Arhive etichetă: conflict

Crimă pe treptele altarului

Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică şi cumplită familie. Printre strămoşii săi angevini se afla şi Foulque cel Negru, despre care se spunea că ar fi pus să i se arunce soţia în flăcări şi că la constrâns pe propriul său fiu să-i ceară iertare în patru labe, înşeuat ca un cal. Se povestea că una din bunicile lui, contesa de Anjou, ar fi fost vrăjitoare şi ar fi zburat într-o zi prin fereastra unei biserici. Fiul său Richard va spune mai târziu că o astfel de familie nu putea fi decât învrăjbită, căci toţi purcedeau de la diavol şi la diavol se vor întoarce.

Continuă citirea →

Conflicte în istorie – Thomas Morus împotriva lui Henric al VIII-lea

Anglia, 1528. Regele Henric al VIII-lea hotărăşte să divorţeze de soţia sa, Caterina de Aragon, sub pretextul că nu i-a dăruit un urmaş la tron, de fapt pentru a se putea căsători cu metresa lui, Anne Boleyn, dama de onoare a reginei.

Continuă citirea →

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict la începuturile modernităţii

Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea aduc schimbări în spaţiul Ţărilor Române, determinate de:

– declinul Imperiului Otoman; 

– ascensiunea Imperiului Ţarist în Balcani;

Continuă citirea →

Tatăl contra fiului

Prinţul moştenitor Frederic cere de la fereastră cruţarea vieţii prietenului său, von Katte. Regele l-a silit să asiste la execuţie.

Întotdeauna au existat conflicte între generaţii; nu este nimic extraordinar în aceasta. Când însă este vorba de o familie puternică, asemenea disensiuni capătă o notorietate deosebită şi durabilă. Unul dintre cele mai celebre diferende a fost cel dintre aşa-numitul „Rege Sergent”, Frederic Wilhem I al Prusiei, şi fiul său, Frederic, născut în 1712.

Continuă citirea →

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul mediu

Cadrul internaţional (secolele XIV-XVI). Rezistenţa antiotomană a Ţărilor Române (secolele XIV-XV).

Secolul al XIV-lea marchează intrarea pe arena politică central şi sud-est europeană a românilor ca subiect internaţional, cu un cadru politic propriu recunoscut, prin afirmarea statelor româneşti unitare.

Continuă citirea →

Miron Costin versus Constantin Cantemir

Miron Costin (1633-1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori şi istoriografi din literatura română.

Constantin Cantemir a fost domnitor în Moldova (1685-1693), fiind tatăl cărturarului şi domnitorului Dimitrie Cantemir.

Cărturarul şi incultul

Miron Costin

Dintre toţi Costinii, Miron este personalitatea cea mai complexă şi mai cunoscută în ţară şi în afară. Calităţile sale de om politic, de diplomat iscusit şi de mare cărturar, precum şi amiciţia cu conducătorii Poloniei, l-au făcut pe logofătul Miron Costin suspect în mintea prudentului şi bănuitorului domn Constantin Cantemir. Mai ales că domnul intrase sub influenţa Ruseteştilor, rivali şi adversari foarte îndârjiţi împotriva Costinilor, şi a lui Miron, în mod deosebit.

În 1691, tocmai când se pregătea să-şi însoare fiul mai mic, Pătraşcu, cu domniţa Safta, şi să devină astfel cuscrul domnului, iată că Ilie Tifescu a dezvăluit un complot: se pretindea că Velicico, fratele lui Miron Costin, urmărea să fie domn în locul lui Constantin Cantemir. Furios şi sfătuit de Iordache Ruset, domnul taie, fără judecată, pe Velicio Costin. Era Velicico „om de fire şi de treabă la toate socotelile şi îndrăzneţ”. Vina lui era că îl înfruntase pe Cantemir Vodă cu o vorbă dură, de ocară, arătându-i că era incult.

Constantin şi Antioh Cantemir

Povesteşte Neculce că Ruseteştii, răi la inimă, au socotit răpunerea lui Velicico Costin drept o momeală pentru Cantemir Vodă: să-l trimită pe lumea cealaltă pe Miron a cărui cultură, influenţă politică şi faimă umbrea orice boier moldovean şi chiar orice domn aflat în scaun voievodal. Era prea învăţat, prea deştept, prea influent, prea bogat, cu prea mulţi prieteni în afară, prea fără teamă, ca să nu fie incomod şi vrednic de a fi bănuit că vrea să-şi facă fratele domn. De aceea, Iordache Ruset l-a povăţuit pe Vodă: „Acum, de vreme ce ai omorât pe Velicico, trimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară, ori vinovat, ori nevinovat, să nu scape, c-apoi încă a hi mai rău şi de tine şi de noi. Deci Cantemir Vodă nu şi-au socotit viaţa lui, că era trecut cu bătrâneţele, om de 70 de ani, ci s-au potrivit neprietenilor şi nu şi-au cruţat sufletul”.

Logofătul Miron nu se afla în Iaşi, ci la moşia Barboşi, lângă Roman. Îi murise soţia, Ilina, şi se pregătea s-o înmormânteze, când „au sosit şi la dânsul, de la Cantemir Vodă, armaşul al doilea, Racoviţă, cu un steag de oaste de lefegii, ca să-l ducă la Iaşi. Ce el se rugase ca să aibă păsuială până şi-a îngropa giupâneasa, şi să purceadă; şi fiind aşa, iată de sârg au sosit şi Macri vătavul cu a doua poruncă, cum în ce loc îl va afla, acolo să-i taie capul. Şi după poruncă aşa într-acela ceas i-au tăiat capul şi l-au astrucat (îngropat) împreună cu giupâneasa lui”.

Aşa, într-un decembrie troienit, rece şi vrăjmaş, acolo, la marginea Romanului, din intriga unor boieri invidioşi, din spaima unui domnitor bătrân şi şovăielnic, a căzut cel mai ilustru cap al acelui veac românesc.

