Arhive etichetă: Carmen Sylva

Regina Elisabeta – Portret subiectiv

Monotonia iernii 1915-1916 a fost întreruptă de moartea reginei Elisabeta. Bătrâna regină avea de mult obiceiul să trăiască în apartamente îngheţate, regimul acesta omorând deja cu doi ani înainte pe cea mai veche şi cea mai credincioasă din doamnele ei de onoare, pe Dna Zoe Bengescu. Acuma trebuia să cadă ea însăşi victimă maniei sale nenorocite.

Continuă citirea →

Ferdinand îndrăgostit de Elena Văcărescu

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927)  a fost rege al României (1914-1927) şi înfăptuitorul Marii Uniri de la 1918.

Ferdinand I

Moştenitorul

Ferdinand fusese ales moştenitor al tronului României pentru că unchiul său n-avea nici un fiu. Regele Carol şi regina Elisabeta avuseseră o fetiţă, Maria, care murise la vârsta de patru ani, şi de atunci n-au mai avut alt copil.

Regele primise această soartă cu seninătatea unui om care în orice împrejurare e stăpân pe simţirile şi patimile lui. Dar regina, poetă, avea altă fire. Moartea fetiţei şi nădejdea mereu pierdută a altei bucurii de mamă îi striviră viaţa şi atât îi chinuiră sufletul, încât inima ei se găsi cu totul neîmpăcată când sosi clipa dureroasă în care fu nevoită să adopte un moştenitor ce nu fusese născut din ea.

Smuls din veselia vieţii de la Potsdam, unde era înconjurat de tovarăşi de seama lui şi unde dusese o viaţă cu totul potrivită cu pornirile sale, Ferdinand se găsi deodată osândit la o viaţă asemănătoare aproape cu aceea a unui pustnic. Fără prieteni, fără tovarăşi, aproape ca un exilat în ţara străină, sub călăuzirea unui unchi a cărei primă şi ultimă preocupare era politica şi care era gata să jertfească pentru raţiunea de stat nu numai dorinţele şi fericirea lui, dar şi ale oricărui membru din familie ce se afla pe lângă el, tânărul prinţ era într-adevăr foarte singur. Fiind crescut cu multă străşnicie, pentru muncă şi pentru supunere, era şi ascultător şi supus, dar era şi el om şi, mătuşa lui, cu toate că nu-i ierta locul ce-l dobândise, privea cu milă singurătatea lui. Înţelegea cât se simţea de stingher şi ce dor de-acasă îl cuprindea într-o viaţă atât de deosebită  de acea cu care fusese obişnuit, înjugat la o sarcină grea care nu-l ademenea, a cărei frumuseţe şi mărire n-o înţelegea încă.

Dar Carmen Sylva era poetă şi vedea toate prin prisma închipuirii ei romantice. Avea sufletul fierbinte, plin de avânturi şi o fire nestăpânită, şi era fără îndoială cam nechibzuită; nu prevedea niciodată răul şi de aceea în tot cursul vieţii ei, zbuciumate şi tragice, a căzut deseori pradă celor ce-i înşelau larga-i încredere, pentru propriul lor folos. Neavând copii, îi plăcea să se înconjoare de o droaie de fete tinere care, însufleţite de vorbele-i aprinse, îi stăteau la picioare, slăvind fiecare cuvânt ce-l rostea.

Nu s-ar fi putut închipui două fiinţe omeneşti mai nepotrivite ca fire decât Carmen Sylva, poeta inspirată, şi regele Carol, soţul şi stăpânul ei, acel om impunător, cu simţul datoriei tare ca fierul, fără pic de umor şi pentru care nu exista nici fantezie, nici nevoie de odihnă.

Şi,  în acest cămin, ce nu semăna cu niciun altul, iată a treia persoană, Ferdinand, sfiosul şi neîncrezutul tânăr sublocotenent de la Potsdam, aproape copil încă şi în apucături şi în modul de a gândi, pătruns însă şi el de simţul german al datoriei şi al ierarhiei.

