Arhive etichetă: Cato cel Batran

Cato cel Bătrân – Cartagina trebuie distrusă!

În senat şedinţa era pe sfârşite. Trimişii cartaginezi aşteptau nerăbdători, la intrare, hotărârea definitivă şi pe feţele lor se putea citi o vie nelinişte, căci în clipele acestea avea să se decidă soarta scumpei lor cetăţi.

Continuă citirea →

Proza istorică în Roma antică

Interesul pentru propria-i istorie şi consemnare a acesteia este văzută de Cicero drept o „îndatorire patriotică” (Despre legi, I, 2,5), iar idealul teoretic al istoriei elocvente se afla sub semnul adevărului şi imparţialităţii (Despre Orator, II, 2-63). Dar, subordonată, în mare parte intereselor propagandistice, istoria scrisă reuşeşte mult mai târziu să se apropie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de acest ideal.

Continuă citirea →

Zeii au fost pentru învingător, dar Cato pentru învins

Marcus Porcius Cato (numit şi Cato cel Bătrân sau Cato Cenzorul spre a-l deosebi de stră-strănepotul său), scriitor şi om de stat roman, avea o comportare democrată, lucra pământul cu sclavii lui, mânca împreună cu ei. În calitate de cenzor şi consul a luptat împotriva corupţiei.

Numele său este sinonim cu om înţelept şi bun patriot, duşman al celor corupţi şi vicioşi, fiind de o mare intransigenţă.

După ce pompeienii au fost înfrânţi la Pharsalos (anul 48) în luptele contra lui Cezar, numai Cato a rămas credincios învinşilor, după cum relatează Lucan în poemul său Pharsalia în versul:

„Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni” (Zeii au fost pentru învingător, dar Cato pentru învins).

Cu aceste cuvinte este caracterizat  cel ce slujeşte o idee, o cauză, chiar când este pierdută şi rămâne singurul apărator al ei.

Cartagina trebuie nimicită!

Bătălia de la Zama

E vorba cea mai vestită a lui Cato cel Bătrân (234–149).

Spune Plutarh (Marcus Cato, 26):

Cel din urmă dintre actele sale politice a fost, din cât se crede, nimicirea Cartaginei. Înfăptuirea acestui ţel îi revine, e drept, lui Scipio Africanul, însă războiul a fost purtat la sfatul şi la propunerea lui Cato.“

După cel de al doilea război punic, Cato fusese trimis în Africa în calitate de observator al conflictului dintre cartaginezi şi numizi. Dar Cartagina pe care a văzut- o Cato nu era nicidecum o cetate slăbită şi umilită, aşa cum îşi închipuiau romanii. Dimpotrivă, Cato „a văzut-o locuită de un tineret înfloritor, gemând de bogăţii, cu depozitele pline de arme şi de provizii de război şi gândindu-se, în trufia belşugului ei, la un nou război cu Roma“.

Cato s-a grăbit să se înapoieze la Roma, unde să determine Senatul să ia măsurile necesare. Era atât de conştient de primejdie şi atât de îndârjit în hotărârea lui, încât de atunci încolo şi-a încheiat toate discursurile, indiferent de subiectul lor, cu formula Ceterum censeo Carthaginem esse delendam,Şi, pe lângă toate acestea, sunt de părere că trebuie să nimicim Cartagina (Florus, Istoria Romei, II, 15).

Istoria unui furt

În Antichitate, Sparta, Atena, Siracuza, Miletul, Roma şi Cartagina au luptat fără succes timp de secole, pentru aflarea secretului purpurii, colorant preţios care constituia monopolul cetăţilor feniciene Tyr şi Sidon. Legat de aceasta, Cato cel Bătrân, pe când îndeplinea funcţia de cenzor la Roma, a relatat o îndrăzneaţă misiune de spionaj.

Trimis de senatul roman la Cartagina, sub pretextul însărcinării oficiale de arbitru în conflictul dintre Masinissa şi Cartagina, el răpeşte de acolo doi sclavi fenicieni, care preparau pentru cartaginezi purpura şi îi aduce la Roma. Aici le sunt puse la îndemână mijloacele necesare pentru a-i învăţa pe romani tehnica extragerii purpurii şi vopsirea ţesăturilor. Rămâne o singură întrebare. Cum de nu se gândiseră de la început la metoda asta “originală” ? 🙂

Statuia lui Cato cel Batran

Cato cel Bătrân (latină Marcus Porcius Cato; 234-149 î.Hr.) a jucat un rol politic important în perioada cea mai strălucitoare a Republicii romane. În forul roman, în timpul discuţiilor, un orator a întrebat:

 – Cum este posibil ca un bărbat de stat şi ilustru cetăţean, Marcus Porcius Cato, păzitor al bunelor moravuri, să nu aibă o statuie, în vreme ce atâţia iluştri necunoscuţi îşi au statuiile lor?

 – Prefer, a intervenit modest Cato, ca romanii să se întrebe de ce nu am statuie, decât să se întrebe de ce am ! 🙂