Arhive etichetă: Cassius Dio

Decebal, regele erou. Biruinţa asupra lui Domiţian

Decebal şi Domitian

Dintre toate popoarele de la Dunărea de Jos, Romanii văzuseră şi mai ales simţiseră că cei mai primejdioşi, prin numărul, prin organizarea, prin civilizaţia şi îndeosebi prin sufletul lor, netemător de moarte, erau Dacii. Înainte de a-i învinge în ţara lor, pe malul stâng şi în Ardeal, se gândiseră să-i înconjure, fie prin întinderea posesiunilor romane, fie prin barbari, adversari ai Dacilor şi clienţi ai Imperiului. Şi izbutiseră în mare parte. Dacii se găseau, la suirea pe tron a lui Domitian, strânşi din trei părţi de duşmani.

Continuă citirea →

Războiul dacilor cu Domiţian – Cassius Dio, Istoria romană

Domitian

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. [Excerpta Valesiana: Douras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru duşmani. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului.

Domitian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţi tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea.

Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domitian îl porni pe Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domitian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.

Domitian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimi seseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domitian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap — ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor —, iar solda]ilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domitian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.

În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Dacii şi vecinii lor

Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri], iar dacii şi suebii — în grupuri — au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi […]. Ceilalţi [adică dacii] locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu — lângă ţara tribalilor — ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afară de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope. Aceşti daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră şi trecuseră de partea lui Antonius, fără a-i fi însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. În această împrejurare, unii au ajuns prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu suebii.

Cassius Dio, Istoria Romană