Arhive etichetă: Cezar

Cei mai mari cuceritori din istorie

Dorinta de a înfrunta şi depăşi graniţele lumii cunoscute, ispita nemuririi, neastâmpărul migrator, obsesiile civilizatoare? Sau pofta de putere, lăcomia, nevoia de a se substitui divinităţii, sub semnul vremelnic al unei autorităţi lumeşti tiranice? Toate laolaltă, ori numai unele dintre ele? Fie şi doar enumerându-i pe marii „arhitecţi“ de imperii, ne vom da seama cât de greu e de trasat un portret unitar al Cuceritorului.

Neînvinsul

356-323 î.Hr., adică 33 de ani. Atâta a trăit Alexandru, fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei. În acest interval mai scurt decât o viaţă de om, dar, prin consecinţele sale, de lungimea eternităţii, a supus întreaga Grecie, a cucerit uriaşul imperiu al Persiei şi s-a pregătit să ia cu asalt actuala Peninsulă Arabică. Aidoma lui Columb, Alexandru a schimbat cursul istoriei. O dată cu el, vechiul Polis a cedat locul Statului. A creat ideea imperială şi a întemeiat o monarhie în care a difuzat cultura elenă. Mulţi au văzut în el un precursor al lui Hitler sau al lui Stalin, în timp ce pentru alţii a fost un profet al fraternităţii universale şi al armoniei rasiale. Aceste interpretări moderne profund contradictorii nu fac decât să reflecte diversitatea judecăţilor pe care cuceritorul le-a suscitat încă din timpul vieţii. În vreme ce generozitatea şi capacitatea sa practic nelimitată de muncă stârneau admiraţia tuturor celor care l-au cunoscut, spiritul său curios şi deschis tuturor experienţelor a provocat bănuiala că s-a dedat moravurilor „orientale“, fapt ce a iscat deîndată numeroase poveşti de scandal. De cealaltă parte, sunt istoriile, mult mai numeroase, care îi descriu harul de conducător. Plutarh povesteşte că, înainte de plecarea spre Asia, în anul 334 î.Hr., Alexandru le-a făcut daruri copleşitoare prietenilor săi, până-ntr-atâta încât să constate că nu mai are suficiente resurse pentru viitoarea expediţie. „Dar pentru tine, rege, ce-ai păstrat? Speranţa, a răspuns Alexandru. Ei bine, a spus Perdiccas, atunci asta o să-mpărţim cu tine, noi, tovarăşii tăi de arme.“

Bunul stăpân al satrapilor: Darius

„Darius al lui Istaspe“, cum i-a spus Eminescu, a fost unul dintre cei mai de seamă suverani ai Asiei antice. Luptând pe mai multe fronturi deodată, cu o energie şi o inteligenţă ieşite din comun, Darius a reuşit, fără să fie de stirpe regală, să pună mâna pe tronul persan, înfrângându-i pe magul Gaumata şi pe alţi opt pretendenţi. După 7 ani de strădanii şi 19 bătălii, fiul lui Vishtaspa sau Hystaspe se proclamă rege. În anul 512 î.Hr. cucereşte Gandhara şi Valea Indului, apoi porneşte prima mare expediţie împotriva sciţilor din Europa, care, potrivit obieciurilor de luptă ale nomazilor, îl atrag din ce în ce mai adânc în interiorul stepei. Darius are înţelepciunea să dea înapoi înainte să fie doborât. Printr-un general al său, supune cetăţile greceşti din Tracia, iar în 499 î.Hr. face faţă revoltei ioniene, plecată din Milet şi susţinută de atenieni. Ca să se răzbune pe aceştia din urmă, porneşte primul Război Medic, căruia i se pune capăt la Marathon, în anul 490 î.Hr. La puţină vreme după asta, face din Egipt a 6-a satrapie (din totalul de 23 de provincii conduse de satrapi) a imperiului său, îşi asigură sprijinul clerului egiptean şi îi ridică, la Theba, un templu zeului Ammon. Construieşte oraşul mitic Persepolis şi impune o singură lege pentru toate popoarele cucerite, manifestând o largă toleranţă faţă de religia şi obiceiurile fiecăruia.

