Arhive etichetă: citat

Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă

Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă. (Jorge Luis Borges)

Poporul are un singur duşman primejdios: propria sa conducere

Un peuple n’a qu’un ennemi dangereux, c’est son gouvernement = Poporul are un singur duşman primejdios: propria sa conducere.

Diatribă paradoxală a lui Louis de Saint Just (1767–1794). Ea face parte din faimosul Raport asupra necesităţii de a institui guvernământul revoluţionar până la încheierea păcii, citit de el la 10 octombrie 1793.

*****

sursa: Francois Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul lor istoric, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000

Şi tu, copilul meu?

La 14 martie 44 î.Hr., Iulius Cezar, bănuit că vrea să devină monarh al Romei, este asasinat în plin Senat de un grup de conjuraţi republicani. Văzîndu-l printre ei şi pe Marcus Iunius Brutus, pe care îl iubea, i-ar fi strigat, în greceşte: Kái s ´y, téknon „Şi tu, copilul meu?

Membrii aristocraţiei romane conversau curent în greceşte. Téknon era un cuvînt afectuos, şi nu e nevoie să presupunem că Brutus era fiul natural al lui Cezar. Vorba se află la Suetoniu. Din Plutarh, care povesteşte în două rânduri asasinarea lui Cezar (în Cezar, 65 şi în Brutus, 17), nu rezultã decât că, la vederea lui Brutus, Cezar şi-a acoperit faţa cu toga şi a tăcut. Dar vorba din Suetoniu a rămas, pentru veacuri, în memoria omenirii şi a culturii, putând fi reluată ori de cîte ori eşti uimit de trădarea cuiva drag.

Au trăit!

Cu aceste cuvinte a anunţat Cicero, la 5 decembrie 63 î.Hr., mulţimea romană că, la ordinul Senatului, complicii lui Catilina au fost executaţi. Astfel se termina greul şi gloriosul consulat al marelui orator, anul celor patru Catilinare. Peste douăzeci de ani, după ce rostise cele patrusprezece Filipice împotriva lui Marcus Antonius, avea să fie executat din ordinul acestuia. S-ar fi putut spune şi despre el că cel mai strălucit intelectual al vremii sale şi cel mai mare orator al Romei „A trăit“

Hannibal e la porţile noastre!

Strigăt de spaimă al romanilor, după ce fuseseră înfrânţi de cartaginezii comandaţi de Hannibal la Cannae (216 î.Hr.).

Într-adevăr, Roma era în primejdie sau ar fi fost în primejdie dacă armata biruitoare n-ar fi fost, şi ea, greu încercată şi nu s-ar fi împotmolit în „desfătările de la Capua“.

Vorba, citată în câteva rânduri de Cicero, a dobândit valoare de proverb: „Sîntem în mare primejdie“. Este „folosită adesea de oratorii politici, în momentele în care pare să existe pericolul unei mari catastrofe“.

Las după mine două fiice nemuritoare, Leuctra şi Mantineea

Mândră declaraţie, fără îndoială apocrifă, atribuită generalului teban Epaminonda (418–362) de către Plutarh. Epaminonda a murit spre sfârşitul luptei de la Mantineea (362 î.Hr.), sigur de victorie, dar este greu de închipuit cum a putut în clipa aceea să se refere la „două fiice“;  putea cel mult să vorbească de un nume nemuritor sau de o glorie nemuritoare; pe de altă parte, lupta de la Mantineea nu avea cum să fi intrat încă în istorie cu aura unei mari victorii când bătălia nici nu se încheiase.

În Viaţa lui Epaminonda, Cornelius Nepos prezintă o versiune mai verosimilă. Pelopidas, celălalt mare general teban, i-ar fi reproşat prietenului său Epaminonda că nu se căsătorise, ca să-i lase patriei sale urmaşi. Iar Epaminonda ar fi declarat atunci:

Cum să se stingă neamul meu o dată cu mine? Las drept fiică bătălia de la Leuctra, care va trăi şi după moartea mea. Mai mult: care va avea parte de nemurire.“

Anecdota se poate situa după Leuctra (371 î. Hr.), dar mult înainte de Mantineea.

La noapte vom cina la Pluto!

Aceste cuvinte au făcut istorie datorită regelui Leonidas al Spartei (sec. V î.Hr.), care se hotărî să reziste, cu un mic detaşament de spartani şi de thespieni, oştilor persane mult mai numeroase ale lui Xerxes pătrunse în strâmtoarea Termopile.

Lupta (480 î.Hr.), de o intensitate nemaipomenită, a provocat perşilor pierderi mari (au murit şi doi fraţi ai regelui Xerxes), dar şi spartanii au pierit până la ultimul, apărând eroic trupul viteazului lor comandant. Astfel, chiar în aceeaşi noapte, eroii spartani au luat cina la Pluto (zeul Infernului), aşa cum le promisese Leonidas. Adică au murit cu toţii!

De supravieţuit, au supravieţuit vorbele regelui lor.