, persecuţiile sunt dezlănţuite de autorităţile romane şi dobândesc un caracter general.

În secolul I, legislaţia persecutoare e nesigură şi necunoscută. De la Traian (98-117), se aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripte imperiale. Rescriptul este o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau provincie, nu în întregul imperiu. De la Deciu, creştinii sunt urmăriţi pe baze de edicte speciale. Edictul era o adevărată lege de stat, cu aplicare generală şi obligatorie. Până la Deciu, situaţia creştinilor a depins mai mult de dispoziţia poporului şi a autorităţilor locale. Deciu este cel dintâi împărat roman care a promulgat un edict de persecuţie generală contra creştinilor, care s-a aplicat în tot Imperiul Roman. De acum înainte, statul roman însuşi face încercarea de a distruge Biserica. În tot timpul de două secole şi jumătate de persecuţie, creştinismul a fost socotit religie nepermisă. Totuşi, unii împăraţi, cum ar fi Gallienus (260-268), şi unii guvernatori de provincie au avut faţă de creştini o atitudine care mergea de la indiferenţă până chiar la bunăvoinţă.

Legislaţia în persecuţii:
– de la Traian pe bază de rescript imperial
– de la Decius pe bază de edict imperial
– legea celor 12 table – interzicea cultele străine şi nepermise, pedepsea magia
– un Decret al Senatului Roman din 189 d.Hr.
– lex Iulia – de majestate – privind demnitatea împăratului

Pedepsele – documentele contemporane menţionează câteva forme de pedepse, în felul următor:
1. „Honestiores deportantur” („creştinii nobili să fie deportaţi”), „humiliores capite punieretur” („să li se depună capul, să fie decapitaţi”). Pedeapsa prin decapitare era considerată de condiţie bună.
2. „Bona mors” („moarte bună, demnă”), adică decapitarea.
3. Moartea umilitoare: prin răstignire, ardere, lupte cu gladiatori sau aruncare la fiare.
4. Alte pedepse: pierderea libertăţii, pierderea drepturilor civile, confiscarea averii, munca în mine, în cariere, munca la galerie, închisoarea, vinderea femeilor în case de toleranţă, tortura însoţitoare a celorlalte, flagelarea, bătaia cu verigi, lapidarea, arderea cu fierul roşu.

Creştinii care se lepădau de credinţa creştină se numeau „lapsi” („căzuţi”, din demnitatea creştină) şi alcătuiau o categorie specifică în sânul Bisericii primare, creând mari probleme.

1. Persecuţia sub împăratul Nero (54-68)

În noaptea de 18/19 iunie a anului 64 cetatea Romei a luat foc, zece dintre cele paisprezece sectoare ale cetăţii fiind distruse. Diferitele zvonuri privitoare la autorul incendiului s-au strâns în jurul împăratului Nero, suspect de a fi încercat distrugerea cetăţii pentru ca mai apoi să o poate reface după propria sa imaginaţie. Două dintre cele patru sectoare care nu au ars erau populate în majoritate de către evrei şi creştini, motiv pentru care aceştia au devenit ţapii ispăşitori, acuzaţi de către împărat.

Istoricul roman Tacitus descrie evenimentul arestării creştinilor acelei perioade oferind informaţii preţioase mai ales asupra motivaţiilor: „un mare număr dintre ei au fost condamnaţi, deşi nu atât de mult pentru focul în sine, cât pentru ura lor faţă de umanitate”. Istoricul însuşi nu credea că vina pentru incendiu ar fi aparţinut creştinilor, însă pare a fi de acord cu acuzaţia de persoane antisociale care se atribuia membrilor bisericii.

Martirajul creştinilor a fost extrem de aspru şi crud – astfel credincioşii au fost batjocoriţi, aruncaţi la câini şi fiare sălbatice, răstigniţi sau arşi de vii. Se pare că această persecuţie s-a limitat la cetatea Romei. Este mai cunoscută pentru intensitate şi caracter decât pentru extensie. Tradiţia aminteşte pe Pavel şi Petru ca martiri ai acestor timpuri.

