Arhive etichetă: conducator

Carol cel Mare (II)

carol cel mare charlemagne

Curtea şi administraţia

În timp ce răspundea la provocările create de rolul de rege războinic, Carol cel Mare era conştient şi de obligaţia unui conducător franc de a menţine unitatea teritoriului său. Această sarcină a fost complicată de diviziunile etnice, lingvistice şi juridice între populaţiile aduse sub dominaţia francilor, în decursul a trei secole de cucerire, începând cu domnia primului rege merovingian, Clovis (481-511 d.Hr.). Din punctul de vedere al conducerii politice, Carol nu a fost un inovator. Era interesat să eficientizeze instituţiile politice şi administrative, tehnici moştenite de la predecesorii săi merovingieni.

Forţa directoare centrală a regatului a rămas regele însuşi, a cărui poziţie, prin tradiţie, îi dădea dreptul de a le impune obedienţă supuşilor săi şi de a-i pedepsi pe cei care nu ascultau. Pentru a-l ajuta să-şi afirme puterea de a conduce, Carol s-a bazat pe curtea sa palatină, un grup mereu în schimbare format din membrii familiei, tovarăşi de încredere laici şi ecleziaşti, precum şi alţi acoliţi care constituiau curtea itinerantă a regelui în timpul campaniilor militare şi care încercau să profite de venitul produs de moşiile regale presărate peste tot. Membrii acestui cerc, unii având titluri ce sugerau vechile împărţiri administrative, îndeplineau la ordinul regal diverse funcţii precum gestionarea resurselor regale, purtarea campaniilor militare şi a misiunilor diplomatice, producerea de documente scrise necesare pentru administrarea domeniului, întreprinderea de misiuni pe întreg teritoriul regatului pentru a aplica politica regală, executarea judecătorescă, efectuarea slujbelor religioase şi consilierea regelui.

Continuă citirea →

Spiritul de cruciadă. Itinerariile. Călătoria

cruciade

Spiritul de cruciadă

Fenomenul cruciadei nu era un fenomen nou, ci „rezultatul unui ansamblu de idei şi de practici îndelung meditate în decursul secolelor precedente“. Astfel era, de pildă, „locul din ce în ce mai important pe care îl lua Ierusalimul în spiritualitatea Occidentului medieval. Încă din primele secole ale creştinismului numele Ierusalimului a fost încărcat cu diverse interpretări simbolice şi alegorice“. Încât, încă din secolul al IV-lea s-a manifestat dorinţa creştinilor din Occident de a vizita pentru a vedea cu ochii lor locurile în care a trăit şi a pătimit Iisus. Reîntorşi din lunga lor călătorie, pelerinii aduceau cu ei – începând chiar din sec. V – numeroase şi felurite relicve, a căror veneraţie nu făcea decât să sporească şi mai mult dorinţa miilor de credinţioşi de a vizita Locurile Sfinte.

După anul 980, valurile de pelerini s-au succedat într-una, din ce în ce mai numeroase; unele luând forma unor adevărate expediţii organizate, – cum a fost pelerinajul din 1025-1026, care a reunit nobili şi ecleziastici din vestul Franţei şi din regiunile rhenane; altele – îndată după 1054 – erau expediţii formate din mii de pelerini, mulţi din ei înarmati şi trebuind uneori să poarte adevărate lupte contra musulmanilor, cum a fost cazul expeditiei din 1054, însumând peste 3000 de pelerini comandaţi de episcopul de Cambrai; în îndeosebi pelerinajul colectiv – numărând între 7000 şi 12.000 de persoane, după mărturiile contemporane – întreprins în 1064-1065 organizat şi condus de un grup de episcopi germani, în frunte cu episcopul Gunther din Bamberg.

Continuă citirea →

Stalin – „O dată cu ea a murit ultima mea urmă de afecţiune faţă de oameni”

Ascensiunea

Ironia este ca aproape nimeni nu ar fi crezut că Stalin va accede la puterea supremă în stat. Originar dintr-o familie ţărănească săracă din ceea ce va deveni mai târziu Georgia sovietică, singurul rămas în viaţă dintre cei patru copii ai familiei, el fusese un visător solitar. Născut Iosif  Djugaşvili, când a devenit revoluţionar comunist el şi-a schimbat numele în Stalin, omul de oţel.

Continuă citirea →