Era blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n-avea încredere în insuşirile lui; era un om ce se lăsa uşor stăpânit şi totdeauna gata să creadă pe alţii mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mândru şi se jignea uşor.

Abia sosise şi unchiul şi mătuşa lui începură să-l muştruluiască pentru a-l face vrednic de greaua datorie ce-l aştepta. Acum viaţa era toată muncă, fără o clipă de recreaţie. Asprul suveran, necunoscând pentru el nevoia de odihnă, nu înţelegea s-o îngăduie altora. Părea că socoate firesc ca tânărul său moştenitor să aibă aceeaşi pătimaşă chemare de a se jertfi ca el. Regele Carol ţinea în mână cârma, iar lui Ferdinand nu-i îngăduia să stoarcă din muncă o câtuşi de mică mulţumire. Astfel, Carmen Sylva ajunse pentru el o mângâiere; Carmen Sylva şi multe tinere fete ce stăteau la picioarele ei…

Elena Văcărescu

Ferdinand îndrăgostit

Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple: Ferdinand se îndrăgosti de una dintre ele, de cea mai iubită de regină, aleasa inimii singuraticei suverane, în care-şi închipuia că retrăieşte duhul fetiţei sale…

Carmen Sylva ştia că regele Carol niciodată n-ar fi îngăduit  pentru nepotul lui o căsătorie în afară de casta lui. Românii, de altfel, doreau ca familia regală să fie străină şi fără nici un amestec cu cei din ţară. Dinastia trebuia să se ţină deoparte, deasupra celorlalţi, neatinsă de popor; trebuia să-şi aleagă soţiile sau soţii dincolo de graniţe, printre cei de acelaşi rang cu ei. Aceasta fusese statornicit, cu stăruinţă, când regele Carol primise tronul.

Dar cu toate că ştia acestea, Carmen Sylva, cu firea ei poetică, nu putu să se împotrivească unei aşa romantice întâmplări. Şi apoi, nu alesese Ferdinand tocmai pe favorita ei?

Elena Văcărescu era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mai presus de a obişnuitelor prinţese regale. Elena avea ochi negri, sângele cald, era plină de avânt; ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe.

Urmară câteva săptămâni sau poate luni de dragoste tăcută, de fericire cam îngrijorată, căci conştiinţa lui Ferdinand nu era împăcată…

În fundul tabloului răsărea regele Carol, “Der Onkel”, o aspră arătare care întruchipa soarta. Dar Carmen Sylva trăia într-o atmosferă de romantică înaripare. Idealiza pe îndrăgostiţi, le dădea prilejul de a se vedea, îi încuraja, îi îndemna, îi ajuta fără să-i pese de ziua de mâine; trăia pe deplin învăpăierea acestei clipe, în nădejdea că vreo întâmplare fericită va descurca o situaţie, fără îndoială, plină de greutăţi. Totuşi, cu tot optimismul reginei, se dezlănţui catastrofa.

Regele, copleşit de treburile cârmuirii, nu băgase de seamă nimic din cele ce se petreceau chiar sub ochii lui. Un lucru atât de neînsemnat ca dragostea n-avea loc în zarea gândurilor lui.

Când, într-o zi, pe neaşteptate, se pomeni că nepotul lui îi împărtăşeşte hotărârea de a se căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, de dezlăntui o adevărată furtună, o furtună rece, un crivăţ îngheţat, care degeră până la rădăcini bietul început de roman de dragoste a lui Ferdinand.

Lui Ferdinand i se dădu să aleagă între tron şi Elena Văcărescu, dar într-aşa chip încât nu putu alege decât tronul.

Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţilor, el alese ceea ce fusese ales pentru el, nu fără durere şi lăuntrică răzvrătire însă. Simţul datoriei era adânc înrădăcinat în fiinţa lui şi mai puternic decât orice şi acest simţ a dăinuit eroic într-însul de-a lungul unei vieţi pline de multe jertfe.

sursa: Regina Maria, Povestea vieţii mele