Arhive etichetă: Cervantes

Viaţa lui Cervantes (ultima parte)

cervantes don quijoteDon Quijote

În luna iulie sau august 1604, Cervantes a vândut drepturile cărţii Ingeniosul hidalgo Don Quijote de la Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha cunoscut ca Don Quijote, partea I) editorului librar Francisco de Robles, pentru o sumă necunoscută. Dreptul de publicare a fost acordat în luna septembrie, iar cartea a apărut în ianuarie 1605. Există unele dovezi conform cărora subiectul cărţii era cunoscut sau parţial cunoscut înainte de publicare – de către alte persoane, precum Lope de Vega, aflat atunci în relaţii reci cu Cervantes. Culegătorii de la tipografia lui Juan de la Cuesta din Madrid au fost vinovaţi de o mare parte dintre erorile din text, multe fiindu-i iniţial atribuite autorului.

Romanul a cunoscut un succes imediat, deşi nu la fel de răsunător ca Guzman de Alfarache, Partea I, al lui Mateo Alemán, din 1599. Până în august 1605 existau două ediţii în Madrid, două publicate la Lisabona şi una la Valencia. Au urmat cele din Bruxelles, în 1607; Madrid, 1608; Milano, 1610; şi iar Bruxelles, 1611. Partea a doua, A doua parte a ingeniosului cavaler Don Quijote de la Mancha (Segunda parte del ingenioso Caballero Don Quijote de la Mancha) a apărut în 1615. Traducerea primei părţi în limba engleză a lui Thomas Shelton a apărut în 1612. Numele lui Cervantes a ajuns în scurt timp cunoscut în Anglia, Franţa şi Italia, la fel de bine ca în Spania.

Continuă citirea →

Viaţa lui Cervantes (partea a doua)

cervantesFuncţionar public şi scriitor

Întors în Spania, Cervantes şi-a petrecut aproape tot restul vieţii într-un mod total diferit faţă de anii plini de acţiune şi curaj. Era mai mereu în criză de bani şi trebuia să se resemneze cu slujbe plictisitoare şi solicitante. Abia peste 25 ani a cunoscut succesul cu Don Quijote. La întoarcerea acasă, el a constatat că preţurile crescuseră, în timp ce scăzuse nivelul de trai al multor oameni, în special din clasa de mijloc, inclusiv familia sa. Euforia din Lepanto era de domeniul trecutului. Actele lui de vitejie din război nu i-au adus răsplata la care se aşteptase. A solicitat, fără succes, mai multe posturi administrative în imperiul american al Spaniei. A reuşit să obţină în 1581 doar o funcţie de scurtă durată, ca mesager regal la Oran, în Algeria. L-a urmat în zadar pe Filip II şi curtea sa la Lisabona, în Portugalia recent anexată.

Cam în această perioadă, a avut o aventură cu o tânără căsătorită, pe nume Ana de Villafranca (sau Ana Franca de Rojas), care i-a născut o fiică. Isabel de Saavedra, singurul copil al lui Cervantes, a fost crescută ulterior în casa acestuia.

În 1584 s-a căsătorit cu Catalina de Salazar y Palacios, mai tânără cu 18 ani decât el. Aceasta avea o mică proprietate în satul Esquivias din La Mancha. Se cunosc puţine lucruri despre relaţia lor emoţională. Nu există însă niciun motiv de presupunere că această căsătorie nu a fost fericită, bazându-se pe prietenie, în ciuda faptului că Cervantes era obligat să plece des de acasă pentru perioade lungi de timp. Catalina, după cât se pare, nu a fost o sursă de inspiraţie sau model pentru personajele din poezia pe care o scria pe atunci Cervantes, sau pentru primul său romanul publicat, Galateea: O romanţă pastorală (La Galatea, 1585), în noul gen la modă, romanul pastoral.

Continuă citirea →

Viaţa lui Cervantes (prima parte)

cervantes miguelCervantes Saavedra, Miguel de (29.09.1547, Alcalá de Henares, Spania – 22.04.1616, Madrid). Romancier, dramaturg şi poet de origine spaniolă, creatorul personajului Don Quijote şi cea mai importantă şi celebră personalitate din literatura spaniolă.

Romanul său Don Quijote (El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha) a fost tradus, în întregime sau parţial, în peste 60 de limbi. Chiar şi azi se publică noi şi noi ediţii, iar dezbaterile critice asupra operei sale continuă nestingherite încă din sec. XVIII. În acelaşi timp, datorită reprezentării lor pe scară largă, în artă, teatru şi film, personajele Don Quijote şi Sancho Panza sunt, probabil, mult mai familiare din punct de vedere vizual oamenilor decât oricare alt personaj din literatura mondială.