2. Persecuţia sub împăratul Domiţian (81-96)

Este cel dintâi împărat care s-a auto-divinizat, numindu-se „dominus ac deus”. Între domniile lui Nero şi Domiţian, creştinii au fost în general ignoraţi de către autorităţi. Se pare că Domiţian a dorit să refacă tradiţiile Romei, iar creştinii şi evreii, prin practicile lor contrare legilor romane, erau piedici în calea sa. Cerând bir evreilor (fiscus iudaicus), împăratul s-a izbit de refuzul unora dintre aceştia, motiv pentru care a început o persecuţie asupra acelor care aveau „practici iudaice”, evrei şi creştini.

Din moment ce creştinii nu se închinau unor zei vizibili ei erau consideraţi „atei” şi persecutaţi ca atare. Chiar credincioşi din casa imperială au fost executaţi, unii fiind rude cu împăratul (Flavius Clemens, Flavia Domitillia). Deşi se poate să fi avut o anumită extensie pe teritoriul imperiului, rapoartele cele mai sigure cu privire la această persecuţie vin doar de la Roma şi din Asia Mică. În Asia Mică persecuţia s-a soldat chiar cu o binecuvântare, căci în urma exilului lui Ioan a luat naştere cartea Apocalipsa. Generaţiile următoare au rememorat această perioadă ca una de încercări, fiind indicii că un mare număr de creştini au suferit martirajul. Din fericire, domnia lui Domiţian a luat sfârşit la scurt timp după începerea persecuţiei.

Sursa: Curs Istoria Bisericii Universale, Institutul Teologic Adventist, Cernica

Cauzele persecuţiilor împotriva creştinilor

Încă de la început creştinismul nu a fost o problemă existenţială uşoară. Însuşi Isus Hristos şi apoi ucenicii cei mai importanţi au murit ca martiri. Motivele şi maniera persecuţiilor însă au fost variate de la caz la caz, de la o epocă la alta, de la o zonă la alta. Biserica a avut de înfruntat problema internă serioasă a ereziei, iar pe plan extern pe aceea persecuţiei.

Înainte de anul 250 persecuţiile au fost în general locale, sporadice, şi cel mai adesea mai degrabă rezultatul acţiunii mulţimilor decât acela al unei politici civile bine definite. După anul 250 ele au devenit uneori acţiuni politice exprese din parte guvernului imperial roman, cu timpul agravându-se în acţiuni răspândite şi violente. Afirmaţia lui Tertulian că „sângele martirilor este sămânţa Bisericii” a devenit pe de-o parte o realitate înfricoşătoare, iar pe de alta o făgăduinţă uimitoare.

Biserica, în ciuda persecuţiei – sau poate chiar din cauza ei – a continuat să se dezvolte până în secolul IV când şi-a câştigat libertatea de închinare în urma Edictului de toleranţă din Milano, emis de împăratul Constantin.

Cauze ale persecuţiilor

A. Politice
În perioada când creştinismul încă nu se distingea concret de iudaism biserica a suferit puţină persecuţie, căci religia evreilor era una legală – religio licita. La momentul desprinderii de iudaism creştinismul a devenit o grupare separată, considerată o societate secretă. Solicitând adepţilor săi devotament dincolo de cerinţele imperiale, creştinismul a devenit duşmanul statului şi potenţial focar de trădare – o ameninţare pentru siguranţa statului roman.

Orice religie putea fi acceptată atâta vreme cât contribuia la stabilitatea şi integritatea statului, însă exclusivismul creştinismului atunci când era vorba de a alege între Cezar şi Hristos i-a adus repede nemulţumirea conducătorilor statului. Suveranitatea cezarului era ameninţată total de Hristos, creştinii fiind priviţi ca unii care încercau să facă stat în stat, enclave creştine în cadrul imperiului.

B. Religioase
Religia romană era rigidă şi formală. Pentru un panteon plin de zei nu conta prea mult adăugarea altor zeităţi atâta vreme cât noii veniţi nu ameninţau vechile figuri, crezuri, ritualuri. Creştinii nu aveau accesorii externe ale închinării, aceasta fiind mai ales spirituală, interioară. Curând creştinii au început să fie etichetaţi drept atei – fără zei. Adunările secrete ale creştinilor au atras curând suspiciunea asupra lor şi acuzaţii de imoralitate şi acţiuni antisociale – incest, canibalism. Asta în ciuda faptului că o instituţie ca Cina Domnului sau diferite protocoale creştine interne ca „sărutul păcii” solicitau o moralitate bine definită în cadrul creştinismului.