Glorie şi deşertăciune: Napoleon Bonaparte

Să trăieşti învins şi văduvit de glorie înseamnă să mori zi de zi“, spunea cel mai cutezător războinic francez al tuturor timpurilor. Oscar Wilde afirma fără tăgadă că „secolul al XIX-lea a ieşit în mare măsură din creierul lui Napoleon“. Şi astăzi, încă, Micul Caporal nu lasă pe nimeni indiferent. Zeu sau impostor, căpcăun sau salvator, Prometeu sau despot, Attila sau Cezar, nou Alexandru cel Mare sau precursor al lui Hitler (minus nota rasistă), responsabil pentru ireversibilul declin francez sau, dimpotrivă, culme a gloriei naţionale, strateg genial care a suferit înfrângeri uriaşe, Napoleon Bonaparte rămâne eroul celei mai mari epopei a timpurilor moderne, cel care a făcut turul Europei călare, din eşec în victorie şi, de aici, direct în Panteon. De la primul său triumf împotriva armatelor hispano-engleze, la Toulon, trecând prin bătălia Piramidelor, prin Abukir, Muntele Tabor, Trafalgar, Jena sau Moscova, omul care şi-a aşezat singur coroana imperială pe creştet şi-a aşternut sub ea şi cununa de spini a propriului martiriu. Părăsit de adoratori şi de prieteni, a murit singur, cu otrava disperării în suflet şi cu cea, la fel de letală, pe care se pare că i-au administrat-o duşmanii, în trup.

Veni, vidi, vici: Cezar

Caius Julius Caesar s-a născut la Roma în anul 100 î.Hr., pe 13 ale lunii Quinctilis, numită mai târziu Iulius (de unde şi luna iulie), în cinstea sa. A murit în timpul Idelor lui Marte, la anul 44 î.Hr., asasinat de un grup de conspiratori printre care se afla şi fiul său adoptiv Marcus Junius Brutus. Cariera lui politică a urmat un curs constant ascendent – tribun militar, chestor, edil şi apoi pretor. În anul 60 î.Hr., formează, împreună cu Pompei şi Crassus, un triumvirat; în 59 este numit consul, iar în 58 porneşte celebrul „bellum gallicum“, războiul împotriva galilor, încheiat, în anul 51, prin victoria de la Alesia. Este momentul când triburile adunate în jurul lui Vercingetorix sunt pacificate („pax romana“), după ce pierduseră sute de mii de vieţi omeneşti. Cezar se întoarce triumfal în Italia trecând Rubiconul şi, după moartea lui Crassus şi alungarea lui Pompei, devine singur stăpânitor al Peninsulei Italice. După o suită impresionantă de alte victorii în Spania, Grecia, Asia (unde l-a înfrânt pe fiul lui Mithridate, regele Pontului, ocazie cu care a scris lapidara sa misivă: „Veni, vidi, vici“) sau Africa (luptele de la Thapsus), Cezar ajunge dictator absolut al lumii cunoscute, titlu decernat de Senat pentru o perioadă de 10 ani. Înfrumuseţează şi modernizează Roma, construieşte un port la vărsarea Tibrului, ridică din ruine Corintul şi Cartagina, îşi iartă toţi duşmanii politici şi rosteşte, inocent-nedumerit, atunci când vede pumnalul lui Brutus mânjit cu propriu-i sânge: „Tu quoque, fili mi?“ (Şi tu, fiul meu?)

