Arhive etichetă: calatori

Călătorii în mitologie – ultima parte

O poveste încântătoare este şi călătoria lui Tezeu în adâncul mării, în căutarea inelului pe care Minos l-a aruncat acolo pentru a se convinge că Tezeu era într-adevăr urmaşul lui Poseidon. Pur fantastică este călătoria lui Belerofon, care, potrivit unei versiuni a mitului transmise de Homer, a încercat să ajungă în Olimp pe calul său înaripat, Pegas, stârnind astfel mânia zeilor; Zeus l-a făcut să cadă şi să se zdrobească de pământ. Chiar făcînd abstracţie de această turnură fantastică, Belerofon rămâne un erou călător, şi astfel este prezentat într-o superbă imagine homerică: „…spre supărarea tuturor zeilor, rătăcea singur pe cîmpia Aleia, zdrobindu-şi inima şi fugind de oameni”. Călătoria devine o căutare a singurătăţii, iar numele cîmpiei înseamnă literal „câmpia rătăcitorilor”.

Continuă citirea →

Călătorii în mitologie – prima parte

Subiect privilegiat de mitologia clasică, începînd cu povestea faptelor lui Ulise, călătoria poate fi caracterizată de direcţia în care se desfăşoară: poate fi o călătorie centrifugă, de descoperire, o îndepărtare de centru în căutarea a ceva (de pildă, călătoria argonauţilor plecaţi în căutarea lânii de aur sau cea a lui Heracle plecat să aducă merele Hesperidelor ori boii lui Gerion), sau una centripetă, de întoarcere acasă (ca în cazul lui Ulise şi al celorlalţi eroi homerici care se întorc din războiul troian).

Continuă citirea →

Călători în Grecia antică

Grecii au fost totdeauna mari călători, mânaţi fiind atât de excepţionala lor curiozitate, cât şi de diferite nevoi. Motivele călătoriilor erau dintre cele mai diferite. La început, străbăteau toată lumea greacă în căutarea de mărfuri şi de pieţe. Din motive politice, cei izgoniţi, ostracizaţii, se refugiau în cetăţi uneori foarte îndepărtate. Din motive politico-economice, se duceau să întemeieze colonii în pământuri îndepărtate sau urmăreau să se stabilească în colonii existente deja. Pioşenia făcea ca puţini să fie grecii care nu voiau ca, cel puţin o dată în viaţa lor, să facă pelerinajul la marile jocuri de la Delfi sau de la Olimpia.

Continuă citirea →

Calatori si calatorii in Evul Mediu

Călătoriile medievale. Călătoria reprezintă pentru omul medieval unul dintre elementele esenţiale ale vieţii, nu atât prin frecvenţa cu care se produce (societatea medievală este mai degrabă statică), cât prin tentaţia pe care o reprezintă. Cu excepţia negustorului, obligat să se deplaseze prin natura îndeletnicirii sale, omul medieval (ţăran, orăşean, dar şi nobil) este mai degrabă sedentar. El cunoaşte cel mai mult împrejurimile locului unde s-a născut. Dar ispita (combinată cu spaima) pe care o stârneşte necunoscutul este extraordinară. Ea se asociază, în mentalitatea impregnată de religios a omului medieval, cu descoperirea „cetăţii lui Dumnezeu”  şi parcurgerea drumurilor lui Isus ori a peregrinărilor apostolilor săi.

Călătoriile omului medieval sunt aşadar pelerinaje de penitenţă (la locurile sfinte, la marile centre de rugăciune – la acestea participând, potrivit specificului confesiunii, atât creştinii, cât şi musulmanii) sau în speranţa vindecării (prin atingerea relicvelor sfinte).

Continuă citirea →

Viata cotidiana in Evul Mediu in Ramnicu Sarat

Cărturarul turc Evlya Celebi descrie astfel călătoria pe care a facut-o în 1660 la Râmnicu Sărat: „…am trecut râul Buzău de la marginea oraşului, călare pe cai şi timp de cinci ore am mers prin câmpii înfloritoare“. După cum se poate deduce cu uşurinţă, între Buzău şi Râmnicu Sărat nu exista încă un loc de popas, hanul de la Crucea Comisoaiei apărând o sută de ani mai târziu. Ajuns cu bine la noul târg ieşit în cale, călătorul povesteşte cu nedisimulată plăcere despre „frumosul oraş Râmnic“, unde „boierul acestui oraş ne-a primit bine şi cu cinste“.

Cum arăta târgul de pe râul Râmnic la jumatatea secolului al XVII-lea? Învăţatul turc, care cu siguranţă văzuse multe aşezări, fie şi numai în Peninsula Balcanică, considera Râmnicul „un oraş frumos, aşezat pe malul râului cu acelaşi nume, la poalele unui podiş, cu grădini şi vii înalte. Erau şase mănăstiri şi 500 de prăvălii, unde vindeau fete frumoase“ (apud Valeriu Nicolescu, Musaios, vol VII, Buzău, 2001, pag.140).

Dincolo de romantismul descrierii, influenţată probabil şi de ospitalitatea „boierului locului“, târgul pare a avea aceeaşi configuraţie: lipit de firul apei, cu un centru comercial închegat, aspect ce a permis călătorului turc o judecată pe cât de rapidă, pe atât de limpede. Mănăstirile, probabil a pus la număr şi bisericile, erau, de asemenea, legate între ele după logica dezvoltării urbane medievale.

Târgul abia se ridicase după o perioadă destul de lungă de decădere, cu un an înainte oraşul fiind incendiat de trupele otomane trimise să-l scoată din domnie pe Mihnea al III-lea. Chiar şi Ştefan cel Mare a poftit la teritoriul din dreapta Milcovului în bătălia de la Dealul Florilor – Grebănu (“români contra românilor”, cum o numea istoricul Nicolae Iorga), devenită celebră prin caracterul ei sângeros. Anterior, marele Ştefan tatonase terenul, încercând să obţină mult râvnitele teritorii pe cale diplomatică, adică încercând să obţină acceptul boierilor din zonă.

La Curbura Carpaţilor exista deci o aristocraţie medievală bine conturată, alături de organele administrative (“judecii”) puterea deţinând-o tagma destul de restrânsă de latifundiari. În vremea bătăliei de la Dealul Florilor, târgul Râmnicului era prin urmare destul de extins de vreme ce biserica Piatra, ctitoria lui Ştefan cel Mare, ocupa un loc destul de marginal în amplasamentul urban.

Transformarea Brăilei în raia turcească, năvălirile repetate ale tătarilor, dar şi luptele pentru tron dintre domnitorii celor două ţări româneşti făcea totuşi dificilă dezvoltarea urbană la sud-estul Carpaţilor. Între prădalnici se numărau chiar domnitorii Moldovei. Ştefăniţă, spre exemplu, a devastat în februarie 1526 zona Râmnic-Buzău în semn de represalii faţă de politica domnului Ţării Româneşti care sprijinea pribegii moldoveni pe care îi primise în Valahia. Cu cinci ani înainte, o dispută pentru tron în Ţara Românească condusese la intervenţia trupelor turceşti în zona Buzăului, unde, spune cronicarul, „multă pagubă şi pradă au făcut pre locul acela“, fiind de presuspus că Râmnicul a avut aceeaşi soartă.

În atare condiţii, civilizaţia pendula spre locuri mai retrase precum Drăgheşti, Băbeni sau Deduleşti, dar şi în zona montană, pe cursul inferior al râului Râmnic.

O solie poloneză ce mergea la Istanbul în anul 1640 a poposit pe 19 martie la Râmnicu Sărat din cauza „unui ger mare şi vânt rece“. Secretarul delegaţiei, Achacy Tazycky, menţionează ospitalitatea cu care au fost primiţi de localnici precum şi bogăţia ospăţului oferit de cei care i-au găzduit – „vinurile bune, miedul şi berea bună“, fapt care i-a făcut pe polonezi să plătească chiar cu sănătatea lor, căci a doua zi „mergeam ca nişte catâri şi chiar cum se spune, muţi ca peştii“.

În Evul mediu târgul avea o conducere de tip feudal. Puterea era deţinută de un sfat format din 12 pârgari sau juraţi, în frunte cu un judeţ. Sfatul era ales din rândul fruntaşilor urbei, negustori, meşteşugari sau agricultori. Există şi un document în acest sens (v. “Buzău, Mică enciclopedie istorică”, Ed. Musaios,Buzău, 2000, pag. 277) emis pe 5 septembrie 1600, care adevereşte lui Ghinea din Râmnic dobândirea unei vii cu case şi silişti la Bujoreni. Actul este întărit de cei 12 pârgari din Râmnicu Sărat, precum şi de conducerea „judeţului“. Pârcălabii sunt menţionaţi şi în 1695, în „Condica“ visteriei domnitorului Constantin Brâncoveanu, care confirmă prezenţa acestora ca reprezentanţi ai Puterii domneşti, cu atribuţii juridice şi fiscale, deasupra sau alături de structurile locale de putere. Aceste structuri administrative şi sociale se vor menţine, cu mici modificări, până în zorii epocii moderne.

În proclamaţia din martie 1821 către judeţul Râmnicu Sărat, Tudor Vladimirescu se adresează „Către toţi locuitorii oraşelor şi satelor ot…Slam Râmnic, de orice triaptă adică neamuri,
postelnici, mazili, ruptaşi, breslaşi, birnici, scutelnici, poslujnici (scutiţi de dări – n.n.D.I.) şi slujitori şi către toţi străinii birnici dintr-acest judeţ“. Iată o radiografie completă a păturilor sociale, foarte numeroase de altfel, cu atribuţii şi responsabilităţi precise.

Este de presupus că breslele meşteşugăreşti au funcţionat în toată perioada feudală. În 1650, la Buzău, se consemnează existenţa unei „frăţii“ a zidarilor, condusă de „Lupu vătaf de zidari“, însă numărul acestora ar putea să fi fost mult mai mare în ambele oraşe.

Prosperitatea târgului de pe Râmnic este dovedită, la începutul secolului al XIX-lea, şi de însemnările celebrului scriitor francez Henri Beyle-Stendhal (1783-1842), intendent al armatei imperiale franceze în timpul campaniei napoleonene în Rusia. Acesta a poposit între 19 şi 30 iulie 1812 la Râmnicu Sărat, de unde a achiziţionat „25 de capete de cai pur sânge, 10 capete de vite, cereale şi sare“.

Se adevereşte încă o dată că, în perioada Evului Mediu, Râmnicu Sărat era un târg bine articulat şi unul din cele mai puternice centre de creştere şi de vânzare a vitelor din Ţara Românească.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003