Orice calamitate naturală a ajuns să fie atribuită creştinilor, din cauza ignoranţei şi superstiţiilor păgâne. „Dacă Tibrul inundă, dacă Nilul nu inundă, dacă nu plouă, dacă se cutremură pământul, dacă e foamete, molimă, voi strigaţi îndată: christianos ad leonem” (Tertulian – Apologeticum)

C. Sociale
Creştinii aveau o mare trecere la clasele de jos şi la sclavi. Creştinismul susţinea egalitatea tuturor oamenilor. Pe de altă parte noii convertiţi răreau rândurile participanţilor la acţiunile religioase şi distracţiile cetăţenilor romani – adunările de la temple, teatru, locuri de distracţii. Nonconformismul lor a atras neplăcerea şi antipatia celorlalţi. Călcarea tiparelor sociale le-a adus caracterizarea de antisociali, pericol pentru omenire.

D. Economice
Orice creştin în plus adăugat bisericii însemna un închinător mai puţin la templele păgâne, un client mai puţin pentru fabricanţii de idoli şi vânzătorii de animale. Mai mult decât un simplu client lipsă el însemna de acum un concurent puternic pentru orice preot, vânzător, pictor, sculptor, arhitect sau ghicitor din imperiu.

E. Cultul împăratului
Începând cu Octavian Augustus, divinizat după moarte (14 d.Hr.) şi Caligula (37-41), care s-a declarat „Deus” încă din viaţă, şi continuând cu Domiţian, care s-a declarat „Dominus ac Deus”, împăraţii romani aveau un cult propriu; li se aduceau jertfe publice în temple speciale, exact ca unor zei.

Cultul împăratului era o adevărată religie de stat şi o obligaţie cetăţenească pentru toţi locuitorii imperiului. Se tolera orice religie dar era obligatoriu cultul împăratului. Refuzul cultului împăratului era socotit sacrilegiu şi „les majestates” (crimă de stat). Această cauză a declanşat public şi imediat persecuţiile anticreştine.

Cele două faze ale creştinării românilor

Apostolul Andrei

Vorbind despre organizarea Bisericii prin intermediar bulgăresc, constat că n-am evocat încă chestiunea creştinării strămoşilor noştri. Să fi fost ei creştinaţi o dată cu bulgarii (sau chiar după ei)? Limba — şi numeroase urme arheologice, în special în Dobrogea, dar câteva şi în restul ţării — stă dovadă că creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia foarte timpuriu, probabil chiar înainte de retragerea legiunilor şi administraţiei romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de călători, de ce nu şi de propovăduitori, de misionari — doar nu duseseră Grecia şi Macedonia printre primele etape ale Sfântului Pavel? Mărturia limbii e cea mai grăitoare privind vechimea creştinismului la români; cuvintele de bază ale religiei creştine sunt toate de origine latină: Dumnezeu, cruce, creştin, credinţă, biserică, rugă şi rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân şi sunt (păstrat mai cu seamă în forme vechi pentru sărbători: Sân Petru, Sân Nicoară/ Sân Toader, Sunta Măria, Sânziene), de asemeni Paşte, Rusalii.

Vă veţi întreba, poate: dar cum de s-a păstrat credinţa creştină în acea Dacie de-acum izolată de împărăţie, ca şi de structurile bisericeşti care au ieşit la lumină şi s-au organizat după ce Constantin cel Mare va fi încetat prigoana împotriva creştinilor (313)? Grea întrebare. Trebuie să ne închipuim că micile comunităţi creştine din spaţiul carpato-dunărean au putut menţine contactul cu ierarhia bisericească născândă de peste Dunăre. De altfel, până la venirea bulgarilor, Bizanţul a păstrat o prezenţă activă de-a lungul Dunării, uneori ţinând chiar capete de pod pe malul stâng al fluviului. Pe de altă parte, unele căpetenii ale goţilor şi gepizilor din părţile noastre ştim că au fost creştine şi chiar au propovăduit creştinismul, ei primindu-l în varianta apuseană, adică de la Roma.