Cum se traduce cuceritor în spaniolă? Hernando Cortéz…

Celebrul conchistador s-a născut în 1485 la Medellin (nu este vorba de bârlogul drogurilor din Columbia, ci de un orăşel iberic din Extramadura, în apropiere de Sevilla), ca fiu al unui scutier sărman. După doar doi ani de studii la Universitatea din Salamanca, unde învaţă noţiuni de drept şi ajunge să stăpânească limba latină, începe o viaţă tumultuoasă, plină de orgii şi dueluri. Se îmbarcă pe un vas cu destinaţia Santo Domingo, luptă ca ofiţer în Cuba şi, după multe acte de bravură, primeşte titlul de alcade de Santiago de Baracoa şi se îmbogăţeşte. Cum spiritul de aventură nu-i da pace, acostează, în 1519, pe ţărmul Mexicului, la Tabasco, unde îi supune rapid pe localnicii indieni. Mărşăluieşte spre capitala aztecă, unde suveranul Montezuma îi deschide porţile după îndelungi ezitări. După ce reprimă violent răzmeriţele băştinaşilor şi comite oribile acte de cruzime, Carol Quintul îl numeşte guvernator al Mexicului. Cu vistieria doldora şi cu constiinţa la fel de încărcată, cuceritorul moare în dizgraţie, iar hispano-americanii îi profanează mormântul.

Înfruntându-i pe vandali: Justinian din Bizanţ

Flavius Petrus Sabbatius Justinianus s-a născut la Tauresium (aproape de actualul Skopje), în anul 483 d.Hr., într-o modestă famile de iliri romanizaţi. Deşi foarte departe de tron, printr-un fericit concurs de împrejurări, dar şi datorită personalitaţii sale puternice şi aplecării către studiu, Justinian este pregătit să devină, în 527, capul Imperiului Bizantin. Se înconjoară de colaboratori admirabili, o ia de soţie pe Teodora (si ea de origine umilă) şi îşi fixează drept scop suprem reconstruirea Imperiului Roman în jurul bazinului Mării Mediterane. Primul pas: cucerirea regatului vandalilor din nordul Africii şi doborârea lui Gelimer (cel care îl pusese pe fugă pe predecesorul său probizantin Hilderic).  Mânate de furia cuceririlor, armatele lui Justinian supun Corsica, Sardinia şi Sicilia. Încrederea dată de aceste triumfuri îl poartă pe suveran pe urmele ostrogoţilor, în Italia, unde cucereşte Napoli, Roma (în 536) şi Ravenna (540), în ciuda rezistenţei disperate a regelui Vitiges. În 554 impune suzeranitatea bizantină şi în regatul vizigoţilor. Reunificat, cu un preţ uriaş, imperiul începe să fie reconstruit din temelii. De la jurisprudenţă (Codul lui Justinian) până la edificii (Biserica Sfânta Sofia) sau la politica religioasă, influenţa împăratului este covârşitoare pentru progresul Europei.

Culoarea aurului: Francesco Pizarro

Un alt mare conchistador al Indiilor, Francisco Pizarro (născut, potrivit lui Garcilaso de la Vega, în anul 1475), este cel care a îngenuncheat Imperiul Incaş (Peru) şi a atins miticul Eldorado. Aflând că, undeva în interiorul continentului, localnicii aruncă ofrande de aur în apele unui lac, ofiţerul Pizarro porneşte într-acolo, din Panama, împreună cu 100 de oameni. După incredibile peripeţii, boli şi accidente, tovarăşii săi vor să dea înapoi. Din mijlocul grupului de supravieţuitori, Pizarro face un pas înainte şi, cu un gest ce sfidează teama, trage cu spada o linie pe sol, de la est la vest. Indicând sudul, le spune companionilor: „Prieteni, de partea asta se află moartea, chinurile şi foamea.“ Apoi arată nordul spunând: „De cealaltă, plăcerea. Sunteţi martori că am fost primul aflat în nevoie. Cel dintâi când a fost vorba de atac şi ultimul când s-a pus problema să ne retragem. În partea asta mergem spre Spania, rămânând săraci; de cealaltă în Peru, ca să ne îmbogăţim şi să ducem cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos. Voi alegeţi!“ Aşa fac şi au făcut marii cuceritori: le-au dat mereu senzaţia celor pe care îi foloseau drept carne de tun că ei sunt cei ce aleg. În 1578, Pizarro este ucis, precum Cezar, de un grup de conjuraţi, cu lovituri de sabie.

