Arhive etichetă: Carol Robert de Anjou

Independenţa Ţării Româneşti. Războiul din 1330 şi strălucita biruinţă a lui Basarab

Câtă vreme a durat lupta dintre Carol Robert şi ceilalţi competitori ai tronului, evident, n-a mai putut fi vorba, de o suzeranitate ungară asupra voevodatului de la Argeş sau asupra voevodatului „transalpin” cum îi spuneau documentele cancelariei regale. După ce însă Carol Robert de Anjou e fost recunoscut de toţi ca singur stăpânitor, s-a pus din nou problema raporturilor cu coroana ungară.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti. Împrejurări favorabile

Cum au izbutit voevozii de la Câmpulung şi Argeş să reunească sub conducerea lor diferitele cnezate si voevodate dintre Carpaţi şi Dunăre? A fost oare un proces violent, de cucerire, sau unul pacific, de confederare, de recunoaştere a unui „mare voevod” de către ceilalţi voevozi şi cnezi? Un răspuns sigur nu se poate da. Dacă tradiţia care arată închinarea Basarabeştilor olteni către Negru Vodă ar fi într-adevăr – făcând abstracţie de nume  – ecoul târziu al unui atare act, ceea ce însă nu-i de loc sigur, am avea atunci o indicaţie în sensul unei acţiuni pacifice, de recunoaştere prin bună voie a autorităţii voevodului de la Argeş, de către urmaşii lui Litovoi. În acelaşi sens al unei înţelegeri s-ar putea interpreta şi titlul de „mare voevod” care i se dăduse lui Basarab şi pe care îl vor purta – împreună cu acela de Domn –  cârmuitorii noului stat. Ar fi voevodul pe care ceilalţi l-au recunoscut drept superior. Să fie oare ulterioara împărţire a ţării în judeţe, corespunzând în genere cu văile râurilor principale, o amintire şi un semn al acestui paşnic proces de confederare?

Continuă citirea →

Campania lui Carol Robert de Anjou şi bătălia de la Posada (1330) — relatarea Cronicii pictate de la Viena

Carol Robert de Anjou

În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste — nu însă toată puterea sa armată, căci trimisese soldaţi la hotarele ţării în diferite expedi]ii împotriva numeroşilor săi duşmani — şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.

După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ […]

Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. […]

Basarab I

Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea următoare. […]

Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. […]

Anul 1330 în istoria românilor

Cronica pictata de la Viena

De câţiva ani se stinsese, în linie bărbătească, dinastia arpadiană a regilor maghiari. După ani de lupte între diverşi pretendenţi, se impune în sfârşit o rudă, pe linie maternă, a ultimilor arpadieni, Carol Robert de Anjou (de unde termenul de „dinastie angevină”) dintr-o ramură a regilor Franţei ajunsă domnitoare în sudul Italiei, în regatul de la Napoli. Noul rege, strâns legat de papalitate, va intra curând în conflict cu „marele voievod” Basarab, căruia totuşi îi recunoaşte în 1324 stăpânirea peste toată Ţara Românească în calitate de vasal.

Dar în toamna lui 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab şi de legăturile sale cu bulgarii şi tătarii, şi încurajat de înfrângerea suferită la Velbujd, din partea sârbilor, de coaliţia bulgaro-valaho-tătară, Carol Robert intră în Muntenia, cu o oaste mare, cu intenţia să-şi impună în toate privinţele autoritatea de suzeran. Dar la întoarcerea către Ungaria, marea sa oştire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare (încă neidentificată cu siguranţă, dar cunoscută în istoriografie cu numele greşit „Posada„), lovită şi din spate şi din coaste de ostaşi care prăvălesc bolovani de pe munţi, pe când calea înainte, prin strâmtoare, e tăiată de copaci rostogoliţi de-a curmezişul. Trei zile de-a rândul ţine măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare.

