Arhive etichetă: ciuma

Moartea neagră – dicţionar de termeni istorici

Ciuma neagra - moartea neagra

Moartea neagră – Epidemie de ciumă bubonică şi pneumonică, ce a izbucnit şi a făcut ravagii în Europa în secolul XIV.

Flagelul a pornit din Asia şi a ajuns în Europa în 1347, când o armată turcă ce asedia un post comercial genovez în Crimeea, a catapultat cadavre infestate cu ciumă în oraş. Ciuma s-a întins din porturile mediteraneene în toată Europa, între 1347 şi 1351. Replici ale ciumei au mai avut loc şi în anii 1361-1363, 1369-1371, 1374-1375, 1390 şi 1400. Târgurile şi oraşele mari au fost mai afectate decât satele, în unele cazuri murind comunităţi întregi. Aproape întreaga economie europeană a fost distrusă. Cam o treime din populaţia continentului european, un total de 25 de milioane de oameni, a murit în timpul epidemiei.

Anunțuri

Calamităţile de la sfârşitul Evului Mediu – Ciuma, foametea şi războiul

Începutul secolului al XIV-lea constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamităţi pe care le rezumă celebra rugăciune adresată lui Dumnezeu de umanitatea în suferinţă: „Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă şi de război!”.

Continuă citirea →

Evul Mediu – Istoria unei epoci

Umaniştii de la sfârşitul sec. XV şi începutul sec. XVI au fost cei care au dat Evului Mediu acest nume. Ei l-au considerat o perioadă „întunecată“ de tranziţie de la mult-admirata Antichitate la timpurile în care trăiau.

Imaginea noastră despre epoca respectivă nu este însă influenţată de o astfel de viziune negativistă despre un ev al decăderii intelectuale, al obiceiurilor primitive şi al lipsei de libertate personală. Cunoaştem splendoarea vieţii de la curţile regale şi ştim de cavalerii nobili care trăiau aventuri apărând onoarea regelui sau din dragoste pentru o domniţă sau de castelele masive de piatră, de trubadurii şi de menestrelii itineranţi. Descoperim această lume din cronicile medievale aparţinând lui Chrétien de Troyes, lui Wolfram von Eschenbach sau lui Gottfried von Strasburg. Ştim însă în prezent că acestea au fost nişte reprezentări mai degrabă idealizate ale realităţii, nefiind foarte exacte. Astfel de descrieri literare au stimulat admiraţia pentru Evul Mediu şi denaturarea sa de către romanticii germani din sec. XIX, al căror sentiment al identităţii naţionale a fost hrănit cu imaginea unui fals trecut glorios.

Continuă citirea →

Ciuma lui Caragea

Povesteşte Ion Ghica: „A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.

Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mânile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor.

Continuă citirea →

Foamete şi ciumă în Bucureşti (II)

În primăvara anului 1792 ciuma izbucneşte cu furie în Bucureşti; în iulie erau contaminate două mahalale. În câteva zile molima se întinde şi numai mahalaua Mihai Vodă rămâne necontaminată. Se constată lipsa unui medic specialist. În august, numărul cioclilor se ridică la 60. La 16 septembrie 1792 se întocmeşte o statistică a mersului bolii în Bucureşti: 74 morţi de la 18 iunie la 31 iulie; 248 bolnavi vindecaţi; 204 morţi în luna august; 116 bolnavi vindecaţi în această lună; 334 bolnavi în spital la 31 august 122. În noiembrie boala a slăbit simţitor şi în cele din urmă se stinge. Reapare în 1793 în provincie şi apoi în Bucureşti.

Continuă citirea →

Foamete şi ciumă în Bucureşti (I)

Între calamităţile care au bântuit Bucureştii, în decursul celor cinci secole de existenţă socială, cele mai multe victime le-au produs foametea şi molimele. Foametea a fost cauzată, uneori, de timpul foarte cald şi uscat (lipsa totală de ploi), care a pârjolit şi prăpădit nu numai grânele, dar chiar şi iarba atât de necesară pentru hrana vitelor. Altădată, foametea a fost provocată de nesfârşitele războaie care au frământat pământul ţării şi i-au secătuit rezervele de hrană.

Continuă citirea →

Molimele în istorie

Marile epidemii au constituit o caracteristică a istoriei scrise, având rolul de a influenţa uneori desfăşurarea evenimentelor.