Parlez-vous le russe? Petru I

Proclamat ţar al Rusiei în 1682 şi devenit cel dintâi împărat al ei, între 1721 şi 1725, Petru cel Mare (Piotr Alexeevici Romanov) era mare la modul absolut: doi metri înălţime. Mare şi la sfat, Petru i-a înfrânt pe tătarii din Crimeea, a dat lovituri grele armatelor otomane, a cucerit părţi importante din Suedia, până la graniţa cu Finlanda, a anexat teritoriile baltice şi şi-a extins imperiul, în est, până la graniţa cu China. A modernizat Rusia, şi-a bărbierit boierii, a franţuzit moravurile, a construit Sankt Petersburg-ul pe malurile Nevei, a introdus cifrele arabe, a simplificat alfabetul chirilic şi – iată că revenim la Cezar – a introdus calendarul iulian, a însărcinat Sfântul Sinod să conducă Biserica Ortodoxă şi a ordonat să apară primul ziar în limba rusă. Prieten al lui Cantemir şi Voltaire, doi cuceritori în spatiul spiritului, Petru a întrupat cel mai rotund vis de expansiune presovietică al „Maicii Rusia“.

Duios emirul ucidea: Tamerlan

Exhumat în 1941 de către un medic legist rus, Tamerlan sau Timur Lenk (Timur cel Şchiop) s-a dovedit o huidumă: avea 1,72, ceea ce, la vremea când vieţuia şi tinând seama de trăsăturile sale mongoloide, era un record de înălţime. Legendele avertizau că, în momentul în care i se va deschide mormântul, asupra lumii se vor abate mari năpaste. Chiar în ziua excavării, Hitler a lansat împotriva URSS-ului operaţiunea Barbarossa. Peste timpuri, spiritul razboinic, de o nemaiîntâlnită cruzime, al lui Timur îşi aflase reîncarnarea. Şchiopul-cel-de-fier s-a născut la Samarkand, în Uzbekistan, în 1336. Natură simpatică şi cu porniri de tandreţe, iubitor al Coranului – aşa cum şi-l amintesc cei ce i-au fost aproape în tinereţe –, Tamerlan ajunge emir pe la 1358 şi devine un mare conducător militar. Cucereşte aproape întreaga Asie Centrală, toate provinciile Persiei (inclusiv Karbala, Kurdistan şi Bagdad), ajunge în Rusia şi doboară rezistenţa Moscovei, întreprinde campanii sângeroase până în India şi, în ultimele bătălii, aşează, în semn de victorie, capete însângerate pe meterezele Alepului şi Damascului. Moare în 1405, după ce face din Samarkand cel mai strălucitor oraş al Orientului.

Suveranul „oceanic“: Gingis Han

Aşa cum nu există decât un singur zeu invizibil în Cer, tot aşa nu se află decât un singur stăpân pe Pământ, adică eu, Gingis Han. Datoria mongolilor este să vină când îi chem, să dea fuga atunci când le-o poruncesc, să omoare pe cine vreau eu…“  Temujin (numele său iniţial) s-a născut în 1162 la Dunlunboldag, în Mongolia. După o copilărie şi o adolescenţă călite în hărţuielile crude dintre triburi, tânărul cu vocaţie de lider poartă mai multe bătălii cu tătarii, cu turcii naimani şi cu ceilalţi rivali mongoli, edifică un sistem de alianţe înţelepte şi izbuteşte să devină conducător al clanurilor mongole în 1206, dată la care istoricii consemnează naşterea Imperiului Mongol. Temujin devine Gingis (în mongolă tengis şi în turcă deniz înseamnă mare, ocean), adica Hanul Universal, sau, literal, Oceanic. În 1211 cucereşte China de Nord, după doar doi ani trece de Marele Zid, iar în 1215 zdrobeşte capitala Yanjing (viitorul Pekin). În 1218, imperiul său îşi întinde fruntariile la vest până la Balqash Kol, lac situat în centrul Kazahstanului de azi, şi se învecinează cu statul musulman Khwarizm, al cărui teritoriu se întindea de la Marea Caspică până la Golful Persic. În 1227, cu o armată de 180.000 de oameni, Gingis realizează campania sa finală, prin care supune aproape în intregime teritoriul chinez.

sursa: descopera.ro

Am venit, am văzut, am învins

VENI, VIDI, VICI

Vorbă atribuită lui Iulius Cezar, atît de Plutarh cât şi de Suetoniu, în versiuni diferite însă complementare.