Cervantes a experimentat foarte mult. A abordat toate genurile literare majore, nu numai pe cel epic. A fost un nuvelist remarcabil. Câteva din nuvelele sale din colecţia Povestiri exemplare (Novelas exemplares, 1613) au ajuns la un nivel apropiat de Don Quijote, dar la scară miniaturală.

Viaţa lui Cervantes. Începuturile

Cervantes s-a născut la cca 32 km de Madrid, probabil pe 29 septembrie (în ziua de San Miguel). A fost botezat pe 9 octombrie. Era al patrulea dintre cei şapte copii ai unei familii provenite din mica nobilime, dar care decăzuse la statutul de oameni de rând. Tatăl său era bărbier-chirurg, reducea fracturi, efectua flebotomii şi rezolva mici probleme medicale. Familia s-a mutat din oraş în oraş şi se ştiu puţine lucruri despre primii ani de învăţătură ai lui Cervantes. Se presupune, pe baza unui pasaj din Povestiri exemplare, că ar fi studiat o perioadă sub îndrumarea iezuiţilor, deşi este puţin probabil. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor spanioli ai timpului, chiar şi aceia de origine umilă, se pare că Cervantes nu s-ar fi dus la universitate.

Continuă citirea →

Renaşterea literară

Dante Alighieri

Pornit ca o recuperare critică a Antichităţii, umanismul s-a manifestat în primul rând în comentariul critic (filologic) al operelor greco-latine şi apoi prin cultivarea acelor genuri literare în care cei vechi excelaseră: poezia şi proza. Literaţii renascentişti au scris aşadar poezii epice (poeme, epopei) sau lirice (ode, satire) sau proză după model antic, în limba latină, dar foarte curând s-a produs o diversificare extraordinară a genurilor, speciilor şi temelor literare abordate. Preluând temele liricii medievale a trubadurilor, poeţii italieni grupaţi în mişcarea numită il dolce stil nuovo (stilnoviştii) au compus o poezie de dragoste remarcabilă.

Din acest grup a făcut parte iniţial şi florentinul Dante Alighieri (1265-1321), considerat ultimul poet medieval şi primul poet al Renasterii. Opera lui, compusă în latină şi italiană (în dialectul toscan, care stă la baza limbii literare italiene) cuprinde o capodoperă, vastul poem Divina Comedie, care este un summum al gândirii postmedievale şi prerenascentiste, un poem teologic şi alegoric. Scris în italiană, poemul imaginează o călătorie a lui Dante prin infern, purgatoriu şi paradis, fiind un fel de echivalent al tratatelor teologice scolastice, pe care le depăşeşte prin amploarea viziunii şi prin profunzimea lirică. Lungul drum, de fapt o genială anticipare a viziunii sincretice a Renaşterii despre unitatea şi diversitatea lumii, reprezintă apoteoza iubirii ca principiu fondator al universului creat de Dumnezeu.

Continuă citirea →

Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul II

Don Quijote

CAPITOLUL II

AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ DE ACASĂ PENTRU A SĂVÂRŞI FAPTE MARI

Astfel stând lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cântatul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mântuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mână scutul şi în cealaltă suliţa, încălecă pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtându-şi calul la pas, fără a se vesti cu trâmbiţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face şi încotro apucă.

Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătând câmpia Montinel, se tot gândea în sinea lui ce vor spune oamenii despre dânsul, într-o zi, peste sute şi sute de ani, şi cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părându-li-se de necrezut.

Continuă citirea →

Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul I

Cervantes - Don Quijote

CAPITOLUL  I
UNDE  ÎNCEPE  ISTORIA  MÂNDRULUI CAVALER DON QUIJOTE  DIN  LA MANCHA ŞI SE ARATĂ FIREA  ŞI  TRAIUL LUI

Trăia  de  mult  în  Spania,  într-un  sătuleţ  pierdut  din  ţinutul La  Mancha,  un  boiernaş  de ţară, un  hidalgo  cam  bătrâior şi ciudat  la  fire, nici  prea avut  nici  de  tot  sărac,  dar mândru  de neamul  vechi  din care  se  trăgea şi cu  capul  plin de  gărgăuni  din  cei  mari.  Îl  chema,  dacă îmi aduc  bine  aminte, Quesada sau,  mai curând Quijana,  cum  s-ar  zice  pe româneşte  Cavalerul Jalbă,  sau  altfel… Dar  numele  pe care  îl  purta nu  prea  are multă însemnătate.

