Arhive etichetă: Caesar

Dramele din palatul Lochias (II) Frumosul vis al Cleopatrei

ancient alexandriaMartor al multor crime

Palatul Lochias din Alexandria putea fi numit mai curând o cetate. Între zidurile lui groase și amenințătoare, în stare să susțină un asediu îndelungat, se găsea nu numai reședința monarhului, un admirabil edificiu din marmură și porfir, dar și clădiri rezervate sfetnicilor, temple, muzeul – o vastă construcție în care erau păstrate colecții rare și prețioase, biblioteca, conținând peste 700.000 volume, grădini și, în sfârșit, incinta funerară, Soma, unde mormintele Ptolemeilor înconjurau celebrul mausoleu în care Alexandru cel Mare dormea, într-un sarcofag de alabastru, ultimul lui somn.

Un amănunt important: palatul dădea direct spre port, încât cel care îl ocupa avea cum să se salveze, în cazul unui asediu pe uscat. Largi trepte de marmură coborau din Lochias până în valurile albastre ale mării, într-un loc îndeajuns de adânc ca să poată primi cele mai mari galere.

Continuă citirea →

Dramele din palatul Lochias (I) Să i se taie capul!

pompeiÎn secolul IV î.Hr. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare și a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.Hr.) și până în anul 30 î.Hr., tronul țării a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII. Sau, simplu, Cleopatra. Așa a decis istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu XVI sau, cum s-a mai spus, Cezarion…

Cu câteva decenii înainte de era noastră, doi generali romani își disputau dreptul de a stăpâni lumea: Caesar și Pompeius. În înfruntarea de pe câmpiile de la Pharsalos (48 î.Hr.) primul a ieșit victorios, iar celălalt a trebuit să fugă pentru a nu cădea în mâinile învingătorului. Dar încotro? Cine îi erau dușmani și cine prieteni? La Mitilene, unde pe țărmul Mării Egee îl aștepta Cornelia, soția lui, împreună cu fiul cel mai mic, s-au îmbarcat cu toții și au pornit în căutarea unui azil. Pretutindeni au fost însă respinși. Cine ar fi îndrăznit să dea găzduire dușmanului lui Caesar, stăpânul atotputernic de mâine? Atunci Pompeius și-a amintit că pe malurile Nilului avea un prieten care îi era obligat, un prinț pe care îl protejare pe vremea când el, Pompeius, fusese puternic, asigurându-i succesiunea: Ptolemeu XIV, regele Egiptului.

Să i se taie capul!

La treisprezece ani, acest Ptolemeu visa să fie stăpânul absolut al Egiptului. Sora lui, Cleopatra, cu cinci ani mai vârstnică decât el, nutrea și ea aceleași vise. Fratele și sora își părăsiseră capitala, Alexandria, pentru a se retrage fiecare în mijlocul trupelor sale și a se război în lege. Armatele lor se aflau în împrejurimile Pelusiumului (cam pe locul unde este astăzi Port-Said) și așteptau ordinul de atac. Cei trei comandanți ai trupelor lui Ptolemeu – marele sfetnic Potheinos, generalul Ahillas și Theodot din Chios, maestru în retorică – erau în plin consiliu de război când în tabăra tânărului monarh, situată în apropierea mării, se înfăţişă un curier vestind că sosise Pompeius pentru a cere azil.

Continuă citirea →

În budoarul unei femei romane (ultima parte)

femei romane

Laelia n-ar putea fi considerată nici mai crudă, nici mai perversă decât alte aristocrate romane din vremea ei. Ceea ce se petrecea în budoarul Laeliei avea loc, zi de zi, în mai toate casele celor bogaţi.

Aici, în budoar, în penumbra draperiilor catifelate, se petreceau lucruri pe care uneori chiar autorii antici, atât de slobozi în exprimare, s-au jenat să le aştearnă pe hârtie. În budoar îşi primeau matroanele aristocrate prietenele de încredere, cărora le destăinuiau aventurile amoroase; în budoar se urzeau intrigi şi se consumau infidelităti; şi tot în budoar se punea câteodată la cale debarasarea de soţii bogaţi deveniti indezirabili soţiilor, dornice să rămână mai grabnic văduve… Văduviile se obţineau repede dacă se recurgea la serviciile bine retribuite ale unor otrăvitoare de profesie, pentru care budoarele n-aveau taine.

Continuă citirea →

Proza istorică în Roma antică

Interesul pentru propria-i istorie şi consemnare a acesteia este văzută de Cicero drept o „îndatorire patriotică” (Despre legi, I, 2,5), iar idealul teoretic al istoriei elocvente se afla sub semnul adevărului şi imparţialităţii (Despre Orator, II, 2-63). Dar, subordonată, în mare parte intereselor propagandistice, istoria scrisă reuşeşte mult mai târziu să se apropie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de acest ideal.

Continuă citirea →

Dacii şi vecinii lor

Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri], iar dacii şi suebii — în grupuri — au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi […]. Ceilalţi [adică dacii] locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu — lângă ţara tribalilor — ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afară de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope. Aceşti daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră şi trecuseră de partea lui Antonius, fără a-i fi însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. În această împrejurare, unii au ajuns prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu suebii.

Cassius Dio, Istoria Romană