În momentul războiului din Pont, Cezar (100–44) este în culmea gloriei sale. Cu un an înainte, la 9 august 48 î.Hr., îl înfrânsese pe Pompei la Farsalos, în Tesalia, ceea ce îi consolidase reputaţia şi puterea. Însă curând ostilităţile reîncep în Orient, la instigarea lui Farnaces al II-lea, regele Pontului, fiul lui Mitridate. Cezar merge împotriva lui „cu trei legiuni, îl înfruntă într-o mare bătălie de lângă Zela, îi zdrobeşte armata şi îl alungă din Pont.

„Veni, vidi, vici” sunt cuvintele prin care Cezar îl informează de biruinţă, de iuţeala ei şi de caracterul ei hotãrîtor pe unul dintre prietenii săi de la Roma, Amantius.“

Aşa relatează Plutarh, care adaugă: „În latină cele trei cuvinte se termină toate în i, ceea ce face şi mai frapantă concizia expresiei.“

Suetoniu nu vorbeşte de o asemenea scrisoare — pe care unii au crezut-o adresată Senatului —, ci numai de ceremonia triumfului pentru victoria din Pont (unul dintre cele cinci cu care a fost onorat Cezar): „În timpul triumfului el a pus să fie dus în cortegiu şi o tablă pe care, în loc de înşirarea, după obicei, a faptelor de rãzboi, scria doar: Veni, vidi, vici, vrând să arate astfel promptitudinea executării lor.“

Şi tu, copilul meu?

La 14 martie 44 î.Hr., Iulius Cezar, bănuit că vrea să devină monarh al Romei, este asasinat în plin Senat de un grup de conjuraţi republicani. Văzîndu-l printre ei şi pe Marcus Iunius Brutus, pe care îl iubea, i-ar fi strigat, în greceşte: Kái s ´y, téknon „Şi tu, copilul meu?

Membrii aristocraţiei romane conversau curent în greceşte. Téknon era un cuvînt afectuos, şi nu e nevoie să presupunem că Brutus era fiul natural al lui Cezar. Vorba se află la Suetoniu. Din Plutarh, care povesteşte în două rânduri asasinarea lui Cezar (în Cezar, 65 şi în Brutus, 17), nu rezultã decât că, la vederea lui Brutus, Cezar şi-a acoperit faţa cu toga şi a tăcut. Dar vorba din Suetoniu a rămas, pentru veacuri, în memoria omenirii şi a culturii, putând fi reluată ori de cîte ori eşti uimit de trădarea cuiva drag.

Cezar trece Rubiconul

 

Iată cum prezintă Suetoniu un moment important al carierei politice şi militare a lui Cezar.
„Ajunse cu legiunile sale la râul Rubicon, care era hotarul provinciei sale. Aici se opri puţin şi, cugetând la planul lui îndrăzneţ, zise către cei mai apropiaţi: „Acum am putea să ne întoarcem. Fiindcă, dacă vom trece acest pod, totul va trebui rezolvat prin arme„.

Pe când stătea pe gânduri, se petrecu următoarea minune: un om de o mărime şi frumuseţe extraordinară apăru deodată înaintea lui, cântând din fluier. Afară de păstori, alergară la el să-l asculte mulţi soldaţi din posturi, între care şi trompeţi. Răpind o trompetă de la un soldat, omul sări în apă şi, sunând puternic din trompetă, se îndreptă spre malul celălalt. Atunci Cezar zise: „Să mergem unde ne cheamă minunile zeilor şi nedreptatea duşmanilor noştri. Zarul a fost aruncat„.

Astfel, Cezar, în ziua de 10 ianuarie 49 î.Hr. şi-a condus trupele peste râul Rubicon, care constituia graniţa dintre Galia Cisalpină şi Italia, începând războiul civil împotriva lui Pompei.