Cât  era  ziulica de  lungă,  ba  adesea şi toată  noaptea,  până  la  revărsatul zorilor,  el îşi  trecea  vremea  citind  povestiri  cavalereşti.  Se prăpădea  după  vitejiile  lui Amadis  de  Gaula,  cel  tare  de  virtute, şi nu  se mai sătura  răsfoind  întâmplările  înflăcărate  ale Cavalerului  spadei şi ale  bravului  Palmerin  de Anglia. Cât priveşte  isprăvile  faimosului  Don Rodrig  de Ruy Diaz,  zis „Cidul”, el  le ştia pe  de rost,  aşa  cum  şi  faptele  lui  Roland  fără  de teamă,  cel  care  purta  iarba  fiarelor  la  dânsul,  de nici  o  spadă  nu-l  putea  atinge  sau  tăia,  toţi  oşteni  bravi,  a  căror  memorie  legendară  se  păstrase  în cântecele din  popor şi  prin cărţile  de basme  ale  vremii.

Continuă citirea →

Viaţa lui Cervantes – Don Quijote în temniţă

Temniţa din Sevilla! S-au deschis porţile; toată liota temniţei s-a pus în mişcare ca să-l vadă pe noul prizonier. Toţi ţipau, fiindcă acolo niciodată nu poţi afla nici linişte şi nici tihnă.  Scoteau cărţile de joc, jucau. « Ei, tu, ăsta cu mutra amărâtă, îţi place să joci cărţi? Nu? Da’ de ce eşti ciung? Ţi-au tăiat mâna când te-au prins cu ea în vreo pungă? » « Da, fireşte »,  îngână Cervantes cu un oftat. Cum era să vorbească acestei liote de onoarea bătăliilor, de Lepanto, Coleta, Italia sau de captivitatea în Alger? De cât amar de ani nici el singur nu-şi mai amintea de trecutul lui? Acum se află în mijlocul celei mai ciudate adunături din câte i-a fost dat să vadă, înconjurat de hoţi, de deşucheaţi, de jucători cu cărţi măsluite, scursori de toate soiurile. Îi hrăneau femeile şi apoi dănţuiau şi cântau pentru ei, unii dintr-înşii trecând de la viaţă la moarte cu aceeaşi injurioasă nepăsare.

Continuă citirea →

Viaţa lui Cervantes – sclav în Alger

Aici începe cea dintâi deznădejde a lui Miguel de Cervantes. Este cel dintâi semn real al destinului său potrivnic. Scrisorile de recomandaţie ale şefilor săi îl preschimbă într-un sclav menit răscumpărării, iar împărţirea sclavilor este dată pe seama unui personaj sinistru, Dali Mami.

Continuă citirea →

Viaţa lui Cervantes (I)

Aceasta este povestea lui Cervantes, cel mai mare scriitor spaniol, autorul miracolului care se numeşte Aventurile iscusitului hidalgo Don Quijote De La Mancha. Aceasta e cartea cărţilor. E poate aceea care a atins cel mai mare număr de ediţii din lume, aceea care a fost tălmăcită în toate limbile cunoscute de civilizaţie. Citirea ei nu este o îndeletnicire de lector, ci un orgoliu de om. Dar cine a fost Cervantes? Un om pe care angrenajul societăţii în care trăia l-a lovit, purtându-l din sărăcie în sărăcie, din dezamăgire în dezamăgire. A suferit, ca şi don Quijote al său, un destin de vitregii. Pentru a-i cunoaşte cu adevărat viaţa-i ca un roman, citiţi rândurile care urmează!

Continuă citirea →

Dulcineea

Dulcineea din Toboso este ţărăncuţa visurilor lui Don Quijote. Numele ei a fost inventat de Cervantes, care parodiază astfel „doamnele visurilor” din romanele cavalereşti.

Iată cum o prezintă Cervantes în Don Quijote de la Mancha:

„Se întâmpla, pe cât se presupune, ca într-un cătun alăturat de-al său să se afle o ţărancă tânără, foarte chipeşă, de care el fusese o vreme îndrăgostit, deşi fata, se înţelege de la sine, habar n-avusese vreodată şi nici nu-l băgase în seamă.

O chema Aldonza Lorenzo, şi ei i se păru cu cale cavalerului nostru să-i dea titlul de stăpână a gândurilor lui. Căutându-i, deci, un nume care să nu se depărteze prea din cale-afară de al ei  şi care să aducă a nume de prinţesă, amintind vreo doamnă de neam mare, se hotărâ să-i spună Dulcineea del Toboso (pentru că era de fel din Toboso), nume cum i se părea lui, mângâios la auz, ieşit din comun şi plin de tâlcuri adânci, ca toate celelalte pe care şi le dăduse sieşi şi alor săi.”

Cu icoana Dulcineei în minte, Don Quijote săvârşeşte isprăvile cunoscute.

Se zice, în mod glumeţ, că e „dulcineea” cuiva, despre o persoană de care este îndrăgostit un bărbat.

Expresia „Frumuseţea Dulcineei” este o metaforă folosită pentru înfăţişarea fizică idealizată a unei femei.