În anul 701 î.Hr., regele asirian Sennacherib s-a văzut obligat să părăsească Iudeea fără a cuceri Ierusalimul, deoarece 185.000 de oameni din armatele lui au murit în urma a ceea ce se presupune că a fost o boală infecţioasă. Acest episod este imortalizat în poezia lui ByronDistrugerea lui Sennacherib“.

Ciuma

Ciuma a fost una dintre cele mai distructive boli. Bacteriile care o provoacă sunt transmise de la şobolani la oameni prin intermediul puricilor, şobolanilor, iar ganglionii limfatici de la subsuoară sau din zona inghinală (în lb. greacă bubo = inghinal), care drenează zona muşcăturii de purice, se inflamează, transformându-se în depozite de puroi. În cazul ciumei bubonice, toxinele puternice produse de bacterii îi ucid pe jumătate dintre cei afectaţi. Dacă bacteriile invadează plămânii (ciuma pneumonică), raportul deceselor ajunge la 100%, iar infecţia se poate răspândi direct de la un individ la altul.

Ciuma a ajuns în Europa din Orientul Îndepărtat în 1348, iar efectul a fost devastator. În Anglia, această boală, numită Moartea Neagră, a ucis aproape o treime din populaţie într-un interval de doi ani şi jumătate. O epidemie din anul 1665, anul premergător Marelui Incendiu din Londra, a fost descrisă foarte plastic de Daniel Defoe (pe atunci în vârstă de numai cinci ani) în cartea Jurnal din anul ciumei: „Săpaseră mai multe gropi în alt cimitir când molima începuse să se întindă în parohia noastră şi, mai ales, când au început să apară căruţele cu morţi… În aceste gropi puseseră poate cîte 50 sau 60 de leşuri; apoi au săpat gropi mai mari, în care îngropau toate cadavrele aduse de căruţe într-o săptămână, ceea ce… însemna între 200 şi 400 pe săptămână; şi nu puteau să le sape mai mari, deoarece ordinul judecătoresc le impunea să nu îngroape nici un cadavru la mai puţin de şase picioare de suprafaţă“.

Oamenii din evul mediu puneau ciuma fie pe seama cutremurelor, fie pe cea a mişcării planetelor, fie pe socoteala unui complot evreiesc sau arăbesc (în timpul anilor ciumei din Europa au avut loc 350 de masacre ale evreilor), dar cel mai adesea pe seama pedepsirii răutăţii oamenilor de către Dumnezeu.

Boala transpiraţiei din Anglia: o molimă misterioasă

În vara anului 1485, Anglia a fost lovită de o boală ciudată şi înspăimântătoare. Molima a apărut la trei săptămâni după intrarea armatei contelui de Richmond (care avea şi mercenari francezi) în Londra. Lordul primar, succesorul său şi alţi şase consilieri au murit într-o săptămână. Cei afectaţi se plângeau de migrene, dureri musculare, febră, respiraţie îngreunată şi transpiraţie abundentă. Aşa cum descria un medic al vremurilor: „din cauza vaporilor fetizi, stricaţi, putrezi şi respingători din apropierea regiunii inimii şi plămânilor, gâfâiala respiraţiei se măreşte, creşte şi se împiedică pe ea însăşi“.

Moartea survenea adesea la 24 de ore de la declanşarea bolii. Nu este cunoscut numărul total al victimelor, dar se pare că făcea ravagii mai ales în rândul tinerilor sănătoşi decât în cel al femeilor, copiilor şi bătrânilor. Ea a fost numită Sudor Anglicus şi, ulterior, Boala Engleză a Transpiraţiei; s-a manifestat şi în timpul altor patru epidemii din verile anilor 1508, 1517, 1528 şi 1551. Apoi a dispărut la fel de misterios cum a apărut, permiţându-ne în prezent doar să ghicim cauzele care au provocat-o. Boala pare mai degrabã o viroză respiratorie decît o infecţie, ca în cazul ciumei, tifosului sau al malariei, posibil o formă extrem de virulentă de gripă dacă nu se ia în considerare faptul că gripa atacă de obicei iarna. Este posibil să fi fost vorba despre un virus răspândit de rozătoare, nenumărate în acele timpuri: în Londra exista cel puţin o familie de şobolani negri în fiecare gospodărie! Pe de altă parte, epidemiile aveau un caracter exploziv şi erau foarte răspândite, astfel încât infectarea se propaga, cel mai probabil, direct de la om la om, prin tuse şi strănut.