Dezastrul e pomenit de mai multe surse, între care o cronică ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum), unde se vede cum regele scapă cu fuga, pe când ostaşii lui Basarab, cu cojoace în spinare şi căciuli pe cap, de pe o stâncă înaltă, trag cu arcul şi prăvălesc bolovani asupra cavalerilor în armură. Celebra miniatură din Chronicum pictum a fost la originea unei greşite interpretări de care n-a scăpat nici Iorga, anume că oastea primilor noştri voievozi era formată doar din ţărani înarmaţi cu săgeţi şi că, la curtea domnească, portul şi moravurile trebuie să fi fost rustice. Descoperirea, în anii 1920, la Curtea de Argeş, a unui mormânt, într-o stare de miraculoasă conservare, în care se afla un membru probabil al familiei domnitoare, şi constatarea că acest „prinţ valah” era îmbrăcat în stofe scumpe, cu mărgăritare şi paftale în stil occidental, ca un prinţ sau un mare nobil ungur, au adus o revelaţie (de altfel logică): voievozii români, boierii şi cavalerii (li se zicea „viteji”) nu se puteau îmbrăca şi înarma decât la fel ca în ţările vecine cu care erau în strânsă legătură şi interdependenţă: taratul bulgar, regatul sârbesc, regatul ungar.

Dacă arcaşii rustici joacă un rol capital în „bătălia de la Posada”, asta nu înseamnă ca ei formau toată armata lui Basarab, care nu putea să nu fie formată, ca în întreaga Europă medievală, de o călărime cu platoşe, spade, suliţi şi securi, iar cei mai avuţi, cu zale. Şi în bătălia de la Azincourt, în 1415, unde regele Angliei Henric al V-lea îi învinge pe cavalerii francezi, mult mai numeroşi, acţiunea hotărâtoare a fost, la început, a pedestrimii de arcaşi adăpostiţi în spatele unor rânduri de ţăruşi — dar izbânda finală nu putea fi obţinută  decât de atacul masiv al cavalerilor. Aceasta era tactica vremii. Aşa trebuie să ne închipuim şi desfăşurarea ultimei faze a bătăliei de la „Posada”.

1330 este, aşadar, momentul când acest principat sau voievodat al Munteniei devine cvasiindependent. Dar independenţa în Evul Mediu nu are importanţa pe care ne-o închipuim noi astăzi. Toate ţările din Europa au domnitori care sunt mai mult sau mai puţin vasalii altcuiva. De pildă, regele Angliei este vasalul regelui Franţei fiindcă posedă unele ducate şi comitate pe teritoriul francez, pentru care el trebuie să presteze jurământ de credinţă unui rege care îi este suzeran pentru acele ducate. Dar el poate fi, ca putere, egal cu el. Să nu credem că a fi vasalul regelui Ungariei era o înjosire. Cavalerii atât de temuţi, cavalerii teutoni, au fost vasalii regelui Poloniei. Regele Ungariei este, la rândul lui, vasalul Papei. Acest principe al Munteniei trebuia să fie vasalul regelui Ungariei, iar dacă Basarab, la un moment dat, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, e pentru a nu fi prea supus, pe urmă însă se împacă cu regele Ungariei şi prestează din nou jurământul de vasalitate, iar fiul său, Nicolae Alexandru, prestează de asemenea jurământ regelui Ungariei; principele sau voievodul Moldovei, cum vom vedea, prestează jurământ regelui Poloniei, pentru a avea un protector tocmai împotriva Ungariei. Nu era nici o înjosire. Astfel funcţiona sistemul feudal.

Apoi, regele Ungariei şi voievodul român aveau interese economice comune: să aibă acces liber la Marea Neagră pentru negoţul cu Orientul, care aducea mari profituri vamale. De la Sibiu şi Braşov porneau drumuri comerciale către porturile controlate de negustorii genovezi pe Dunăre şi pe coasta Mării Negre, la Vicina, la Chilia, la Cetatea Albă şi până pe coastele Crimeei. Cu ajutorul regelui şi în numele lui, voievodul muntean, întorcându-se împotriva tătarilor, îşi întinde stăpânirea timp de câteva zeci de ani la nord de Delta Dunării până la Cetatea Albă, pe un întreg ţinut între Prut şi Nistru, care de-atunci a rămas pentru străini ţara lui Basarab, Basarabia (ţinut numit apoi de tătari şi turci Bugeac). Acest soi de condominium româno-ungar a trecut prin mai multe peripeţii până când, în secolul următor, ţinutul va fi cucerit de celălalt voievodat românesc, Moldova.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri