Arhive etichetă: Corneliu Zelea Codreanu

Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail

Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927) — relatarea lui Corneliu Zelea Codreanu

[…] În faţa situaţiei de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta iar nu să capitulez.

În mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti.

Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.

La aceste gânduri, grupul „Văcăreşti“ s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor nr. 20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.

Într-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu nr. 1:

„Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.
Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici“.

Corneliu Z. Codreanu

Această primă şedinţă a durat un minut, adică cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi de tari sufleteşte pentru a păşi într-o asemenea organizaţie unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare.

 

Din luptele tineretului român, 1919–1939. Culegere de texte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993

Carol II si legionarii

 Notă a Corpul Detectivilor nr.15960 din 29 decembrie 1937 referitoare la impresiile liderilor legionari faţă de soluţia guvernamentală aleasă de suveran şi componenţa noului cabinet. În discuţiile de la sediul legionar central a fost demascată intenţia regelui de a institui dictatura personală şi de a suspenda Constituţia de la 1923.

Prezenţa lui Istrate Micescu în guvernul nou format îi determină pe legionari să pregătească un marş asupra Bucureştiului, la care să participe 50 000 de oameni , mai ales muncitori. Garda demască intenţiile Regelui de instituire a dictaturii sale personale , folosindu-se de guvernul Goga. Acesta a fost adus la putere deşi avea cele mai puţine mandate, părintele Cristescu subliniind că aceasta înseamnă regim personal.

Continuă citirea →

Adevarul despre legionari

Membru al generaţiei ’27, Constantin Noica a constituit, ca şi ceilalţi colegi ai săi, obiectul unor ample investigaţii postdecembriste, încît avalanşa de cărţi, ce li s-au consacrat, este de-a dreptul impresionantă.

În acest context, apare o carte, întrucîtva singulară (Noica şi mişcarea legionară, Ed. Humanitas, 2007), datorată d-lui Sorin Lavric (autor, între altele, şi al unei Ontologii a lui Noica. O exegeză, Humanitas, 2005), care-şi propune să dezbată relaţia lui Noica cu Mişcarea Legionară, studiu binevenit, pentru că legionarii, deşi formează şi astăzi un subiect tabu, au beneficiat de cercetări aprofundate, aparţinînd chiar şi unor specialişti străini (C.W. Forester, Armin Heinen, Claudio Mutti, Francisco Veiga, Eugen Weber, Nagy-Talavera).

Servindu-se, deci, de un pretext – simpatia lui Noica pentru legionari, p. 52 –, Sorin Lavric deschide, cu bună ştiinţă, o adevărată cutie a Pandorei, dorind să ne prezinte adevărul despre legionari. Cartea, apărută exact în anul în care se împlineau două decenii de la decesul lui Noica, este, aşadar, meritoasă şi a dat naştere la comentarii şi polemici îndîrjite, autorul fiind acuzat, între altele, de încercarea de reabilitare a Legiunii.

Continuă citirea →

Idei şi fapte haiduceşti în mişcarea legionară

Reformele de la răscrucea secolelor XIX şi XX din România n-au avut acelaşi efect pe care l-au avut cele aplicate în ţările Europei Occidentale. Ele au adâncit şi mai mult prăpastia dintre păturile sociale, elita manifestându-şi ataşamentul faţă de valorile moderne, occidentale, iar masa largă a populaţiei rămânând fidelă tradiţiei. Lumea mondenă se delecta cu arta modernă – teatru, cinematograf, vernisaje etc. , iar ţăranii îşi continuau viaţa lor monotonă, rustică. Ţăranul român credea în valorile sale – ortodoxia şi obiceiurile –, unicele capabile în mintea lui să-i asigure bunăstarea şi propăşirea.

Context

În acea epocă confuză, când noi ape îşi croiau albia, în conştiinţa ţărănească, noile îndeletniciri aduseseră cu sine o alarmantă degradare a moravurilor. Opresiunea, credeau ei, venea necondiţionat din partea ciocoimii, şi ea exponentă a unor rânduieli nespecifice, constituite prin pătrunderea de peste meleaguri a unei civilizaţii de pe aiurea, capitalistă, străină de structurile sociale româneşti.

Războiul a schimbat mult mentalitatea ţăranilor. Rolul decisiv al ostaşilor – în covârşitoarea lor majoritate ţărani îmbrăcaţi în haine militare – la obţinerea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dus la o puternică activizare a ţărănimii din vechiul regat. Ţăranii au înţeles că de hotărârea şi starea spiritului lor, de sacrificiul lor depindea soarta ţării, că ei erau o forţă de care trebuie să se ţină seama1a. După reforma electorală (1919) şi cea agrară (1921), ţărănimea, ignorată o lungă perioadă, a ajuns în posesia dreptului de vot. Cele două transformări majore au generat mutaţii în viaţa partidelor politice: unele îşi precipită căderea, altele se nasc şi toate îşi modifică programele, orientându-le spre masele ţărăneşti.

Mişcarea legionară, un nou actor pe scena politică, orientată social mai mult decât celelalte formaţiuni către păturile păgubaşe, îşi croieşte drum spre putere. Deşi păstrează afinităţi doctrinare cu curentul european de extremă dreaptă, mişcarea legionară se singularizează printr-o ideologie specific românească. Influenţa tezelor străine a fost minimă în cazul legionarilor, primordiale fiind ideile autohtone. Calea pe care apucase România după 1918 nu corespundea aspiraţiilor tinerilor, aceştia dorindu-şi un regim în care să conducă şi să se simtă preţuiţi. Tineretul intelectual – deopotrivă cel din amfiteatrele universităţilor, ca şi cel care intraseră deja în viaţa publică – manifesta ostilitate faţă de liberali şi liberalism. Devenise comună ideea potrivit căreia o prefacere a stărilor trebuia să treacă – necondiţionat – prin prealabila răsturnare a liberalilor. Nimeni nu-şi mai putea aminti de liberalismul originar, nimeni nu mai asocia liberalismul cu Bălcescu.

Tinerii naţionalişti repudiau concepţiile împărtăşite de generaţia veche. Ei dezavuau politicianismul cu toate elementele sale imanente. Corneliu Zelea-Codreanu dorea o acţiune efectivă, solidară cu ţara prin dispoziţii lăuntrice şi chemări ancentrale; o formaţiune care să întrupeze idealurile sublime ale naţiunii române. Era vorba de o luptă mai mult pseudomilitară decât politică. Pasiunea lui Corneliu Zelea-Codreanu pentru viaţa cazonă, de la limbaj până la atitudine, ar fi trebuit să se impună şi în disciplina mişcării legionare 3a.