Variola

Variola a reprezentat o boală ucigaşă încă de la începutul istoriei scrise. A ucis şi capete încoronate, iar atunci cînd, între secolele XV şi XVIII, a fost dusă de exploratori şi colonişti în Africa, în Americi şi în Australia, impactul a fost comparabil cu cel al armelor de foc. În regatele aztec şi maya au murit în numai câţiva ani circa 3,5 milioane de indivizi, iar faptul că toţi conchistadorii spanioli erau rezistenţi la boală i-a făcut să pară şi mai invincibili.

Variola era ceva normal în oraşele europene de acum 200 de ani. Pentru copii, această boală ce semăna cu pojarul era un obstacol care trebuia depăşit, şi provoca aproape o treime din decesele infantile. Oamenii şi-au dat seama că se pot proteja împotriva variolei zgâriindu-se pe piele cu puroiul din băşicile suferinzilor, iar Lady Mary Wortley Montagu, soţia ambasadorului englez în Turcia, a adus această metodă în Anglia, unde a fost intens folosită. În 1721, doi prinţi ai casei regale au fost trataţi astfel după ce metoda fusese testată iniţial pe şase condamnaţi de la închisoarea Newgate.

Mai tîrziu, un doctor de ţară, inventiv şi tenace, Edward Jenner, care trăia în provincia engleză Gloucestershire, a descoperit vaccinul modern împotriva variolei. Pe data de 14 mai 1796, el a prelevat puroi dintr-o băşică de variolă taurină de pe mîna unei lăptărese pe nume Sarah Nelmes (care se infectase de la o vacă botezată Blossom) şi l-a întins pe zgârieturile de pe braţul lui James Phipps, în vîrstă de numai opt ani. James a suferit ulterior o uşoară indispoziţie, iar şase săptămâni mai tîrziu, Jenner l-a inoculat cu virusul variolei. Băiatul n-a păţit nimic. Deşi manevra fusese riscantă, copilul a fost astfel salvat.

Metoda lui Jenner s-a numit vaccinare (vacca, în latină = vacă), iar în prima jumătate a secolului XX, variola fusese eradicată aproape complet în Europa şi în America de Nord. Boala a continuat însă să se răspîndească în Asia şi în Africa, în 1974 înregistrându-se aproape un sfert de milion de cazuri. În 1969, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a iniţiat o campanie de eradicare definitivă a variolei, folosind vaccinul lui Jenner. Dificultăţile întîmpinate au fost foarte mari, inclusiv barierele culturale, conflictele armate şi problemele transportului acestui vaccin în regiunile îndepărtate. Cum să ajungi în satele din munţii etiopieni situate la peste 30 km de cele mai apropiate drumuri pe care le poţi străbate numai cu vehicule de teren? Dar campania s-a bucurat în final de succes, ultimul caz de variolă fiind înregistrat în octombrie 1977, într-o mică localitate din Somalia, în Africa. Variola a fost astfel definitiv învinsă.

sursa: Cedric Mims – Enciclopedia morţii

Infectii ucigase in istorie

Ciuma reprezinta unul dintre cele mai perfide sfarsituri ale naturii, luand mai multe vieti decat toate razboaiele din istorie. Numai o singura epidemie de ciuma, Moartea Neagra medievala, a exterminat in mai putin de 4 ani o treime din populatia Europei. O alta calamitate, variola, adusa in America de spanioli, a facut mai mult chiar decat praful de pusca pentru cucerirea Noii Lumi de catre europeni.

Nu trebuie sa cautam prea departe in trecut pentru a gasi sfarsituri de asemena proportii epice. In anul 1918, o epidemie de gripa (care este posibil sa se fi declansat intr-o  baza militara din Statele Unite) a ucis peste 20 de milioane de oameni in patru luni – un pret mai scump decat cel pretins in patru ani de primul razboi mondial.

Epidemiile sunt sfarsituri tragice si nu sunt rare si, din pacate, nici eradicabile in viitorul apropiat. Virusurile, bacilii, ciupercile si parazitii fac parte intr-un mod la fel de integrant din ecosistemul planetei ca si plantele, animalele si oamenii pe care ii distrug. In plus, microorganismele au o vechime superioara, caci stramosii lor au fost primele forme de viata de pe planeta. Si este foarte posibil ca descendentii lor sa fie si ultimele.

Este foarte usor sa gasim motivatii perfide si de ordin moral epidemiilor, insa organismele virulente nu fac, desigur, decat sa respecte dorinat naturii de a fi fertile si a se inmulti – intr-un mod cat mai rapid si mai eficient cu putinta.

Virusul SIDA nu a vizat patru grupe cu risc crescut de imbolnavire, ci a ales o celula de sange primitoare si, prin incercari si esecuri repetate, a descoperit o cale rapida spre gazda.

Bacteria responsabila pentru ciuma bubonica din secolul al XIV-lea  a gasit o cale de molipsire atat de eficace (prin intermediul puricilor si al sobolanilor), incat grupul cu risc crescut era insasi omenirea. Ea a facut vicime in mod egal in randurile clerului, mosierilor si serbilor si a ajutat la sfarsirea sistemului feudal.

In trecut, oamenii considerau epidemiile de ciuma drept forme de razbunare ale zeilor. In prezent, cand tehnologia este un zeu creat de noi, simtim ca ar trebui sa punem capat definitv epidemiilor. Aceasta reactie este normala daca ne consideram deasupra naturii si capabili sa controlam mediul inconjurator. Insa nici o specie nu si-a castigat vreodata independenta fata de fortele care au creat-o. Oricat ar fi de infricosator acest concept, boala sub forma de ciume si spidemii este un fenomen natural, ce a facut din totdeauna parte din istoria omenirii.

Pandemiile de ciumă care au schimbat cursul istoriei

Ciuma a fost în trecut unul dintre cei mai mari duşmani ai omenirii, pandemiile ducând la modificări drastice în structura socio-economică şi culturală a multor ţări, scriind astfel un alt curs al istoriei decât cel firesc. The List Universe a compilat o listă a celor mai violente pandemii de ciumă care au lovit omenirea de-a lungul vremii, după cum urmează:

Continuă citirea →

Viaţa într-un oraş medieval

Oraşele medievale ale Europei erau, de cele mai multe ori, înconjurate de ziduri. Din cauza acestui fapt, nu se puteau extinde, chiar dacă uneori creşterea populaţiei impunea acest lucru. Drept urmare, casele erau mici şi înghesuite, iar străzile strâmte. De altfel, în perioada ploilor abundente, acestea se transformau în adevărate canale pe care se scurgeau apele murdare. Căci toate murdăriile se aruncau în stradă, pe fereastră, inclusiv oala de noapte. Mai ales vara, când soarele încălzea puternic, mirosul devenea de nesuportat.

Animalele domestice circulau libere pe drumuri: găini şi gâşte, dar şi porci. În Londra, spre exemplu, primarul a fost nevoit, de mai multe ori, să reînnoiască ordinul de a nu se lăsa porcii să circule pe străzi. Boli grave apăreau şi se răspândeau cu repeziciune, ducând la moartea unei însemnate părţi din populaţia oraşelor.

Ciuma era cea mai cunoscută şi mai devastatoare. Unul dintre primele simptome ale bolii era strănutul. De aceea, când cineva strănuta, toţi cei din jur se grăbeau să-i ureze: „Sănătate!”, „Să trăieşti!”, Noroc!”, toate spuse cu speranţa ca strănutul să nu fie o prevestire a cumplitei boli. Secolele au trecut, ciuma s-a stins pe continentul nostru, dar obiceiul urărilor a rămas, chiar dacă azi prea puţini ştiu de unde provine.

Tucidide, ciuma şi morala

Iată cum descrie istoricul grec Tucidide efectele pe care le-a avut ciuma îngrozitoare din 430-429 (care l-a răpus pe Pericle) asupra moralităţii publice:

„Asistând la spectacolul vicisitudinilor subite, văzând cum cei bogaţi sunt seceraţi de moarte pe neaşteptate şi cei fără un ban moştenesc o avere, oamenilor le-a venit mai uşor să  se dedea pe faţă la nişte plăceri pe care mai înainte le-ar fi ascuns. Ei căutau satisfacţii imediate şi socoteau că nu trebuie să se gândească decât la voluptăţi, cuprinşi fiind de ideea că nu erau stăpâni pe bunurile şi pe viaţa lor decât o zi”

Cum să scapi de ciumă

În anul 1812 izbucneşte în Bucureşti celebra „ciumă a lui Caragea„.

Au murit până la 300 de oameni pe zi în capitală şi mai mulţi de 90.000 în toată ţara.

Morţii şi bolnavii erau căraţi de-a valma, cu căruţele, la marginea oraşului, pentru a fi înmormântaţi.

Unul din cei însărcinaţi cu adunarea victimelor, scria într-un raport către şeful său:

„Azi am adunat 15 morţi, dar n-am îngropat decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde” 🙂

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite, Ed. Andrew, Focşani, 2009