Ciocnirea titanilor

Întâlnirea dintre Vincent Van Gogh şi Paul Gauguin , cei doi titani ai penelului, personalităţi cu mult prea puternice pentru a putea realiza o ideală înfrăţire de viaţă şi muncă, s-a dovedit în acelaşi timp providenţială pe plan artistic, dar nefastă pe plan uman, cu grave consecinţe în existenţa celor doi.

Temperamentul pasionat al lui Van Gogh  şi vitalitatea debordantă a lui Gauguin păreau a-i apropia la început. Fiecare dintre ei cunoscuse deja celebritatea, consacrarea saloanelor pariziene, dar şi decepţiile neînţelegerii cu care era încă întâmpinată pictura lor plină de îndrăzneli şi inovaţii revoluţionare.

Cuprins de o febrilitate nepotolită nici de munca istovitoare, nici de absint (cu care îl deprinsese Gauguin), obosit de vicisitudinile vieţii citadine, Van Gogh caută în sud căldura soarelui şi libertatea de creaţie, orizonturi şi inspiraţii noi.

Dar singurătatea îl apasă şi, în curând, îl cheamă la Arles şi pe Gauguin, pentru că are nevoie de prietenia lui tonifiantă, pentru că e fiinţa cea mai potrivită nevoii sale de a comunica cu cineva –  ca om şi artist – de la egal la egal.

Primele zile de convieţuire nu decurg în armonia visată, căci Gauguin n-a răspuns de la început cu acelaşi entuziasm invitaţiei lui Vincent, deşi îl aprecia mult ca artist. Van Gogh aştepta un prieten şi vede instalându-se lângă el un stăpân. În zadar caută el să-l epateze cu picturi noi, originale, pentru a-i cuceri admiraţia. Firea voluntară, dominatoare a „tahitianului”, exercita o nefericită influenţă asupra nervilor lui Vincent.

O tristă neînţelegere îi curmă toate elanurile care se ciocnesc de egoismul prietenului, mult prea preocupat de propria lui persoană pentru a aprecia dovezile de devoţiune ale camaradului său. Şi totuşi, cei doi, după scurte dispute trecătoare, regăsesc mereu imboldul creator, lucrând cu înfrigurare până la epuizare, singura lor destindere, unicul lor liman fiind cafeneaua din cartier.

Dar certurile se înteţesc şi viaţa în comun devine insuportabilă. Vincent are dese accese de furie şi nu-şi mai poate stăpâni nervii. Îşi loveşte prietenul aruncându-i în faţă un pahar de absint, iar altă dată încearcă pur şi simplu să-l ucidă cu un brici.

Când, sub imperiul unei alte crize nervoase îşi taie o ureche (cu acelaşi brici),  Gauguin fuge îngrozit, lăsându-şi amicul pradă nebuniei, care s-a instalat latent în creierul lui răvăşit de istovitoarea căutare a unei fericiri iluzorii, a absolutului, în artă şi prietenie. Gauguin dispare pentru totdeauna, iar Van Gogh va cunoaşte pentru multă vreme trista recluziune rezervată celor cu mintea tulburată. Lungul episod al convieţuirii sale cu Gauguin, avea să-i dea lovitura de graţie. După o perioadă în care lucrează până la epuizare, se împuşcă în piept şi moare din cauza acestei răni.

Astfel se încheie o dramă reală, a două mari destine surprinse în meteorica lor ciocnire.

Dromihetes, primul rege însemnat al Geţilor

Conflictul dintre Lisimah, urmaşul lui Alexandru cel Mare în Tracia, şi marele rege al Geţilor, Dromihetes

Dromihetes este cel dintâi monarh însemnat al Geţilor, pe care-l cunoaşte istoria şi poate fi pus pe acelaşi plan cu marele Burebista şi eroicul Decebal. Sunt cele trei figuri reprezentative din istoria strămoşilor noştri.

Conflictul dintre Lisimah şi Dromihetes a izbucnit – se pare – pe de o parte din cauza pretenţiilor celui dintâi de a se întinde asupra ţărmului stâng al Dunării, pe de altă parte, fiindcă regele get revendica cetăţile de pe malul dobrogean, cetăţi care dominau câmpia munteană.

Au fost mai multe lupte, toate nefericite pentru regele macedonean. Într-una din ele, întâmplată probabil prin anul 300 înainte de Christos, a căzut prizonier însuşi fiul lui Lisimah, tânărul Agatocles. Regele get s-a purtat însă foarte bine cu el  – o anticipare a celor ce aveau să se întâmple opt ani mai târziu cu însuşi tatăl prizonierului – ba l-a trimis chiar, după câtva timp, îndărăt la Lisimah, cu daruri, în nădejdea – spune istoricul grec Diodor din Sicilia – de a căpăta înapoi prin omenia asta pământul pe care i-l răpise Lisimah.

Regele macedonean voia însă cu totdinadinsul să-şi întindă stăpânirea la nordul Dunării. De aceea, după ce-şi rotunjise regatul prin cuceriri în Asia, el pregăteşte o armată importantă – cifra de 100.000 de oameni a istoricului grec Polyainos e totuşi, se pare, exagerata – şi porneşte, în anul 292 înainte de Christos, împotriva lui Dromihetes. Provizii nu-şi luase destule, crezând că va găsi la duşman. Armata macedoneană trece Dunarea şi înaintează în interiorul ţării, unde începe însă în curând a suferi de foame şi de sete. Geţii – aşa cum vom face şi noi mai târziu – arseseră, se vede, totul în calea năvălitorilor. Situaţia armatei lui Lisimah devine critică; el însuşi e sfătuit de prieteni să fugă, dar refuză. În cele din urma, Geţii îi înconjură şi-i iau pe toţi prizonieri.

Dromihetes s-a purtat şi de data aceasta foarte frumos cu cei prinşi. Pe Lisimah îl întâmpină – ne spune izvorul grec – cu mare respect, îl numeşte tată şi-l conduce, împreună cu familia sa, în oraşul numit Helis. Aici, Geţii cer zgomotos uciderea regelui Macedonenilor. Dromihetes le spune însă că e mai bine să-l lase în viaţă, fiindcă astfel le va da, din recunoştinţă, cetăţile care au fost mai înainte ale lor ; iar pe de altă parte, dacă piere Lisimah, se va ridica un alt rege în locul lui şi va veni, desigur, cu mai multă mânie împotriva lor.