Moştenirea ideilor şi practicelor haiduceşti de către legionari a fost semnalată în istoriografie. Noi am fixat drept sarcină doar identificarea acestor motive, studiind reflecţia haiduciei în folclorul românesc şi în viaţa legionară.

Trecutul unui nume: haiduc

Haiducii, la origini, erau ostaşi lefegii – serviciile le erau solicitate începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea de domnii Ţărilor Române. Corpul haiducilor, în opinia lui Nicolae Grigoraş, a fost format de Ieremia Movilă, după modelul unei unităţi similare din Polonia. În iunie 1565, pretendentul la scaunul domnesc Ştefan Mâzgă, venind din Transilvania, a atacat Moldova „cu mulţi haiduci”. Haiducii, când aveau prilejul, se dedau numaidecât la jaf. În fruntea lor se afla un căpitan, după cum erau conduse şi celelalte corpuri de lefegii – cazaci, semeni, dorobanţi etc. Ulterior, sursele folclorice indică pe haiduci luptând împotriva Porţii Otomane. Către secolul al XVIII-lea, haiducia se transformă treptat în mişcare profund socială. Mişcarea haiducească îşi încheie existenţa începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar exemple de activitate socială de tipul celei a războinicilor populari întâlnim şi mai târziu.

La începutul secolului al XX-lea, imaginea pozitivă a haiducului la sat se păstra prin cântecul bătrânesc, iar la oraş, prin spectacolele teatrului de hoţi. Analiza textelor arată că teatrul de hoţi are o apariţie nu mai veche de deceniile III şi IV a veacului al XX-lea. Adesea, variantele acestea apar ca nişte modernizări ale pieselor haiduceşti. În locul ciocoilor, cu care se războiesc haiducii, este jefuită poşta trenului de Bucureşti. În locul poterii de arnăuţi, care îi urmăreşte pe infractori, apar jandarmii…

După instalarea bolşevicilor la conducerea Rusiei, comunismul îşi găseşte adepţi şi în spaţiul românesc. În aceste condiţii, tânărul Zelea-Codreanu face primii paşi în lupta sa naţionalistă, alături de câţiva colegi de liceu, înfiinţând prima organizaţie anticomunistă. Convocarea camarazilor săi în pădurea de la Dobrina cu scopul de organiza lupte de gherilă împotriva comuniştilor, ritualul de depunere a jurământului amintesc de o ceată de haiduci care nu putea să lupte împotriva comunismului decât cum au făcut-o înaintaşii lor: retragându-se în munţi. După manifestaţiile studenţeşti de la începutul deceniului al doilea, Corneliu Zelea-Codreanu constată că nu poate realiza dezideratele naţiunii româneşti şi nu are altceva de făcut decât să aleagă calea codrului10. Într-un elan haiducesc, el se hotărăşte să depăşească barierele impuse de politicienii corupţi şi trădători şi să ofere istoriei un exemplu al dreptăţii înfăptuite ca în vechile balade populare, cu arma în mână. Capii mişcării trebuiau să se sacrifice, să servească drept exemplu pentru generaţiile ulterioare. Alături de grupul care îi rămăsese fidel de la început, la iniţiativa lui Ion Moţa, Zelea-Codreanu pune la cale un atac împotriva celor care trădează interesele naţionale, act ce va purta numele „Complotului din Dealul Spirii”. Cei care urmau să fie asasinaţi erau: bancherii Bercovici, Mauriciu şi Aristide Blank, Stern, Filderman, Rosental, miniştrii Alex Constantinescu, Constantin Banu, George G. Mârzescu, Ioan Th. Florescu; personalităţile politice: C. Mille, Honigman ş.a. Aceşti „pigmei” trebuiau, în opinia „tinerilor haiduci”, pedepsiţi pentru că „au umilit şi au expus tuturor primejdiilor naţia românească”. Pe 8 septembrie 1923 studenţii sunt arestaţi şi deferiţi justiţiei. În timpul procesului, sunt deţinuţi la mănăstirea Văcăreşti, care fusese transformată ân temniţă. De aici vine şi numele fondatorilor d emai târziu ai Mişcării Legionare, Văcăreştenii. Văcăreştenii apar într-o fotografie de epocă îmbrăcaţi în costume populare, cu plete ţărăneşti, având aerul unui grup de haiduci, şi nu de complotişti. Astfel, ei se erijează în apărători ale naţiunii româneşti, plasând mai marii ţării în rolul de „slugi ordinare ai iudaismului”, „forţa ocultă care domină întreaga umanitate”; pretind rolul unor răzbunători ai ţărănimii, care luptă pentru triumfarea adevărului.

Arma

Fiind împiedicat să-şi continue acţiunea de organizare a cărămidăriei de la Ungheni, Corneliu Zelea-Codreanu se retrage în munţi. Gândul retragerii în munţi i-a obsedat mereu pe legionari. Or, aceasta însemna începutul unei lupte împotriva regimului social-politic existent.

Din lucrarea lui Zelea-Codreanu Pentru Legionari aflăm că motivul înfiinţării mişcării politice aminteşte de un erou din baladele haiduceşti, care nu mai poate suporta despotismul ciocoilor sau bătaia de joc a intendenţilor: „Căci eu nu mai pot rezista regimului de temniţă. Mă cobor. Las totul în voia sorţii; eu nu pot să dau nici o dezlegare. De acum umblu cu revolverul la mine. Şi la cea dintâi provocare, trag!” „Nu e bine să încercăm răscoale de mase – arăta Codreanu –, căci astăzi ar fi măcinate şi ar fi să împrăştiem numai nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, să lucrăm singuri, în număr restrâns şi numai pe a noastră responsabilitate.” Credem că această din urmă afirmaţie arată intenţia clară a lui Codreanu de a organiza o mişcare mai apropiată de cea haiducească, decât o formaţiune de extremă dreaptă de model occidental.

Atentatul lui Corneliu Zelea-Codreanu, din 1924, asupra prefectului Poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu, denotă motivaţia fundamentală a unui haiduc care „se retrage în munţi, adică răzbunarea unei nedreptăţi printr-un act criminal”. Manciu era privit de către presa de dreapta ca „un vândut evreilor”, care, pentru o avansare, putea bate un student până la sânge, în stradă sau la poliţie, fără a fi obligat să răspundă pentru faptele sale. Imaginea haiducului care îşi face singur dreptate, atunci când nu o poate obţine altfel, s-a impus cu repeziciune, şi într-o ţară unde reprezentanţii instituţiilor oficiale erau deseori să fie corupţi sau să comită diverse abuzuri, ştiind că vor scăpa nepedepsiţi, gestul nu mai apărea ca o crimă, ci ca un act de eroism. Astfel, pentru Manciu se potriveşte rolul căpitanului poteraşilor, unealtă a stăpânirii înstrăinate, care adesea este principalul exponent al eroului negativ, iar Corneliu Zelea-Codreanu apare cu toate atributele tradiţionale ale eroului pozitiv, înmănunchind năzuinţa fierbinte spre libertate şi dreptate socială; el întruchipează figura îndârjită a viteazului răzbunător.

În cele mai multe cazuri, Corneliu Zelea-Codreanu se identifică cu un disperat, care îşi încarcă arma în singurătate pentru a spăla cu sânge o nedreptate, înfruntând chiar şi poliţia. Aceasta coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români, după mulţi ani de dominaţie străină, adevărata justiţie. Tinerii radicali din Liga Apărării Naţional-Creştine căutau conştient această imagine prin intermediul diverselor lor acţiuni şi chiar prin scrierile lor; unele reflecţii ale lui Corneliu Zelea-Codreanu nu pot fi mai explicite prin tonul lor: „Ce vom face, dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage, pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo, unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. Muntele e de mult legat de noi, de viaţa noastră. El ne cunoaşte. Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vene închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi pentru credinţa noastră. Respingem, aşadar, umilinţa de a ne vedea din nou în lanţuri. Vom ataca de acolo, coborând în toate viesparele jidăneşti. Sus vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos vom împrăştia moarte şi milă.”

Vestimentaţia lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a camarazilor săi, modalitatea de a organiza adunările în campaniile electorale arată dorinţa lor de a fi văzuţi de public ca haiduci. Corneliu Zelea-Codreanu purta costum naţional, vorbea puţin, se închina şi rostea scurte alocuţiuni, dar cu mesaj naţionalist. În marşul legionarilor spre Cahul (1930), ni se înfăţişează vreo treizeci de călăreţi cu cruci albe pe piept şi cu pene de curcan la căciuli. Acest moment aminteşte şi de intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti. În concepţia legionară, Tudor Vladimirescu este „de crâncenă credinţă ca toţi purtătorii de flacără românească, ca marii noştri capitani, dar crezul lui a crescut până la cer şi lupta dusă până la jertva proprie şi-a găsit biruinţa pandurului în istorie”.

Calul

În 1929, Corneliu Zelea-Codreanu şi adepţii săi au făcut prin ţară mai multe marşuri legionare. În atmosfera prezentată mai sus, Corneliu Zelea-Codreanu venea cu maşina la un loc fixat din timp, unde era întâmpinat de adepţii săi, de acolo pleca pe un cal alb spre locul de adunare cu ţăranii. Călăreţii cu pene de păun sau de curcan la căciuli, semn distinctiv al marilor căpetenii militare moldave sau valahe în lupta împotriva invadatorilor străini, aminteau ţăranilor de momentele de glorie ale trecutului nostru naţional, năşteau în inima lor simţul protecţiei în timpurile atât de nesigure în care trăiau. Deseori, ţăranii îi aşteptau seara cu lumânări aprinse în mâini ori le vărsau în cale găleţi cu apă, în semn de noroc. Legionarii intrau în sate încolonaţi în pas bărbătesc. Îngenuncheau o clipă în faţa bisericilor şi se rugau, cu ţărănimea împrejurul lor, care privea cu dragoste pe aceşti tineri care nu preferau discursurile declamatorii cu care fuseseră de atâtea ori asurziţi şi amăgiţi, ci se mulţumeau cu rugăciunea, pe care toţi creştinii o înţelegeau, şi cu cântece de vitejie şi de unire de ţară. Referindu-se la acest episod, Zigu Ornea menţiona: „Este în toată această stilistică a comportamentului o regie bine strunită, care lasă impresia că e spontaneitate şi firesc. La început totul e probabil că e firesc, apoi, totul, inclusiv descinderea în sate pe cal alb de haiduc, s-a asamblat cu un ceremonial bine gândit”. Prin aceste peripluri, legionarii au câştigat adeziunea ţăranilor. Sătenii îi priveau cu admiraţie, ca pe eroi care luptă cu nedreptatea. În ciocnirile legionarilor cu jandarmii, le ţineau partea. Dacă erau răniţi îi îngrijeau, le dădeau de mâncare şi haine, sau îi găzduiau.

Îmbrăcămintea

Rigorile vestimentare erau respectate de fiecare legionar. Drept exemplu este cazul unui legionar din Chişinău, Constantin Buruiană, care se prezenta la adunările de cuib îmbrăcat în haine naţionale, cu două pistoale la brâu. Ulterior, mişcarea legionară va adopta cămăşile verzi drept uniformă. Cercetând folclorul haiducesc, aflăm că poporul a căutat să redea culoarea îmbrăcămintei haiducului prin verdele „frunzei de viţă” şi a „frunzei de fag”. Adresându-se mamei, acesta o roagă: „…Să-mi croieşti o dulamiţă, / Verde, ca frunza de viţă, / Că la vară-i răzmeriţă. / Să-mi croieşti un comănac, / Verde, ca frunza de fag, / Ca să-mi fie cu el drag…”.

În folclorul haiducesc este evocată înfrăţirea haiducului cu codrul, muntele, arma. Haiducul vorbeşte cu codrul, cu frunza, cu iarba, cu florile, se sfătuieşte, îşi destăinuie dorinţele. Deseori, în baladele haiduceşti fagul îşi apleacă crengile, să-l ascundă pe haiduc, iarba verde devine protectoare a făptuirilor haiducului, ea se ridică în urma voinicului şi îi ascunde urma, crengile ţin cu credinţă armele, căprioara roade „frunzişul des”, face fereastră, ca voinicul „să-şi facă ochii roată”: „Numai codruleţul drag / dă dreptate la sărac / Numai arcul după spate / dă săracului dreptate”. Acest motiv este evocat frecvent atât în „folclorul legionar”, cât şi în scrierile legionare, în special, cele care aparţin lui Corneliu Zelea-Codreanu. În momentele disperate, el pleacă în codru sau în munţi… În ciocnirile legionarilor cu poliţia, Corneliu Zelea-Codreanu, asemenea unui haiduc din balade, susţine că unicul său sprijin este revolverul. Motivul respectiv are o prezenţă pregnantă în cântecele legionare: „Legionari să-ntindem hora pe-ntregul zăvoi, / Că suntem la noi acasă, în ţară la noi / Vine timpul haiduciei, codru să-ndrăgim, / Numai codru plânge frunza, când noi suferim…”.

O acţiune frecvent întâlnită în folclorul haiducesc este travestirea, deghizarea haiducului. La acest procedeu recurgeau mai mulţi haiduci, indiferent de vremurile şi spaţiul în care au haiducit. Ei se îmbrăcau în haine călugăreşti, de ţăran, se deghizau în moşnegi neputincioşi pentru a scăpa de poteră. Corneliu Zelea-Codreanu a apelat de mai multe ori la asemenea „şiretlic”, atât în momentele de prigoană, cât şi în cele de legalitate. În 1931, un ordin al Serviciului Secret de Informaţii atenţiona Inspectoratul de Poliţie Chişinău că Corneliu Zelea-Codreanu se afla în acest oraş deghizat în moşneag cu barbă, iar la începutul lunii decembrie 1933, îmbrăcat în haine de călugăr cu ochelari şi barbă, locuia la un schit. De aici, după raportul unui informator S.S.I., el spunea legionarilor să se ascundă pe la mănăstiri că în curând „se va întâmpla ceva” (asasinarea lui I.G. Duca). În istoriografie există opinia că, deghizarea lui Codreanu în moşneag, călugăr ar fi o fabulaţie inventată de Siguranţă, însă, presupunerea că acesta se ascundea în haine de călugăr este exprimată de legionari, mai precis, de Iulian Sârbu, şeful Gărzii de Fier din Basarabia, care o spunea nu poliţiei, ci camarazilor săi.

Jertfa

Jertfa are rădăcini adânci în istoria poporului român. Ea are un loc aparte în baladele haiduceşti. Trebuie să menţionăm că Corneliu Zelea-Codreanu, în Pentru Legionari, nu rareori aminteşte sacrificiile şi lupta bravilor haiduci pentru libertatea întregului popor, nu pentru binele propriu: „Neamul nostru n-a trăit prin milioane de robi, care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii…, care în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin «majorităţile laşe» şi «cuminţi». Ei înving sau mor, indiferent. Pentru că, atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se durează din onoarea lor”. Aici, se cuvine să subliniem că liderii legionari au urmărit ca legionarii să cunoască glorioasele fapte ale haiducilor. O primă etapă în aderarea unui tânăr la Garda de Fier era obligaţia de a citi cartea Haiducul, acţiune ce avea drept scop inocularea spiritului de aventură. Această „probă” trebuia să fie susţinută de candidaţii care doreau să adere în „frăţiile de cruce”, unitate inferioară a mişcării legionare. Făcând apologie acestor viteji naţionali, Corneliu Zelea-Codreanu urmărea să zămislească „oameni noi” cu calităţi de erou, „nişte uriaşi în mijlocul istoriei noastre, care să biruiască toţi duşmanii patriei”. În viziunea lui, lupta şi biruinţa legionarilor trebuiau să se continue dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Asemenea unui haiduc care luptă pentru moarte, legionarul trebuie să iubească moartea, deoarece sângele său va servi la cimentarea României legionare: „Moartea noastră în modul acesta ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât sforţările zadarnice ale vieţii noastre întregi”. În perioada interbelică, sacrificiul a fost intens exploatat din punct de vedere politic, plecându-se de la scenariul mitologic al celor două balade populare româneşti – Meşterul Manole şi Mioriţa. Mitul morţii, cununia cosmică şi zidirea spirituală au fost analizate şi comentate intens la acea epocă, depăşindu-se cadrul ştiinţific.

Numele şefului

Numele Codreanu este strâns legat de haiducie. La începuturile mişcării haiduceşti termenul codrean desemna tâlharii de codru, adică haiducii. Spre exemplu, Ion Neculce, în Letopiseţul Ţării Moldovei, relatează că, în timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685–1693), vreo 40 şi mai bine de codreni-tălhari ţineau drumurile din Ţara de Jos39. Cu numele respectiv este cunoscut haiducul Codreanu, faptele căruia sunt reflectate în folclor. După legendele româneşti se presupune că acest haiduc a trăit toată viaţa în codrii Orheiului. Despre viaţa lui se ştie foarte puţin, totuşi se vehiculează ideea că haiducul Codreanu s-ar fi tras din viţă de domn, de loc din Bucovina. El a haiducit multă vreme prin codru şi în cele din urmă murit la o mănăstire.

Cântecul

Corneliu Zelea-Codreanu considera că singura posibilitate de manifestare a stării lăuntrice sunt cântecele legionare. Folclorul legionar cuprinde mai multe specii muzicale: doine, hore, cântece de marş, imnuri etc. Acestea erau închinate ideilor legionare: moarte, răzbunare, muncă, jertfă ş.a., dar şi eroilor legionari, cum ar fi Căpitanul, Nicadorii, Decemvirii, celor căzuţi în Spania etc. Textele cântecelor conţin ameninţări la adresa aşa-numiţilor duşmani ai mişcării: „I-om îneca în râu de sânge /Asemeni şerpilor îi vom zdrobi”.

De obicei, cei asupra cărora erau îndreptate ameninţările sunt numiţi cu cuvinte peiorative din folclorul haiducesc: ciocoi, tâlhari, călăi etc. Legionarii se numesc în cântece: voinic, haiduc, pandur etc. Evreul preia rolul grecului fanariot, care „despoaie de comori poporul românesc”.

Cântecul legionar, apreciază Eugen Weber, făcea parte din întregul ceremonial legionar, al cărui scop esenţial impresiona publicul, de a inspira tânărul aflat în căutarea unei credinţe, de a-i speria pe unii şi de a-i incita pe alţii.

Temniţa

Un alt motiv frecvent întâlnit în folclorul legionar este închisoarea. Mama din baladele haiduceşti care-şi plânge feciorul întemniţat reapare în cântecele legionare. Desigur, acest motiv descrie reala suferinţă a sutelor de mame care-şi lăcrimau feciorii ferecaţi de jandarmi: ” …Du-te dorule cu bine, / La părinţii mei din sat / Şi le spune că feciorul lor / A fost întemniţat. / De-i vedea plângând pe mama / Lângă vatră în pridvor, / Şterge-i ochii cu năframa, / Spune-i că de ea mi-e dor…”.

Legionarul figurează în cântece ca răzbunător al poporului, fapt ce aminteşte de haiducul plin de măreţie, eroism şi avânt de luptă, care îi pedepseşte şi îi înfierează cu asprime pe ciocoi, purtătorii suferinţei poporului. După cum am susţinut mai sus, legionarul spală cu sânge o nedreptate comisă nu împotriva sa, ci a poporului: „…Mie mi se urca sângele în cap şi iar îmi trecea prin minte să pun mâna pe armă, să mă ridic în munţi şi să trag cu nemiluita în cetele de duşmani şi de vânduţi, dacă autorităţi româneşti şi legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra naţiunii române, a onoarei şi a viitorului ei şi dacă aceste legi şi autorităţi vândute i-au închis orice speranţă de dreptate şi de mântuire românească”.

Căpitanul

Corneliu Zelea-Codreanu se intitula Căpitan, pe când Adolf Hitler – Führer, iar Benito Mussolini – Duce, în traducere, conducător. Din scrierile legionare aflăm că astfel a fost numit Corneliu Zelea-Codreanu la sugestia lui Ion Moţa. Însă în timpul Complotului din Dealul Spirii, Corneliu Zelea-Codreanu îi trimite lui Nicolae Dragoş un bileţel în care semnează Căpitanul Furtună. Termenul căpitan apare în documentele Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. El derivă de la capitaneus şi este întâlnit prima dată în documentele interne ale Moldovei în timpul domniei lui Despot Vodă. În Ţara Românească termenul este cunoscut în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Căpitanii erau numiţi de domnii ţării şi aveau ca atribuţii: în timp de pace − administrarea ţinutului, iar în timp de război − conducerea cetelor de ostaşi (lefegiii). Tradiţia folclorică ni-i indică pe căpitani în fruntea cetelor de haiduci. Deseori căpeteniile au în spate activitate militară. De exemplu, haiducul Coroi era căpitan în armată şi „a fugit din armatî, s-apucasî di făcut dreptati la săraci”51. De altflel, şi Corneliu Zelea-Codreanu a avut un trecut militar. Căpitanul legionarilor, ca şi alţi căpitani, devenise „semizeu”. În perioada de maturitate a mişcării, printre legionari circula credinţa că nu poţi ascunde nimic de Căpitan, iar simbolul legionar pătratul cu două puncte, care a înlocuit în 1933 semnul Gărzii de Fier reprezentat prin cele 3 linii paralele şi perpendiculare, semnifica ochii lui Codreanu. Foile cu acest simbol încleiate pretutindeni semnificau faptul că Zelea-Codreanu îşi urmăreşte advesarii peste tot. În timpul prigoanei, Codreanu însuşi s-a numit haiduc. În literatura legionară, căpitanul este un om năzdrăvan, care din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, iese deasupra, este un învingător, iar de va cădea, el se va ridica din nou şi va învinge.

sursa: rostonline.org

“Profilul interior al Căpitanului” de Emil Cioran

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere.

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri ?

Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.

Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.

Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea : “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.

Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.

Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

-”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

-”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

-”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.

Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.

A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.

Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !

Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.

Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.

Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

“Glasul strãmoşesc”, Sibiu, anulVI, nr.10 din 25 decembrie 1940

Carol II, Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea legionara

Codreanu

In perioada interbelica, pe fondul unor tensiuni intre Romania si U.R.S.S., aceasta din urma nedorind sa recunoasca apartenenta Basarabiei la Romania, s-a amplificat o stare de spirit ostila stangii in general si extremei stangi in special, justificata intr-o mare masura si de nenumaratele cazuri de spionaj, proiecte de atenate, propaganda etc., pe care Siguranta le inregistra si le semnala ca fiind originare din Rasaritul sovietizat.

Se stia totodata ca Internationala a III-a comunista avea drept tema centrala, in ceea ce priveste statul roman, desprinderea Transilvaniei, Dobrogei, restului Moldovei, sub pretextul autodeterminarii etnico-teritoriale.

Desi in perioada interbelica sectia romana a Kominternului era neinsemnata numeric, totusi exista sprijin logistic din exterior. In plus, majoritatea absoluta a membrilor partidului comunist din Romania erau alogeni (cu deosebire maghiari, evrei si bulgari) ceea ce sporea radicalismul respingerii si pe criterii etnice, din partea majoritatii romanesti.

In aceste conditii, inca din anii ’20 se cristalizeaza un curent radical de dreapta, traditionalist, acut anticomunist si antisemit sub aspect economic, curent ce-si are originea la Iasi si care se formeaza in mediile universitare. Fenomenul nu era singular in epoca, aspecte asemanatoare inregistrandu-se practic in intreaga Europa. Treptat, simbolistica acestei drepte radicale se va concentra in persoana carismaticului  avocat iesean Corneliu Zelea Codreanu. Tanar, sobru, laconic, cu certa aplicabilitate mistica, el era un tip uman rar, una din acele plasmuiri ale unor vremuri romantic-medievale sau haiducesti. Indiscutabil fanatic in conceptii si chiar patruns de un gen de rigiditate, Codreanu nu avea nici un fel de inclinatie spre arta negocierii, diplomatie secreta si oratorie. Mai mult ascet decat iubitor al placerilor vietii, Codreanu era un Savonarola roman de tip nou, care nu se sfia sa recurga chiar la violenta pentru a raspunde nedreptatii, insultelor, umilintelor pe care adversarii le orchestrau impotriva Miscarii legionare – organizatia pe care Codreanu a creat-o practic din nimic in anul 1927.

Tineri, entuziasti, practicand un gen de voluntariat lucrativ in lumea satelor, preferand cantecul si marsul discursului politic clasic, legionarii starnesc initial sincera simpatie a lui Carol. Ei apartin cam aceleasi generatii, daca ne gandim bunaoara ca liderul Garzii era nascut in anul 1899, in vreme ce regele Carol II era doar cu sase ani mai in varsta. Nationalismul declarat al gardistilor placea regelui Carol. Aprecia totodata aceasta disciplina de casta, dinamismul lor tineresc si chiar criticile pe care legionarii le adresau partidelor politice, politicianismului in general si indirect chiar democratiei care (in optica legionara) risca a cangrena aproape societatea romaneasca.

Carol II

Existau deci o serie de punti. Totusi, Carol nu a tinut cont de cultivarea de catre Codreanu a unei anumite verticalitati, a unui fanatism cu tenta morala care il deosebea net de modelul clasic al omului politic roman. Etica, morala – chiar la un om devenit totusi fara voia sa ucigas) nu erau simple forme fara fond, Codreanu land ca indreptar sufletesc si infrumator al conduitei particulare mitul initiatilor intru ortodoxie.

Desi considerau Coroana o institutie aproape sacrosanta, pentru legionari spectacolul luxuriei suveranului devenea tot mai neplacut, tot mai iritant, cu atat mai mult cu cat favorita regelui era de origine evreiasca, veritabil blestem coletiv, in conceptia lor.

In ciuda acestor nemultumiri latente, Carol cauta sa-si atraga masa gardistilor si pe Codreanu in speta, gandind probabil sa anexeze organizatia propriilor sale ambitii autocratice. Codreanu nu dorea insa a se transforma de buna voie intr-o marioneta la dispozitia regelui. Ca si Carol, Codreanu era un orgolios. Numai ca, daca in cazul regelui acest orgoliu personal cunostea accente de egoism tot mai pronuntat, in cazul lui Codreanu el trebuie inteles mai ales ca o nederogare de la niste principii ferm trasate. Iata cum doua personalitati accentuate au fost menite in fapt ciocnirii.

Dupa o tinerete tumultoasa, marcata de activism, incarcerari si presiuni dure din partea autoritatilor, se poate spune ca liderul legionarilor ajunge acum, in anii ’30, la apogeul popularitatii, in special in ceea ce priveste tineretul. Cu neascunsa invidie, marele istoric Nicolae Iorga se arata indignat de faptul ca un tanar plecat din semianonimat poseda un dar carismatic capabil a atrage un mare numar de oameni. Si regele observa acest lucru, dar credea ca putera folosi acest aspect in folosul sau.

Vexatiunile la care autoritatile vremii ii supun pe legionari nu dau roadele scontate si Carol incearca varianta ofertelor tentante, mergand pana intr-acolo incat ii propune lui Codreanu functia de prim-ministru. In schim, ii cere supunere neconditionata, in sensul ca liderul Legiunii sa-l rcunoasca pe monarh drept sef spiritul al organizatiei, iar Codreanu urma sa devina un fel de „locotenent” al suveranului.

In mod stupefiant pentru Carol, Codreanu a refuzat propunerea, prevalandu-se de juramantul de credinta al legionarilor fata de el si de incompatibilitatea dintree functie nepaertizana a monarhiei si rolul bizar al regelui, de sef al unui partid politic.

mars legionar

Carol spumega de furie: iata un om politic roman cu totul insensibil la avantajele puterii – sau a iluzei acesteia, cel putin – punand mai presus de toate respectarea unor principii. Numai ca liderul Garzii de Fier era periculos de tanar si se putea dovedi un concurent puternic al regelui la bursa simpatiilor populare. Cert e ca regele se convinge de faptul ca acesta nu poate fi cumparat. Paralel cu agrearea Legiunii de catre Germania, in Carol incolteste teama si se aamplifica totodata cruzimea.

Codreanu trebuia deci suprimat. Dupa ce acesta din urma il va mustra dureros, dar cuviincios, pe Nicolae Iorga pentru inconsecventele sale politice, la indemnul regelui, Codreanu intra sub lupa justitiei, o justitie subordonata lui Carol. I se insceneaza un  proces in care e acuzat de legatura cu o putere straina si de intentia de a da o lovitura de stat pentru a instaura un regim dictatorial. Suntem in anul 1938. In acea vreme popularitatea Legiunii era totala in mediile studentesti si la tara. Cu probe contrafacute, Codreanu este condamnat la 10 ani. Cateva luni mai tarziu, sub pretextul unei incercari de evadare de sub escorta e lichidat impreuna cu cativa camarazi.

In toata tara represiunile sunt cumplite. Executiile se deruleaza fara judecata, dupa criterii pur subiective, frizand cele mai elementare norme ale justitiei. Imensa majoritate a victimelor e reprezentata de tineri, unii extrem de dotati intelectual si care aveau principala vina de a fi membri sau simpatizanti ai Miscarii legionare. Spectacolul se doreste a inspaimanta pe posibilii adepti ai Legiunii. El umple insa de oroare chiar pe adversarii acesteia.

Cele mai cunoscute asasinate romanesti

Din nefericire si tara noastra a cunoscut aceasta practica de a elimina figuri politice incomode, existand o lista destul de lunga a unor personalitati ale caror sfarsituri au fost stabilite inainte de vreme. In ordine cronologica, incluzand unele tentative esuate:

1. Asasinarea lui Mihai Viteazul in 1601 de catre generalul Gheorghe Basta la ordinul imparatului habsburgic Rudolf al II-lea, care nu dorea o noua unire a tarilor romanesti.

2. Tudor Vladimirescu, conducatorul Revolutiei de la 1821, a fost ucis de membrii Eteriei in urma unui complot pe data de 27 mai.

3. Barbu Catargiu, prim-ministru al Romaniei a fost omorat sub clopotnita Mitropoliei in 1862. Implicatiile politice ale asasinarii lui Catargiu au fost atat de mari incat nici astazi identitatea asasinului nu este cunoscuta, desi anumite avansuri in ancheta fusesera facute de procurorul Desliu. Mai mult, dosarul i-a fost retras si inmanat unui alt procuror, Soimescu, care in scurt timp l-a inchis.

4. Ion C. Bratianu a supravietuit la doua tentative de asasinat, prima din partea unui fost profesor, Ion Pietraru, care a incercat sa il injunghie si cea de-a doua a fost orchestrata de un lider al Opozitiei, Iosif Oroveanu.

5. Viata Regelui Ferdinand a fost pusa in pericol in 1918 de catre Simion Rosal, un agitator bolsevic ce primise ordin de la Lenin sa il asasineze pe monarhul Romaniei intregite.

6. In 1920 s-a incercat asasinarea lui Constantin Argentoianu, ministru de Interne, tot de catre bolsevici, prin detonarea unei bombe in Senatul Regatului Romaniei. Argentoianu a scapat nevatamat, dar ministrul Justitiei Dimitrie Greceanu, episcopul Dimitrie Radu si senatorul Spiru Gheorghiu au murit in explozie.

7. Premierul I.G. Duca a fost asasinat de Nicadori, o echipa a mortii legionara, in gara din Sinaia in 1933.

8. Mihail Stelescu, un fost membru al Garzii de Fier devenit apoi un critic acerb al acesteia, a fost asasinat de Decemviri, tot o echipa legionara, in timp ce se recupera in Spitalul Brancovenesc dupa o operatie.

9. Pe 29 noiembrie 1938 sunt asasinati Nicadorii, Decemvirii si Corneliu Zelea Codreanu, conducatorul Garzii de Fier, de jandarmii care ii transportau in inchisoarea din Jilava, din ordinul lui Carol al II-lea.

10. Armand Calinescu a fost considerat de gardisti principalul vinovat de uciderea lui Zelea Codreanu asa ca pe 21 septembrie 1939 prim-ministrul este impuscat in timp ce se afla in masina sa in zona Eroilor.

11. Masacrul de la Jilava a fost o epurare nemaiintalnita in istoria tarii noastre a elitelor de catre Garda de fier. Generalul Gheorghe Argesanu, Mihail Moruzov, colonelul Zeciu, Nicolae Iorga, Victor Iamandi cat si alti 59 de oameni au fost asasinati in noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, ca urmare a complicitatii acestora in actiunile de represiune a legiunii in timpul regimului carlist.

12. In perioada comunista au avut loc morti misterioase in cadrul redactiei romanesti a Europei Libere care poarta in mod indirect semnatura Securitatii. Noel Bernard, seful sectiei romanesti, moare de cancer la plamani. Emil Georgescu este atacat de nenumarate ori si chiar injunghiat de 27 de ori si desi nu moare din cauza ranilor, sfarseste mai incolo de cancer, la fel ca Mihail Cismarescu. Preda Bunescu moare si el in mod subit.

sursa: ziare.com

Corneliu Zelea Codreanu – Destinul unui naţionalist

Corneliu Zelea Codreanu se numără printre cei mai controversaţi politicieni din istoria României. În anii ’20 ai secolulului trecut a fondat o puternică organizaţie de extremă dreapta – Mişcarea legionară, ai cărui adepţi îl numeau „Căpitan” şi aşteptau de la el să facă „o Românie frumosă şi mândră, ca soarele sfânt de pe cer”. Datorită popularităţii sale a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea, care a ordonat asasinarea adversarului său naţionalist, în noiembrie 1938.

Paradoxal, „Căpitanul” a intrat pe „scena istoriei” tot printr-un asasinat. La 25 octombrie 1924 l-a împuşcat pe Constantin Manciu, prefectul Poliţiei Iaşi, acuzat de Codreanu că-i maltrata pe tinerii naţionalişti din oraş. În urma unui proces controversat, desfăşurat la Turnu-Severin, a fost achitat, sub motivaţia că atunci când a tras cu revolverul se afla în legitimă apărare.

Colaboratorii lui Codreanu i-au recomandat după sentinţa de la Turnu-Severin să rămână în atenţia publică, prin oficializarea relaţiei pe care o avea cu tânăra focşăneancă Elena Ilinoiu. Naţionaliştii s-au „mobilizat exemplar” pentru a mediatiza nunta şefului lor, care a fost un eveniment al epocii. Apropiaţii lui Codreanu chiar au filmat procesiunea, însă Ministerul de Interne a confiscat şi distrus atât pozitivul, cât şi negativul.

NUNTĂ CA-N POVEŞTI
În memoriile sale, apărute cu titlul „Pentru legionari”, Corneliu Codreanu descrie astfel nunta din 14 iunie 1925: „Am plecat la Focşani (se afla la Iaşi, unde făcuse căsătoria civilă cu câteva zile în urmă, n.r.) cu mama mea, tatăl meu, fraţii, surorile, mireasa şi socrii. Ajunşi acolo, am fost găzduiţi de Generalul Macridescu.

Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nunţii şi ne-a spus că totul este aranjat şi că din celelalte oraşe sosiseră peste 30.000 oameni, cari fuseseră încartiruiţi cu toţii, şi că vor mai sosi în timpul nopţii. Că toată lumea din Focşani primeşte cu plăcere să găzduiască pe oaspeţi.

A doua zi dimineaţa, mi s-a adus un cal – aşa era programul – şi după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afară din oraş, la Crâng. Pe mar¬ginile şoselei, de o parte şi de alta, era lume, prin copaci erau copii, iar pe şosea veneau în urma mea naşii, în trăsuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza şi Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col. Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgică Niculescu, Maior Băgulescu şi alţii. Venea apoi carul miresei cu şase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntaşilor. În total 2.300 care, trăsuri şi automobile, toate încărcate cu flori şi lume îmbrăcată în costume naţionale. Eu ajunsesem la 7 km. de oraş, în Crâng, şi coada coloanei încă nu ieşise din Focşani.

În Crâng s-a oficiat nunta pe o estradă de scânduri, pre¬gătită anume. Erau de faţă între 80-100.000 de oameni. După oficierea slujbei religioase, au început hora, jocurile şi petrecerea. Apoi a urmat masa întinsă pe iarbă verde. Fiecare îşi adusese de mâncare, iar focşănenii avuseseră grije şi pentru lumea venită din alte părţi.
Toată această desfăşurare de costume naţionale, de care româneşti, de viaţă şi de entuziasm, a fost filmată.

Peste câteva săptămâni s-a reprezentat la Bucureşti. Dar numai de două ori, căci ministrul de Interne a confiscat şi filmul, şi copia lui şi le-a dat foc.

Spre seară, nunta s-a terminat într-o înfrăţire şi însufleţire generală. Eu am plecat în aceeaşi noapte cu soţia şi câţiva ca¬marazi la Băile Herculane, unde am rămas două săptămâni la o veche familie de cunoscuţi, Şt. Martalog”.

SPÂNZURAT LA ORDINUL LUI CAROL AL II-LEA
În 1927, Corneliu Zelea Codreanu a fondat Legiunea „Arhanghelul Mihail”, organizaţie naţionalist-extremistă ce propunea instaurarea unui regim autoritar. Viziunea lui Codreanu s-a intersectat însă cu planurile regelui Carol al II-lea, care a dorit să scape de potenţialul concurent. Tensiunile dintre cei doi lideri au escaladat în decembrie 1937, când Partidul „Totul pentru Ţară” (al Mişcării legionare) s-a clasat pe locul al treilea în alegeri, cu 15,58% din voturi. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, Corneliu Zelea Codreanu împreună cu principalii lideri ai Mişcării legionare au fost arestaţi, sub diverse pretexte. La 27 mai 1938, „Căpitanul” a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, fiind scos de pe scena publică a ţării.