Iată ziua mult aşteptată

Iulius Cezar

Din câte spune Plutarh (în Viaţa lui Pompei), aşa ar fi spus Iulius Cezar înainte de a începe, la Farsalos în Tesalia (9 august 48 î.Hr.), bătălia hotărâtoare a întregului război civil. Cezar comanda atunci opt legiuni cu efectivul scăzut (80 de cohorte), însă cu moralul intact. Pompei, care comanda 110 cohorte, a fost îndemnat de cei din preajma sa să accepte o confruntare pe care n-o dorea atunci şi acolo.

În sfârşit, ar fi spus Cezar, iată ziua mult aşteptată, ziua în care vom avea de luptat nu împotriva lipsurilor şi a foamei, ci împotriva unor soldaţi!“

Pompeienii au fost zdrobiţi. Pompei a scăpat cu fuga, însoţit de câţiva oameni devotaţi, lăsând în urma lui, dacã e să credem ce spune Cezar în Războiul civil, 15 000 de morţi şi aproape 25 000 de prizonieri.

Soţia lui Cezar nu poate fi nici măcar bănuită!

Pompeia, cea de-a treia soţie a lui Cezar, a fost judecată pentru ultragiu la pudoare şi religie: era acuzată că îşi adusese iubitul, pe Clodius, travestit în femeie, în incinta sacră a zeiţei Bona, a cărei preoteasă era însăşi Pompeia.

Clodius, un tânăr aristocrat frumos, ambiţios şi lipsit de scrupule, frecventa casa lui Cezar, îi admira politica şi, ceva mai mult, nevasta.

Totuşi, nu se ştie dacă ea i-a fost complice atunci când l-au surprins pe tânăr comiţând această impietate.

Cezar, care îşi anunţase intenţia de a divorţa de Pompeia, chemat să depună mărturie la proces, a proclamat nevinovăţia soţiei. Când judecătorul l-a întrebat de ce mai divorţează atunci, el a răspuns: “Pentru că soţia lui Cezar nu poate fi nici măcar bănuită!

Ambiţia lui Cezar

Se spune că atunci când Cezar, descurajat de evenimentele de la Roma, trecea cu slugile sale printr-un orăşel sărac din Galia, careva din însoţitori, voind să-l înveseleascã, l-a întrebat râzând:

– Oare aici, în aceastã fundătură, oamenii la fel luptă pentru putere, stârnesc intrigi şi se invidiază?

– Desigur, a răspuns Cezar. Însă eu aş prefera să fiu primul aici, decât al doilea la Roma !

Aceasta nu a fost unica dovadă care vorbea despre infatuarea şi ambiţia lui Cezar.

Odată, în Spania, citind o carte despre Alexandru Macedon, pe neaşteptate el a început a plânge.

– Ce s-a întâmplat? l-au întrebat prietenii.

Alexandru la vârsta mea supusese multe ţări, a spus Cezar, iar eu n-am săvârşit încă nici o faptă măreaţă !

Cezar şi piraţii

Plutarh povesteşte că, la un moment dat, Cezar a căzut prizonier în mâinile piraţilor, care dominau pe mare şi pe multe insule. Piraţii i-au cerut ca răscumpărare 20 de talanţi.

Ieftin mă preţuiţi, a spus râzând Cezar şi le-a propus în schimbul eliberării sale 50 de talanţi.

Trimiţându-şi însoţitorii să adune bani pentru răscumpărare, Cezar a rămas la piraţi cu un prieten şi două slugi. Acolo ei au stat peste două luni. Cezar nu era deloc îngrijorat de faptul că se găseşte în mâna piraţilor şi se comporta aşa de parcă aceştia ar fi fost soldaţi din corpul său de gardă. Plecând la culcare, el le interzicea să facă gălăgie şi să cânte, participa la exerciţiile lor de gimnastică, le citea discursurile şi poeziile sale. Deoarece piraţii nu erau încântaţi de scrierile lui, el îi certa, numindu-i sălbatici, şi promitea că îi va răstigni. Piraţilor aceste cuvinte li se păreau comice şi nu o dată ei rămâneau uimiţi de caracterul vesel al prizonierului.

Dar s-a dovedit că multe din cuvintele lui Cezar nu erau o simplă ameninţare. După ce piraţii au primit cei 50 de talanţi, în schimbul cărora Cezar a fost eliberat, el a echipat câteva corăbii militare şi a pornit sã-i urmărească pe ofensatorii săi. Pe neaşteptate el i-a prins aproape pe toţi lângă insula Farmacusa, unde fusese ţinut în prizonierat. Banii plătiţi i-a luat înapoi şi a poruncit ca piraţii să fie răstigniţi pe cruci fără judecată, neaşteptând hotărârea autorităţilor romane.

Mai târziu linguşitorii preamăreau bunătatea lui Cezar, care, pentru a uşura suferinţele pedepsiţilor, a poruncit ca aceştia sã fie întâi strangulaţi, apoi răstigniţi. Nu ştim ce părere au avut piraţii despre bunătatea lui Cezar.

Cezar şi posibilii iubiţi

Tânărul Cezar

În Roma veche homosexualitatea masculină era comună şi larg-răspândită în societate, în special în clasele superioare. Însă societatea romană, cel puţin ostentativ, dezaproba homosexualitatea per total, egalizând-o cu neputinţa grecilor.

Conform lui Bibulus şi alţi inamici ai lui Cezar, el a avut o aventură cu Nicomedes al III-lea al Bithyniei la începutul carierei sale. Adevărat sau nu, povestirile au fost relatate în maniera de a îl umili şi degrada, încercând să-l facă să pară nimic mai mult decât o prostituată de curte orientală, o poziţie extrem de joasă în ochii romanilor. Nu există destule dovezi pentru a dovedi astfel sau contrariul, că Cezar ar fi avut o relaţie cu Nicomedes, şi virtual aceeaşi nesiguranţă există privind toate celelalte ocazii. Ce este sigur este că povestea lui Nicomedes a venit din pricina şederilor sale cu regele în timpul tinereţii lui, aderând ca o pată în restul carierei sale. Cezar nu a încercat să se apere vreodată împotriva acestor acuzaţii.

Marc Antoniu a acuzat că Octavianus şi-a câştigat adopţia sa de către Cezar prin favoruri sexuale. Suetonius, deşi relatând că aventura dintre Cezar şi Nicomedes este adevărată, a caracterizat acuzaţia lui Antoniu cum că Octavian ar fi avut o relaţie cu Cezar drept calomnie politică.

Cezar şi femeile

Cezar a urmărit tot timpul proiectul lui de a strânge suficient prestigiu şi bani pentru a căpăta puterea supremă în Roma. Şi-a găsit însă timp şi pentru o viaţă amoroasă bogată dovedită mai ales de activităţile extramaritale despre care ştim că au fost foarte numeroase din lista amantelor întocmită de Suetonius care, după moda vremii, includea şi soţiile şi fiicele prietenilor lui. Era plin de curtoazie şi de farmec, cu trăsături ferme, dar delicate. Un om puternic şi atrăgător, aşa cum era Cezar, trebuie să se fi distrat copios în afara câmpului de luptă, după cum spunea balada cântată de soldaţii lui cu ocazia triumfului –„ încuiaţi-vă fiicele, romani, şeful vostru cel chel e pe drum.”

A avut legături cu Cleopatra a VII-a a Egiptului, cu prima soţie a lui Cato, cu primele două soţii ale lui Bibulus, cu soţiile multor senatori, cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus, etc.

Cicero despre Cezar

Iulius Cezar era unul din acei romani abili care credeau numai în ei înşişi, în capacitatea lor unică de a reinstaura legea şi ordinea.

Cicero a întrevăzut “masca profundă şi periculoasă de sub zâmbetul său binevoitor”(Plutarh).

Percep o înclinaţie către tiranie în toate proiectele lui dar, pe de altă parte, când îl vezi aşezându-şi părul cu atâta grijă şi scărpinându-se în cap cu un singur deget, abia dacă îmi pot imagina că un asemenea om ar putea să conceapă un plan atât de mare şi de fatal ca distrugerea bunăstării romane.

Curând, Cezar avea să dovedească de ce era în stare, punând capăt existenţei republicii.