În faţa acestor argumente, Geţii cedează. Se face apoi un mare banchet. Macedonenilor li se serveşte deosebit. Într-o sală mare, având pe jos covorul regal luat ca pradă de război de la Lisimah, se aşează o masă de argint, cu vase şi cupe tot de argint; mâncările sunt din cele mai bune. Geţii, în schimb, stau alături pe paie, la nişte mese de lemn; mănâncă bucate simple puţine – legume şi carne din vase de lemn – şi beau din pahare de lemn sau de corn de vită. În toiul ospăţului, Dromihetes umple cel mai mare dintre cornurile de băut şi se adresează lui Lisimah, pe care-l numeşte încă o dată tată, întrebându-l: ce masă i se pare mai regească, a Macedonenilor sau a Geţilor? A Macedonenilor, fireşte, răspunde Lisimah. Dacă e aşa, de ce ţi-ai lăsat toate ale tale, atât de strălucite, ca să vii în sărăcia noastră? A recunoscut atunci Lisimah greşeala făcută, a făgăduit că pe viitor va fi prieten şi aliat şi că nu va uita binele de acuma al lui Dromihetes. Iar acesta a primit cu dragoste făgăduiala Macedoneanului, şi-a luat îndărăt cetăţile pe care i le răpiseră oamenii lui Lisimah şi l-a eliberat pe regele Macedoniei cu cinste. Un istoric şi arheolog grec, Pausanias, afirmă că Lisimah i-ar fi dat lui Dromihetes şi pe fiica sa de soţie.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946

Strauss versus Strauss

Johann Strauss tatăl (1804-1849) a fost un compozitor romantic  austriac, faimos pentru valsurile sale şi popularizarea acestora, alături de Joseph Lanner, cea mai cunoscută piesă a sa fiind „Marşul lui Radetzky”.

Johann Strauss fiul (1825-1899) a fost un compozitor austriac, ce şi-a câştigat celebritatea prin cele peste 140 de valsuri create: „Dunărea albastră”, „Sânge vienez”, „Vals imperial” etc.

CINE-I MAI BUN?

Johann Strauss tatăl

 Johann Strauss era un om de acţiune, care căutase să-şi asigure printr-o energie şi un talent puţin comune, privilegiul de a fi stăpânul unic al muzicii de dans din vremea sa. Scăldat în undele zgomotoase ale simpatiei generale, se crezuse invulnerabil. Îşi învinsese toţi rivalii. Nu îşi închipuise însă că ar putea fi detronat din poziţia pe care şi-o cucerise cu atâtea eforturi chiar de proprii fii – Johann şi Josef – a căror vocaţie muzicală era evidentă. Cu o admirabilă dorinţă de a progresa pe tărâm muzical, stârniţi desigur şi de cultul pentru geniul tatălui lor, Johann şi Josef deveniră pianişti străluciţi, complăcându-se tot mai mult în atmosfera artistică de care era plină Viena şi epoca lor, în ciuda încercărilor tatălui lor de a-i ţine departe de ea. Acesta era convins că muzele nu-şi dăruiesc de mai multe ori sărutul în aceeaşi familie şi voia să-şi scutească proprii copii de existenţa amară a muzicienilor mediocri.

         “De ce te împotriveşti cu atâta îndârjire ca Johann şi Josef să devină muzicieni?” îl întrebau nedumeriţi prietenii.

         “Pentru că vreau să fie fericiţi, le răspundea el. N-aţi văzut oare ce se întâmplă la noi cu muzicanţii? Mozart a murit la 35 de ani, Weber la 40, Schubert numai la 31. Muzica este o afacere dintre cele mai proaste în vremea noastră!”

Să fi fost în această pornire împotriva muzicalităţii copiilor săi numai grija părintelui pentru viitorul lor sau ea ascundea şi gelozia artistului care se teme să nu fie depăşit de urmaşi. Astfel, copiii erau siliţi să depună eforturi tot mai mari pentru a-şi camufla interesul faţă de muzică, ferindu-se de tatăl lor care nu tolera în propria casă alţi artişti în afara lui.

Johann Strauss fiul

Fiul cel mare, pe care îl chema tot Johann, îi semăna tatălui ca înfăţişare şi temperament. Avusese cu el o întâmplare, pe care nu putea să o uite. Strauss tatăl compunea odată un nou vals, dar nu găsea modulaţia potrivită între două fragmente. Se crease în casă o tensiune ameninţătoare. Deodată, Johann se aşeză la pian şi găsi, fără nici un efort, modulaţia care dăduse compozitorului atâta bătaie de cap.

         “Leul tânăr îşi arată ghearele – îi spuse soţiei. Voi avea grijă să i le retez din timp.

Vocaţia muzicală a fraţilor Strauss găsi însă un aliat firesc în mama lor care citea mai bine în sufletul copiilor ei decât tatăl furat de preocupările sale. La Viena, micul Johann şi mama sa mergeau uneori pe înserat la grădina Sperl unde se instalau la o masă depărtată de estrada orchestrei, ca să nu fie observaţi, şi ascultau valsurile lui Strauss. Pe cele mai multe le cunoşteau de la repeţiile de acasă, dar erau destule care li se păreau noi şi fermecătoare. La auzul aplauzelor şi ovaţiilor publicului erau cuprinşi amândoi de o bucurie pe care încercau s-o ascundă cu sfială unul de altul. Când Strauss îi descoperea sau îi atrăgea cineva atenţia aupra lor, îi alunga aproape brutal acasă, temându-se ca nu cumva băiatul să prindă definitiv gust pentru muzică. Visa să facă din el un abil comerciant, iar din Josef, tehnician, poate chiar inginer.