Se cuvine aici să reamintesc un eveniment important din istoria romană, din ultimele veacuri ale imperiului, anume că, din anul 395 încolo, împărăţia a fost împărţită în două, cu doi împăraţi şi două capitale: Roma şi Constantinopol, ceea ce a avut consecinţe incalculabile pe care le mai simţim şi azi. Astfel, în cele două jumătăţi — dintre care cea apuseană a păstrat ca limbă oficială latina, pe când cea răsăriteană a adoptat, în veacul al VII-lea, greaca, s-au dezvoltat cu vremea două forme deosebite ale ritului creştin, iar rivalitatea între Papa de la Roma şi Patriarhul de la Constantinopol a dat naştere la conflicte din ce în ce mai dese şi mai grave care au dus, în 1054, la o ruptură între cei doi capi ai Bisericii — fiecare afurisindu-l, sau excomunicându-l, pe celălalt — iar de atunci această rană nu s-a mai închis, schisma, adică despărţirea, nu s-a mai rezolvat. Biserica apuseană şi-a zis apoi „catholică” — adică, pe greceşte: universală, pe când cea răsăriteană şi-a zis „orthodoxă”, adică cea drept credincioasă, cea care interpretează corect dogmele. Şi ca să vă daţi seama de urmările nesfârşite ale scindării împărăţiei romane în 395, să ştiţi că linia de despărţire între cele două jumătăţi ale imperiului coincide aproape perfect, după mai bine de un mileniu şi jumătate, cu graniţa actuală între croaţii catolici şi sârbii ortodocşi! Acest exemplu arată cum o hotărâre istorică oarecum arbitrară sau întâmplătoare, ca fixarea unei graniţe, poate avea urmări neprevăzute, la nesfârşit.

Pentru a reveni la chestiunea creştinismului în Dacia părăsită de romani, e totuşi de presupus că, în regiuni mai izolate, creştinismul trebuie să se fi păstrat în forme destul de puţin „ortodoxe”, cu preoţi învăţând gesturile şi tainele religiei din generaţie în generaţie, fără a avea, adesea, hirotonisirea cerută de canoanele Bisericii pentru a păstra legătura apostolică. De aceea mai toate cuvintele desemnând la noi funcţiile şi ierarhia ecleziastică vor aparţine unui al doilea val, adică sunt de origine bulgărească sau grecească (dar şi în acest din urmă caz, de cele mai multe ori, prin intermediar bulgăresc): mitropolit, vlădică, popă, diacon, stareţ, duhovnic; de asemeni termeni privitori la lăcaşul de rugăciune: schit, strană, clopot, hram; sau elemente de liturghie: utrenie, vecernie, sfeştanie, prohod, nedeie, prescură, spovedanie, post, blagoslovenie; apoi termeni teologici: Maica Precista, duh, rai, iad şi multe nume de sărbători. Vechiul cuvânt (iată că şi acest cuvânt e latinesc, conventum, cu conotaţie religioasă de adunare a credincioşilor!), vechiul cuvânt „sunt” a fost contaminat de slavonul sventu încât a dat de-acum„sfânt”.

Aşadar, de-abia după acest contact cu ierarhia bisericească a bulgarilor, de curând organizată de bizantini (şi cu ierarhi bizantini), începe să se înfiripeze şi la noi obiserică mai organizată, mai disciplinată, mai „ortodoxă” — cu toate că multe datini vechi, cu iz păgân, păstrate sau născute în veacurile de izolare, s-au mai păstrat, şi se mai păstrează încă în credinţa noastră populară. Alungaţi de la nord de Dunăre de invazia ungurilor şi a pecenegilor, măcinaţi de certuri intestine şi atacaţi din sud de bizantinii mânaţi de un împărat de o excepţională energie, Vasileal II-lea zis Bulgaroctonul (adică „ucigătorul de bulgari”), bulgarii primului tarat se prăbuşesc cu totul, în 1018, iar ţara lor redevine, pentru mai mult de un veac şi jumătate, provincie bizantină. Din lupta necruţătoare dusă timp de 20 de ani de Vasile al II-lea împotriva regelui bulgar Samoil, istoria reţine un episod înfiorător: învingător într-o ultimă bătălie în care face 14 000 de prizonieri, basileul pune să le scoată ochii, tuturor, cu fierul roşu, lăsând la fiecare sută de oameni un om cu doar un singur ochi crăpat (câţi vlahi vor fi fost printre cei 14 000?). Jalnica coloană va mărşălui sute de kilometri, până ajung învinşii la vetrele lor, îngrozind în drum ţara întreagă şi posteritatea.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri