Arhive etichetă: constiinta

Carol I – Tragedia unei conştiinţe

„Autorizaţia de semnare a tratatului de neutralitate cu Rusia (Convenţia secretă româno-rusă, semnată la 18 septembrie 1914, cunoscută şi sub numele de Acordul Sazonov-Diamandi, stipula recunoaşterea de către Rusia a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români şi încorporate de Austro-Ungaria, garanta şi apăra integritatea teritorială a Regatului român, în schimbul neutralităţii binevoitoare a acestuia. Specialiştii consideră această convenţie ca primul pas serios al României spre alianţa cu Antanta.) mi-a fost dată de către preşedintele Consiliului [de Miniştri] numai în numele său. Or un astfel de angajament cerea depline împuterniciri semnate de rege conform uzanţelor şi precedentelor diplomatice. În telegrama din 28 septembrie, Ioan [I.C.] Brătianu îmi transmitea: În ceea ce priveşte deplinele puteri este necesară participarea altor factori, ceea ce eu nu aş putea obţine actualmente şi, în orice caz, nu înainte de Consiliul de Coroană”.

„Alţi factori”, se înţelege, se reduceau la unul singur: adeziunea regelui. De la începutul războiului, în timp ce aveau loc negocieri între România şi Rusia, un om la Castelul de la Sinaia (reşedinţa de vară din Carpaţi a suveranilor) resimţea o frământare crescândă şi cu adevărat patetică. Nimeni n-ar putea contesta că a existat o măreţie în această dramă a unei conştiinţe.

Continuă citirea →

Un mit naţional – Mihai Viteazul

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutaţiile petrecute în conştiinţa românească. Domnitorul care a reuşit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei ţări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipseşte cu desăvârşire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea şi chiar mai târziu, spre 1800, la Şcoala Ardeleană. Puse în evidenţă, pe lângă personalitatea excepţională a lui Mihai, erau ideea creştină şi strânsele raporturi cu împăratul Rudolf. De asemenea, ambiţia cuceritorului apărea frecvent ca mobil al acţiunii, ocupând în schema interpretativă locul pe care mai târziu îl va lua „ideea românească”.

Continuă citirea →

Despre conştiinţă

Pe scenă unul face pe prinţ, altul pe ministru, altul pe slugă, sau pe soldat, sau pe general, etc. Dar aceste deosebiri sunt numai pe dinafară; înăuntru, în miezul unei astfel de înfăţişări, se află la toţi acelaşi lucru: un biet comediant cu grijile şi nevoile lui.

În viaţă este tot aşa. Deosebirile rangului şi ale avuţiei dau fiecăruia un rol deosebit de jucat, fără a produce însă vreo deosebire internă în fericirea şi liniştea sufletească, ci şi aici se găseşte în fiecare din noi acelaşi sărman muritor, cu nevoile şi neajunsurile lui, care în privinţa materiei sunt felurite la feluriţi oameni, dar în privinţa formei, adică a adevăratei firi, sunt cam aceleaşi pentru toţi, deşi cu diferenţe de grad; şi nici măcar diferenţele de grad nu se iau după starea socială sau după bogăţie, adică după rol. Căci tot ce există şi se întâmplă pentru un om, există nemijlocit numai în conştiinţa lui şi se întâmplă numai pentru dânsa; astfel este evident că cel dintâi element esenţial va fi calitatea conştiinţei însăşi, de la care va atârna în mai toate cazurile mai mult decât de la formele şi figurile ce se înfăţişează în ea. Toată strălucirea şi toate petrecerile, oglindite în conştiinţa tâmpită a unui nerod, sunt foarte sărace faţă cu conştiinţa lui Cervantes, când scria el pe Don Quijote într-o temniţă întunecată.

Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă

Ce este conştiinţa?

Conştiinţa este extrem de greu de definit ştiinţific pentru că este pe de-a-ntregul subiectivă. Din acest motiv, studiul ei a aparţinut multă vreme filozofiei şi religiei. De curând au intrat în dezbatere şi biologii, îndeosebi neurobiologii. Unii dintre ei speră ca imaginea cerebrală şi citirea electrică a semnalelor creierului vor dezvălui corelaţia neurală a conştiinţei, şi chiar se fac progrese în domeniu. Dar încă nu se cunoaşte ce anume din activitatea cerebrală ne face să fim conştienţi. Cu certitudine nu există vreo zonă a creierului activă când suntem conştienţi şi pasivă când nu mai suntem. Chiar şi în cazul în care acceptăm (şi nu toată lumea o face) că ea ar izvorî din creier, tot mai există probleme. De ce ar trebui ca o masă de neuroni să simta ceva?

Situaţia a fost botezată problema grea a conştiinţei, unii oameni încercând s-o explice numind-o proprietatea emergentă a reţelelor neuronale active – ceva ce se naşte din interacţiunea între neuroni, dar care nu se găseşte în aceştia. Lacuna a atras şi alte teorii, mai ciudate, care propun stări cuantice capabile de a produce conştiinţa, explicaţii matematice şi altele asemenea.

Unii cercetători susţin că n-ar fi vorba decât de o iluzie.