Ameţit de sucesele pe care le repurta, Strauss săvârşi greşeala, într-o clipă de mânie provocată de gelozia soţiei sale, de a-şi părăsi de dragul altei femei căminul şi copiii. Începu acum pentru el o viaţă agitată, care avea să-l macine curând. Se încredea prea mult în talentul şi în puterile lui, pe care le-a irosit fără socoteală timp de aproape 10 ani, că să întreţină la început 10 copii, cinci din prima căsătorie şi tot atâţia din a doua, mai târziu ca să satisfacă şi nenumăratele capricii ale celei de-a doua soţii.

În acest timp, susţinut de mama sa, micul Johann, cu perseverenţă şi ambiţie, îşi continuă pregătirea încercând să-şi valorifice talentul muzical. Nu mult timp după aceea, se hotărăşte să ia asupra sa răspunderea întreţinerii întregii familii.

         “Deşi nu mi-am încheiat pregătirea teoretică şi aş mai avea multe de învăţat – spunea el – grija pentru mama şi pentru fraţii mei mai mici mă sileşte să-mi câştig pâinea cu ceea ce ştiu. Vienezii vor avea un nou capelmaistru.

Mânat de un instinct căruia nu i se putea împotrivi, Johann înjghebă una din cele mai sprintene capele de dans şi concert din câte existau în oraş la data aceea. Presa vieneză află repede de pregătirile lui, de repetiţiile cu orchestra, care durau câte 10-12 ore pe zi. Ziariştii sesizaseră picanteria momentului. Nu era vorba de apariţia unei noi capele şi a unui nou compozitor, ci de un mic “Prometeu muzical”, care se răzvrătise împotriva supremului zeu al valsului, tatăl său, Johann Strauss.

Strauss contra Srauss! Ştirea izbucni în toamna anului 1844, dând de lucru reporterilor mondeni, cronicarilor muzicali şi meliţei fără astâmpăr a cafenelelor. Vienezii se împărţiră în două tabere, unii aprobând însufleţiţi hotărârea plină de curaj a fiului, alţii luând cu îndârjire apărarea tatălui.

În sfârşit, apărură pe zidurile oraşului afişele aşteptate cu nerăbdare ale primului concert:

         “Invitaţie la serata dansantă care va avea loc marţi 15 octombrie 1844 în casina lui Dommayer din Hietzing. Johann Strauss (fiul) are onoarea să-şi dirijeze  pentru prima oară propria capelă şi, pe lângă diverite uverturi şi fragmente din opere să-şi prezinte mai multe compoziţii proprii. Se recomandă protecţiei şi bunăvoinţei onoratului public, Johann Strauss-junior.”

Interesul populaţiei a fost enorm.

         “Cum? Se întrebau trecătorii. Încă un Strauss?

         “Regele valsului are un concurent în persoana propriului său fiu”.

         “Un mic Strauss alături de marele Strauss?!”

         “Avem, în sfârşit, un moştenitor al tronului!”

Toate locurile din sală au fost ocupate cu mult înainte de ora anunţată, şi lumea, care continua să sosească, era fericită să găsească o palmă de loc, cel puţin în grădină. Se iscau discuţii în public; oameni cu feţe aprinse luau apărarea părintelui “ultragiat” de fiul “ingrat”; alţii mai tineri, găseau foarte firesc faptul ca acesta să încerce să-şi afirme cât mai curând calităţile artistice. Partizanii tatălui se adunaseră pe la marginile sălii şi păreau să aştepte un consemn de atac.

Johann Strauss fiul şi orchestra sa

Cu ochii lui ageri, Johann Strauss-fiul văzu privirile pline de aşteptare, unele şi de ură, care îl măsurau încordate. Urcă pe estradă, înfruntând cu îndrăzneală mulţimea şi sfidând pe cei care îi erau ostili. Apariţia lui făcu o puternică impresie asupra vienezilor. Era un tânăr înalt, smead, cu sprâncenele frumos arcuite, cu ochi vii şi scânteietori, cu mustaţa subţire, căreia avea să-i adauge mai târziu favoriţi bogaţi. Zvelt şi elegant în fracul cafeniu, el îşi uimi ascultătorii cu tonul plin şi catifelat al viorii sale cremoneze, străbătut de o vibraţie inimitabilă, care trezi fiori în sală. Toţi admirau măiestria cu care tânărul virtuos îşi conducea orchestra şi instinctul sigur cu care învia imaginile muzicii interpretate

Veni şi momentul mult aşteptat: cel dintâi vals al tânărului Strauss. După primele măsuri, vienezii ştiau totul: se născuse noul suveran al valsului! Era o muzică mai adâncă în sentimente şi mai bogată în poezie decât cea pe care o ascultaseră până acum. Publicul reacţionă imediat. O furtună de aplauze nemaiauzite cutremură pereţii, femeile fluturau batistele, cei din fundul sălii săriră pe scaune ca să vadă mai bine. O adevărată frenezie cuprinse pe ascultători.

Într-un ungher al sălii, tăcută şi cu ochii roşii, şedea Anna Strauss. Era bucuroasă şi emoţionată. Ştia că fiul ei îşi cucerise auditoriul de la început şi pentru totdeauna. Presa vieneză confirmă, a doua zi, acest lucru.

         “Bună seara, tată Strauss! Bună dimineaţa, Strauss-fiul!” Astfel îşi începea articolul a doua zi ziarul “Der Wanderer”. “A venit, a cântat şi a învins”, parafrazând maxima latină celebră. “Viena are acum un tânăr şi simpatic prinţ al valsului, care ştie s-o încânte şi s-o farmece. Bună dimineaţa, Strauss-fiul!”

Johann Strauss-tatăl află astfel, din sursa autorizată a opiniei publice, că în oraşul unde se crezuse singur stăpân este loc şi pentru un alt “zeu” al vienezilor, Johann Strauss-fiul.


sursa: George Sbircea, Johann Strauss, Editura Muzicală, 1963

Martin Luther versus Papa si Imparat

Martin Luther (1483 – 1546) a fost teolog, reformator religios, întemeietorul protestantismului german.

Leon X (1475 – 1521)  a fost papă între 1513 şi 1521.

Carol Quintul (1500 – 1558) a fost împărat romano-german din 1519 până la abdicarea sa, în 1556.

 

O ZI ISTORICĂ

Wittenberg, 31 octombrie 1517. Cu casele lui scunde de lemn, Wittenbergul seamănă cu un sat mare. Şi totuşi e o capitală. Împreună cu Torgau, el împarte cinstea de a fi reşedinţa ducelui de Saxa, mare elector.

În această zi, ajunul Sărbătorii tuturor Sfinţilor, pretutindeni domneşte animaţia. Măturătorii curăţă străzile, oamenii îşi împodobesc casele, lăsând să atârne peste ferestre tapiserii pe care au prins flori şi frunze.  La Wittenberg, 1 noiembrie este o dublă sărbătoare: se celebrează şi hramul capelei de la castel.

Ora prânzului. Un mic grup se apropie de uşa capelei. Un călugăr, cu rasa şi cu gluga neagră pe cap, ţine nişte hârtii într-o mână, un altul duce un vas de lut. Ajunşi în faţa capelei, cel care ţine vasul de lut scoate o mică bidinea şi mânjeşte puţin uşa, în timp ce călugărul în rasă lipeşte, rând pe rând, hârtiile pe care le ţine în mână.

Călugărul este Martin Luther. Textele afişate sunt bomba care va face să explodeze catolicismul: “Din dragoste pentru adevăr şi în scopul de a-l lămuri, următoarele teze vor fi susţinute la Wittenberg sub preşedenţia reverendului părinte Martin Luther, schimnic augustin, profesor de arte, doctor şi lector de Sfânta teologie. Respectivul roagă pe cei care, absenţi fiind, n-ar putea discuta cu el, să binevoiască a o face în scris. În numele Domnului nostru Isus Hristos. Amin.” Urmează textele tezelor în chestiune.

Odată cu afişarea lor, Luther scrie Papei o scrisoare în care îi expune fondul tezelor sale. De asemenea, Luther trimite o copie mai multor cunoscuţi ai săi, teologi. Două săptămâni mai târziu, documentul era răspândit în toată Germania.

Trei ani şi nouă luni aveau să se scurgă între afişarea tezelor şi ruptura cu Biserica Romei, sancţionată prin excomunicarea lui Luther. Dar cine a provocat această ruptură?

PRIMELE REACŢII

vanzarea indulgentelor

1 noiembrie 1517. Nimeni nu se prezintă la Wittenberg pentru a discuta tezele propuse de Luther.

Prima reacţie: o lucrare a călugărului Tetzel – căruia i s-a încredinţat predicarea indulgenţelor – publicată la sfârşitul acelui an şi intitulată “Antiteze”, este arsă în public de studenţii din Wittenberg.

La Vatican, Papa Leon X consideră atitudinea lui Luther un incident minor. Indulgenţele au mai întâmpinat şi alte dificultăţi, instituţia respectivă a fost deja contestată de clerici şi de laici în Franţa, în Germania şi în alte părţi şi totuşi n-a suferit cu nimic, gândeşte Papa.

La începutul primăverii anului 1518, însă, Leon X citeşte plin de iritare un memoriu intitulat “Rezoluţie asupra virtuţii indulgenţelor”, în care este demascată mârşăvia acestei practici. Semnat Martin Luther. Autorul a avut îndrăzneala să trimită textul suveranului în persoană.

Două săptămâni mai târziu lui Martin Luther i se cere să vină la Augsburg, unde se întrunea Dieta, pentru a se explica în faţa acesteia. I se cere o triplă declaraţie: “Retractez greşelile mele. Nu voi recădea în ele. Nu voi tulbura tihna bisericii”.

Ce spune Luther?

Veau să urmez învăţămintele Bisericii, dar nu pot să retractez atâta vreme cât nu voi fi încredinţat că doctrinele mele sunt potrivnice Scripturii.

4 iulie 1519. Provocat de dominicanul Ioan Eck la o întrecere oratorică, Luther contestă explicit întâietatea Papei: “Biserica nu are decât un singur cap adevărat, pe Hristos”.

 EXCOMUNICAREA

Papa Leon X

15 iunie 1520. Papa îl ameninţă pe Luther cu excomunicarea. Reacţia reformatorului este dură. Publică noi texte care duc la ruptura de Roma. El cere vehement reforma Bisericii prin intermediul unui Conciliu naţional, căruia îi fixează o ordine de zi: punerea în discuţie a celibatului preoţilor, a pelerinajelor, reducerea numărului de taine etc.

10 decembrie 1520. Bula de excomunicare, devenită executorie, este arsă într-o dimineaţă rece şi cenuşie, în mijlocul curţii Universităţii din Wittenberg. Studenţii râd şi cântă în jurul micului rug.

ÎN FAŢA ÎMPĂRATULUI

 

Împăratul Carol Quintul

Peste câteva zile se petrece un eveniment neaşteptat, uluitor.  Lui Luther i se comunică:

Împăratul doreşte să vă audă la Dieta dela Worms. Iată permisul de liberă trecere.

Permisul, semnat Carol, este pe numele “cinstitului, iubitului şi devotatului Martin Luther”. Împăratul Carol V se gândeşte la un compromis.

Vreau să-l văd şi să-l ascult pe acest călugăr, după aceea voi hotărî în legătură cu excomunicarea.

 NU POT ŞI NICI NU VREAU SĂ RETRACTEZ NIMIC

 

Martin Luther

Atmosfera din sala arhiplină, luminată de torţe fumegânde, este apăsătoare. Luther urmează să răspundă oficialului din Trier, Johan von Ecke, care-i va pune întrebări. Călugărul augustin trebuia să rostească fiecare frază întâi în germană, apoi în latină, pentru împărat.

Şedinţa începe abia la şase seara. Luther intră palid, transpirat, cu un aspect foarte modest, în rasa lui neagră, şi se prezintă în faţa auditorului de nobili. Spre propria-i mirare, de la primele răspunsuri date oficialului, vocea sa răsună puternică şi limpede. La fel de limpezi îi sunt şi cererile: în loc de a i se condamna tezele fără a fi discutate, să i se arate în lumina Scripturii, prin ce sunt dăunătoare. Oficialul i-o retează brusc:

Nu discutăm. Retractezi sau nu?

Atâta vreme cât nu mă vei fi convins cu argumente luate din Scriptură, continui să-mi apăr tezele, căci nu cred nici în Papă, nici în conciliile care au greşit de atâtea ori. Conştiinţa mea este prizoniera cuvântului divin. Nu pot şi nici nu vreau să retractez nimic. Dumnezeu să mă aibe în paza lui!

În sală se lăsă o tăcere cumplită, urmată de murmure. Şedinţa este ridicată într-o atmosferă de mare tensiune.

La ieşire, Luther vede mulţimea venită să-l întâmpine. Aproape fără voie, ridică braţele într-un fel de gest de victorie, iar germanii îl aclamă. Imediat, însă, se aud fluierături; sunt ale spaniolilor din suita imperială. Oamenii din jurul lui Luther îi spun:

Aţi auzit? Nu mai sunteţi în siguranţă, viaţa vă va fi în curând în primejdie. Dar noi suntem alături de dumneavoastră, nu ne temem nici de Papă, nici de împărat!

Curând, un secretar imperial îl anunţă că hotărârea s-a confirmat. Este excomunicat. De fapt, este izgonit din imperiu. Încotro să se ducă, dacă nu la Wittenberg, singurul refugiu unde mai poate nădăjdui să primească ajutor cu condiţia să sosească la timp.

Pe drumul spre oraşul de pe Elba, Martin Luther este răpit. El află curând că, din ordinul ocrotitorului său, electorul de Saxa. De acord cu toată nobilimea din Turingia, Frederic a născocit această stratagemă spre a evita să-l predea el însuşi pe supusul său, potrivit dispoziţiilor legale.

Este 4 mai 1521, ora 11 seara. Ruptura se produsese. Luther pleca de la Worms pentru a-şi ocupa locul în istorie!

Henric II-lea versus Thomas Becket

Henric al II-lea (1133-1189) a fost Duce al Normandiei şi rege al Angliei (1154-1189), numit şi Plantagenetul după numele casei regale căreia îi aparţinea.

Thomas Becket (1118-1170) a fost arhiepiscop de Canterbury (1162-1170), fiind venerat ca sfânt și martir de Biserica Catolică și de Biserica Anglicană.

 

Crima

          În Anglia, în secolul al XII-lea, lupta pentru supremaţie între biserică şi puterea laică a adus în prim plan două puternice personalităţi: Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, şi regele Henric al II-lea Plantagenet. Conflictul dintre cei doi a avut un final sângeros: Thomas Becket a fost ucis de patru cavaleri, la ordinul regelui Henric al II-lea.

         Mărturia unui cleric de la Cambridge, preotul Edward Grim, care tocmai vizita Catedrala în acea zi de 29 decembrie 1170, este consemnată. Spre deosebire de ceilalţi clerici care se aflau în catedrală alături de arhiepiscop, în momentul pătrunderii cavalerilor, dar care au fugit în toate părţile atunci când ucigaşii şi-au scos săbiile din teacă şi s-au năpustit asupra înaltului prelat, el a rămas pe loc şi a încercat să-l salveze pe Becket. Rănit la cap, cu braţul drept aproape tăiat, Edward Grim a supravieţuit. Iată relatarea sa asupra acestui tragic eveniment.

         “Atunci când Sfântul Arhiepiscop a intrat în Catedrală, călugării au oprit Vecernia şi au alergat către el, cel despre care ei credeau că a murit. S-au grăbit apoi să închidă uşile bisericii însă el le-a ordonat să lase uşile deschise, spunându-le: “Nu sunt tocmai persoana potrivită să transform o casă a rugăciunii, o biserică a lui Hristos într-o fortăreaţă; chiar dacă nu este încuiată, ea este capabilă să-şi apere oamenii. Vom triumfa asupra duşmanilor mai degrabă prin suferinţă decât prin luptă, iar noi am venit aici să suferim, nu să rezistăm.”

         Pe dată au pătruns oamenii sacrilegiului, cu săbiile scoase din teacă. Într-adevăr, numai vederea lor a cauzat o profundă oroare celor care îi priveau. Cavalerii s-au apropiat de mulţimea confuză şi în dezordine şi au întrebat furioşi: ”Unde este Thomas Becket, trădătorul regelui şi al regatului său?” Cum nimeni nu îndrăznea, urlând şi mai tare: “Unde este Arhiepiscopul?”

         Acesta, calm, a replicat: “Cei drepţi, asemeni leului neînfricat, vor fi eliberaţi de frică”. După care a coborât treptele, unde fusese dus de clerici, şi a rostit, cu o voce cât se poate de clară: “Sunt aici, dar nu sunt un trădător al regelui, ci un simplu preot. De ce mă căutaţi?”

         Ucigaşii l-au urmat, cu săbiile scoase şi i-au cerut: “Absolvă-i şi redă-i comuniunii pe toţi aceia pe care i-ai excomunicat şi întoarce-i la slujbe pe toţi cei pe care i-ai suspendat.”

         “Nu a fost făcută nici o penitenţă, aşa că nu-i voi absolvi.”

         “Vei muri şi vei căpăta ceea ce meriţi”.

         “Sunt pregătit să mor pentru Stăpânul meu, astfel încât, prin sângele meu, Biserica va dobândi libertate şi pace. Dar, în numele lui Dumnezeu cel Atotputernic, vă interzic să le faceţi rău oamenilor mei, fie ei clerici sau laici, în orice fel. Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceşti oameni să meargă în pace”.

          Şi-au pus apoi mâinile pe el, l-au imobilizat şi apoi l-au tras înspre uşă, intenţionând fie să-l ucidă în afara Catedralei, fie să-l ia prizoner şi să-l ducă la rege, după cum aveau să mărturisească mai târziu. Unul din cavaleri l-a înconjurat cu braţele şi, strângându-l cu putere, a încercat să-l târască afară. Thomas s-a desprins din strânsoare şi l-a împins cu vitejie, strigându-i: “Nu mă atinge, Reginald. Îmi datorezi credinţă şi supunere. Tu şi complicii tăi sunteţi nişte smintiţi!”

         Roşu de mânie, cavalerul şi-a ridicat spada deasupra sfintei coroane şi i-a strigat: “Nu îţi datorez supunere şi credinţă ţie, care eşti în opozitie cu supunerea şi credinţa datorate stăpânului meu, regele”.

         Martirul şi-a înclinat gâtul, ca pentru rugăciune, şi-a împreunat mâinile, după care le-a ridicat. Îşi încredinţa persoana sa, dar şi cauza pentru care luptase, a Bisericii, în mâinile lui Dumnezeu, ale Fecioarei Maria şi a martirului Saint Denis.

       Abia de rostise cuvintele de mai sus, când cavalerul, temându-se că el ar putea fi salvat de popor şi astfel ar scăpa viu, şi-a prăvălit dintr-o dată sabia asupra lui şi l-a rănit la cap, tăindu-i şi partea de sus a coroanei. Şi, prin aceiaşi lovitură, îl răni în partea de jos a braţului pe acela care vă povesteşte cele ce s-au întâmplat. Becket mai primi o lovitură de sabie în cap, însă rămase neclintit. Când primi a treia lovitură, martirul se prăbuşi şi, sprijinit în genunchi şi pe coate, a spus: “În numele lui Isus şi pentru protecţia Bisericii sunt pregătit să îmbrăţişez moartea”.

     Şi în timp ce zăcea acolo, cel de-al treilea cavaler i-a dat o nouă lovitură cu sabia, astfel încât i-a despicat ţeasta în două. Partea superioară a capului, pe care se afla şi coroana arhiepiscopală, zbură. Podeaua se înroşi de sânge.

         Al patrulea cavaler i-a gonit pe toţi aceia care începuseră să se adune în faţa Catedralei.  A cincea persoană era un cleric, care îi însoţise pe cavaleri, care şi-a adus şi el sângeroasa contribuţie la tragicul sfârşit. El a pus piciorul pe gâtul preotului, s-a aplecat asupra ţestei înjumătăţite a acestuia şi vai, ce oribil! – cu mâinile băgate adânc acolo, i-a smuls creierii rămaşi şi i-a împrăştiat, împreună cu sângele, pe dalele Bisericii. Când a terminat acea oribilă treabă, le-a spus cavalerilor: “Cavaleri, e timpul să mergem. Ne-am făcut treaba, el n-o să se mai scoale de acolo”.

sursa: historia

Plebei contra patricieni

La Roma se încinsese o luptă aprigă între patricieni şi plebei, adică între bogaţi şi săraci. Situaţia sărăcimii se periclita tot mai mult: unii pierduseră şi puţinul pe care-l aveau, alţii, care nu aveau nimic, îşi pierdeau libertatea, dacã nu-şi plăteau datoriile. Creditorii câinoşi îi urmăreau fără milă chiar şi pe cei schilozi sau cu pieptul plin de urme ale rănilor căpătate în bătăliile pentru patrie. Pâlcuri de plebei oţărâţi se îmbulzeau pe străzile oraşului, îndârjirea sărăcimii creştea.

Astea se petreceau în timp ce triburile vecine intenţionau să cotropească Roma. Pentru a calma întru câtva plebeii şi a încuraja armata, bogătaşii au făgăduit cã le vor micşora datoriile. Dar, când primejdia trecu, patricienii au uitat de cele promise. Atunci o parte din oaste, alcătuită din plebei, se retrase din Roma, stabilindu-şi tabăra pe Muntele Sacru, cel de dincolo de râul Anio.

Oraşul a fost cuprins de spaimă, deoarece Roma era ameninţată să piardă o bună parte din armata sa. Mulţi se temeau că plebeii vor înfiinţa un stat al lor. Intre timp, aflând despre zâzaniile dintre romani, duşmanii lor au pătruns pe teritoriul Republicii, trecând-o prin foc şi sabie. Consulii chemară sub drapel pe toţi bărbaţii apţi să mânuiască arma. Plebeii însă n-au răspuns la chemare.

Unii patricieni propuneau concesii pentru sărăcime. Alţii însă, printre care era şi Caius Marcius, nu erau de acord. Marcius zicea că senatorii trebuie să-i potoleascã pe plebei nu prin îmbunări, ci cu bâta. Senatul a hotărât totuşi să înceapă negocierile cu plebeii: patricienii au înţeles că în situaţia creată cel mai înţelept era să cedeze. Au trimis deci la plebei pe cei mai bătrâni şi mai respectaţi senatori. Solii au sosit la Muntele Sacru. Primul vorbi Menenius Agrippa, încercând să-i convingă pe plebei să se întoarcă în oraş. El a ţinut un discurs pe care l-a încheiat cu o fabulă:

Cică, s-au răzvrătit toate mădularele trupului omenesc împotriva stomacului. Ele ziceau că e singurul care mănâncă, deşi trândăveşte, atunci când celelalte părţi ale corpului trebuie să lucreze pentru el. Stomacul însă a râs de prostia lor. Căci mădularele nu înţelegeau că el înghite întreaga hrană, dar tot el le-o întoarce şi o împarte cu chibzuinţã tuturor. La fel e cu Senatul, cetăţeni. Munca lui foloseşte nu numai senatorilor, dar şi fiecăruia dintre voi! a încheiat Menenius Agrippa.

Apoi au început tratativele. Plebeii au obţinut dreptul de a-şi alege reprezentanţi, tribuni ai poporului, care să se bucure de inviolabilitate. Aceştia aveau datoria şi dreptul de a-i apăra pe plebei. În oraş iarăşi s-a instaurat liniştea.

Corneille versus Racine

RĂSFOIESC cu delicii volumul pe care Jean d’Ormesson îl consacră teatrului lui Racine în seria bilunară de la „Le Figaro”. Îmi aduc aminte de preţuirea pe care Anton Holban o avea pentru „Bérénice”, piesa fără subiect, despre care autorul însuşi afirmă într-o splendidă prefaţă, reluată în volum: „A inventa înseamnă a face ceva din nimic”.

Nu e nici cruzime, nici moarte, ca de obicei în tragedii, în „Bérenice”: doar o despărţire. O tragedie psihologică, aşadar. E sigur că tocmai această puritate îi plăcea lui Holban, autor al unor romane în care, de asemenea, nu se întâmplă, în ordine exterioară, mare lucru, dar foarte multe în viaţa interioară a personajelor.

Această puritate n-a cruţat piesa de contestaţii. Şi nu din partea autorităţii religioase (deşi Racine se certase cu membrii comunităţii de la Port-Royal), ci a scriitorilor înşişi, împinşi de la spate de cel mai celebru dintre ei, Corneille. „Bérénice” e montată prima oară pe scenă pe 21 noiembrie 1670, aşadar acum aproape două sute cinci zeci de ani. Era deja notorie rivalitatea dintre tânărul dramaturg, avea 31 de ani şi era abia la a patra lui piesă şi doar la a doua de succes, şi mai vârstnicul Corneille, aflat în amurgul carierei. Rivalitatea data de la premiera cu „Andromaca”. Corneille nu-i ierta lui Racine un succes pe care teatrul francez nu-l mai cunoscuse de la premiera, în 1636, a „Cid”-ului propriu. Nu s-a mulţumit să pună la cale o întreagă cabală, dar a scris el însuşi „Tite şi Bérénice”, o piesă pe aceeaşi temă. N-a avut trecerea la public a lui Racine, ceea ce l-a îndârjit şi şi-a chemat în sprijin fanii. Madame de Sévigné are, cu ocazia asta, o vorbă grea: „(piesa lui Racine) nu e pentru secolele care vin”. S-a dovedit că e.

Zece ani după „Andromaca”, „Phedra” e din nou concurată neloial. De data asta, de „Phedra şi Hyppolite” a lui Pradon. E tot mâna lui Corneille, prea bătrân ca să scrie el însuşi, aşa că poetul Pradon şi-a luat această sarcină. Din nefericire pentru Corneille, era un mediocru. Gloria lui Racine le răpise minţile şi altora, s-ar zice, de vreme ce Pradon îşi închipuia că va reuşi ce nu reuşise Corneille.

Nu e lipsit de inters să amintesc faptul că principalele piese ale lui Racine, opt la număr, sunt scrise într-un interval de zece ani, acela scurs între „Andromaca” şi „Phedra”. În 1677, după succesul acesteia din urmă, Racine se decide să nu mai scrie teatru. Cum să ne explicăm renunţarea despre care nu vorbeşte nimeni?

Nu i-au lipsit înaltele protecţii. Succesul ar fi trebuit să-l încurajeze să continue. Nu ne rămâne decât ipoteza că sila de mica lume a literaţilor a cântărit mai greu decât toate recunoaşterile şi onorurile.

Nicolae Manolescu

sursa: Romania literara, 11 decembrie 2009 ( Anul X LII )

Conflictul Van Gogh – Paul Gauguin

Întâlnirea dintre Van Gogh şi Gauguin , cei doi titani ai penelului, personalităţi cu mult prea puternice pentru a putea realiza o ideală înfrăţire de viaţă şi muncă, s-a dovedit în acelaşi timp providenţială pe plan artistic, dar nefastă pe plan uman, cu grave consecinţe în existenţa celor doi. Temperamentul pasionat al lui Van Gogh  şi vitalitatea debordantă a lui Gauguin părea a-i apropia la început. Fiecare dintre ei cunoscuse deja celebritatea, consacrarea saloanelor pariziene, dar şi decepţiile neînţelegerii cu care era încă întâmpinată pictura lor plină de îndrăzneli şi inovaţii revoluţionare.

Cuprins de o febrilitate, nepotolită nici de munca istovitoare, nici de absint (cu care îl deprinsese Gauguin), obosit de vicisitudinile vieţii citadine, Van Gogh caută în sud căldura soarelui şi libertatea de creaţie, orizonturi şi inspiraţii noi.  Dar singuratatea îl apasă şi în curând îl cheamă la Arles şi pe Gauguin, pentru că are nevoie de prietenia lui tonifiantă, pentru că e fiinţa cea mai potrivită nevoii sale de a comunica cu cineva –  ca om şi artist – de la egal la egal.

Primele zile de convieţuire nu decurg în armonia visată, căci Gauguin n-a răspuns de la început cu acelaşi entuziasm invitaţiei lui Vincent, deşi îl aprecia mult ca artist. Van Gogh aştepta un prieten şi vede instalându-se lângă el un stăpân. În zadar caută el să-l epateze cu picturi noi, originale, pentru a-i cuceri admiraţia. Firea voluntară, dominatoare a „tahitianului” exercita o nefericită influenţă asupra nervilor lui Vincent. O tristă neînţelegere îi curmă toate elanurile care se ciocnesc de egoismul prietenului, mult prea preocupat de propria lui persoană pentru a aprecia dovezile de devoţiune ale camaradului său. Şi totuşi, cei doi, după scurte dispute trecătoare, regăsesc mereu imboldul creator, lucrând cu înfrigurare până la epuizare, singura lor destindere, unicul lor liman fiind cafeneaua din cartier.

Dar certurile se înteţesc şi viaţa în comun devine insuportabilă. Vincent are dese accese de furie şi nu-şi mai poate stăpâni nervii. Îşi loveşte prietenul aruncându-i în faţă un pahar de absint, iar altă dată încearcă pur şi simplu să-l ucidă cu un brici. Când, sub imperiul unei alte crize nervoase îşi taie o ureche (cu acelaşi brici),  Gauguin fuge îngrozit lăsându-şi amicul pradă nebuniei care s-a instalat latent în creierul lui răvăşit de istovitoarea căutare a unei fericiri iluzorii, a absolutului în artă şi prietenie.

Gauguin dispare pentru totdeauna, iar Van Gogh va cunoaşte pentru multă vreme trista recluziune rezervată celor cu mintea tulburată. Lungul episod al convieţuirii sale cu Gauguin, avea să-i dea lovitura de graţie. După o perioadă în care lucrează până la epuizare, se împuşcă în piept şi moare din cauza acestei răni. Astfel se încheie o dramă reală, a două mari destine surprinse în meteorica lor ciocnire.