Întrucât situaţia din Europa era tensionată, germanii pregătindu-se de război, Corneliu Zelea Codreanu putea fi încă un „actor” important în jocurile politice. Nu de puţine ori îşi afirmase simpatia pentru dictatorul german Adolf Hitler. Tocmai de aceea, Carol al II-lea a decis să-şi elimine advesarul şi din cauza „potenţialului” său extern, nu numai intern.

La 15 noiembrie 1938, regele a plecat într-un turneu prin Europa. Avea programate vizite la Londra şi Paris, dar şi o întrevedere cu Hitler. Cei mai sceptici dintre apropriaţii lui Codreanu au interpretat această deplasare a suveranului ca un prilej de asasinare a „Căpitanului”. Crima era pusă pe seama ministrului de Interne, Armand Călinescu.

În seara de 29 noiembrie 1938 comandantul închisorii din Râmnicu Sărat (unde se afla de ceva vreme „Căpitanul”) a primit ordin de la generalul Ion Bengliu – şeful Jandarmeriei – să-l ridice pe Corneliu Codreanu şi pe alţi 13 deţinuţi, numiţi de legionari „Nicadorii” (asasinii lui I.G. Duca) şi „Decemvirii” (asasinii lui Mihail Stelescu). Nu întâmplător au fost asociaţi lui Corneliu Codreanu şi cei 13 legionari, deoarece aceştia intraseră deja în mitologia mişcării ca luptători contra oponenţilor. Existau numeroase cântece legionare la adresa lor, fiind citaţi şi în ceremonii.

Conform declaraţiei dată de comandantul închisorii în 1940, ordinul iniţial prevedea să fie împuşcaţi în judeţul Râmnicu Sărat, însă acesta a justificat că acţiunea putea aduce prejudiciu Coroanei şi astfel au fost transferaţi la Jilava. Transportul s-a făcut într-un camion, iar fiecare deţinut era însoţit de un jandarm înarmat. Unele relatări ulteriore descriu că cei transportaţi erau legaţi cu sfori la mâni şi la picioare, dar cu toate acestea au fost acuzaţi că încercaseră să evadeze în timpul transportului. De asemenea, unii memorialişti au relatat că în epocă s-a afirmat că cei 14 au fost strangulaţi de jandarmii care-i însoţeau, după care au fost împuşcaţi în spate pentru a se motiva tentativa de evadare. Alte versiuni memorialistice afirmă faptul că cei prezenţi în camionul care i-au transportat pe cei 14 deţinuţi nu erau jandarmi angajaţi la închisoarea Râmnicu Sărat, ci persoane bine instruite anterior, care au avut misiune specială privind operaţiunea de asasinare a acestora. În orice caz, indiferent de forma morţii, este puţin probabil ca legionarii să fi încercat să evadeze, având în vedere precauţiile care au fost luate anterior transportului.

Incidentul s-a petrecut în noaptea – spre dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1938, în pădurea Tâncăbeşti (care se află între Ploieşti şi Bucureşti). În primele zile după anunţarea morţii lui Corneliu Codreanu prin Bucureşti circula zvonul că maiorul de jandarmi care a condus operaţiunea ar fi primit suma de 2.000.000 lei, iar fiecare dintre jandarmii însoţitori câte 200.000 lei.

Al. Gregorian, comandatul Închisorii Jilava (unde au fost aduşi apoi cei 14 morţi), a declarat în 1940 că în momentul în care camionul a intrat pe poarta acesteia, pe la 9 dimineaţa, era însoţit de motociclişti şi de doi comisari regali. Decedaţii ar fi fost îngropaţi în comun lângă o pădurice de salcâmi în afara zidurilor închisorii, peste care s-ar fi aruncat gunoaiele amplasamentului. După acest moment, unul dintre cei doi comisari ar fi sunat la un superior, căruia i-a spus că cei 14 au încercat să evadeze de sub escortă. Indiferent de modul cum au fost îngropaţi, este cert că în 1940, când s-a efectuat dezhumarea, s-a găsit într-adevăr o groapă comună, iar cadavrele prezentau plagă împuşcată.

În după-amiaza zilei de 30 noiembrie a fost dat publicităţii comunicatul oficial privind tentativa de evadare de sub escortă a celor 14 legionari: „… În dreptul pădurii de la km. 30 al Şoselei Bucureşti-Ploieşti, automobilele în care se aflau deţinuţii au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi, care au dispărut, şi în acel moment transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte şi ceaţă densă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispărea în pădure. Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă”.


ELENA CODREANU – CRESCĂTOARE DE GĂINI

De nunta ca-n poveşti a „Căpitanului” s-a ales praful. După moartea sa, soţia, Elena, a fost scoasă de legionari din ţară şi găzduită în Germania, în taberele extremiştilor de dreapta care s-au refugiat de Carol al II-lea. S-a întors în ţară în 1940, însă n-a mai putut ajunge în Germania după „rebeliunea legionară”, din ianuarie 1941. În timpul regimului comunist a stat în închisori şi lagăre.

Adrian Marino relatează în „Viaţa unui om singur” (Polirom, 2010) cum după anii de închisoare a fost deportat în Bărăgan, la Lăteşti, într-unul din satele strategice ridicate înainte de moartea lui Stalin de către deportaţii de pe graniţa cu Iugoslavia. Aici a întâlnit-o şi pe soţia „Căpitanului”, devenită „Dna Colonel Praporgescu”. Redăm în continuare fragmentul din memoriile lui Marino despre acea amintire insolită:

„Existau de altfel mai multe categorii de deportaţi şi toate izolate între ele. «Celebrităţile», VIP-urile, ca să mă exprim astfel ca Dna Maria Antonescu, soţia Mareşalului, care păstrase o oarecare morgă, sau Dna Codreanu, soţia Căpitanului, recăsătorită, devenită între timp, chiar în Lăţeşti, „Dna Colonel Praporgescu”, aveau gospodării, grădini, destul de bine instalate şi organizate. Soţia «Căpitanului», de altfel, o femeie de treabă, făcea tot ce-i stătea în putinţă să uite şi să i se uite «trecutul». Situaţie ambiguă şi absurdă. Multe puteam să-mi imaginez. Dar că într-o bună zi voi deveni «clientul» soţiei «Căpitanului», de la care voi cumpăra cu regularitate ouă, o astfel de situaţie era mai mult decât suprarealistă”.

sursa: jurnalul.ro