Arhive etichetă: bomba atomica

Care a fost a doua ţintă programată pentru bomba atomică?

bomba atomica NagasakiCare a fost a doua ţintă programată pentru bomba atomică?

a. Tokyo

b. Nagasaki

c. Yokohama

d. Kokura

Răspuns: d. Kokura

A doua bombă atomică, o copie a ansamblului de implozie cu plutoniu 239 testat în Trinity şi denumit Fat Man (Grăsunul), trebuia să fie lansată la Kokura pe 11 august; a treia era în pregătire în SUA pentru a fi utilizată la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie. Pentru a evita vremea nefavorabilă, data a fost mutată la 9 august. Avionul B-29, denumit Bock’s Car, a stat 10 minute deasupra oraşului Kokura fără să zărească ţinta: apoi s-a îndreptat către zeiţa secundară, oraşul Nagasaki, unde, la 11:02 ora locală, bomba a fost declanşată în aer la 500 de metri, cu o forţă estimată ulterior la 21 kilotone.

Continuă citirea →

Niels Bohr. Viaţa şi opera

Niels Bohr

Bohr, Niels (Henrik David) (07.10.1885, Copenhaga, Danemarca – 18.11.1962, Copenhaga)

Fizician danez considerat unul dintre cei mai importanţi ai sec. XX. A fost primul care a aplicat conceptul de cuantă, ce restricţionează energia unui sistem la anumite valori discrete, la problema structurii atomice şi moleculare. Pentru activitatea sa, a primit în 1922 Premiul Nobel pentru fizică. Rolul său complex în iniţierea şi dezvoltarea fizicii cuantice reprezintă cea mai mare contribuţie a sa, însă de-a lungul lungii sale cariere implicarea lui a fost mult mai extinsă, atât în lumea fizicii, cât şi în afara ei.

Tinereţea

Bohr a fost al doilea dintre cei trei copii născuţi într-o familie de burghezi înstăriţi din Copenhaga. Mama lui, Ellen (născută Adler), era fiica unui bancher evreu important. Tatăl său, Christian, a devenit profesor de fiziologie la Universitatea din Copenhaga şi a fost nominalizat de două ori pentru Premiul Nobel.

Când s-a înscris la Universitatea din Copenhaga, în 1903, Bohr ştia că va studia fizica. Cercetarea şi educaţia în acest domeniu se desfăşurau în încăperile strâmte ale Institutului Politehnic, închiriat universităţii în acel scop. Bohr şi-a obţinut doctoratul în 1911 cu o disertaţie despre teoria electronică a metalelor.

La 1 august 1912, Bohr s-a căsătorit cu Margrethe Narlund, iar căsătoria s-a dovedit una foarte fericită. De-a lungul întregii sale vieţi, Margrethe a fost consilierul său cel mai de încredere. Au avut şase fii, dintre care al patrulea, Aage N. Bohr, a fost unul dintre cei trei laureaţi ai Premiului Nobel pentru fizică din 1975, acordat pentru modelul colectiv al nucleului atomic propus la începutul anilor 1950.

Continuă citirea →

Viaţa lui Albert Einstein (III)

Tablou de Ben Shahn care înfăţişează evreii alungaţi din Europa, căutând adăpost în America.În centru se află Einstein, însoţit de fiica sa, Margo.

Ascensiunea naziştilor şi fuga în America

Tragedia evreilor   Chiar dacă era de origine evreiască, familia lui Einstein adoptase complet modul de viaţă al germanilor. Tatăl său, Hermann, nu era adeptul religiei evreilor şi la trimis pe Albert la şcoală. Nici Albert nu era conştient de apartenenţa sa la poporul evreu. Prima dată când a fost silit să îşi înfrunte religia a fost în 1911, la vârsta de 32 de ani. Fiind acceptat ca profesor la Universitatea Germană de la Praga, a fost invitat să completeze unele formulare obişnuite pentru angajare. Într-unul dintre acestea a trebuit să indice religia. Einstein credea în Dumnezeul lui Spinoza care există în armonia tuturor lucrurilor din lume, credea în legile care guvernează Universul şi nu în Dumnezeu, care judecă şi pedepseşte faptele omeneşti. Forţat însă, a completat „evreu”.

Continuă citirea →

Cum se numea avionul din care a fost lansată bomba atomică asupra Hiroshimei?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cum se numea avionul din care a fost lansată bomba atomică asupra Hiroshimei?

Răspuns: Enola Gay

Cum a fost denumit proiectul american al bombei atomice între anii 1944-1945?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cum a fost denumit proiectul american al bombei atomice între anii 1944-1945?

Răspuns: Proiectul Manhattan

Istoria bombei atomice – a doua parte

La 26 iulie 1945 a ancorat în insula Tinian crucişătorul “Indianapolis” venind de la San Francisco. Pe cheiul blocat de puternice forţe ale securităţii a fost descărcat un cilindru de plumb lung de 60 de cm şi lat de 45. Pe urmă, în noaptea de 28 spre 29 iulie, la Tinian au aterizat trei avioane, având fiecare la bord câte un colet de dimensiuni mici. Toate aceste piese au fost transportate într-o baracă la care accesul era strict interzis. În noaptea de 5 august 1945, obiectul montat în baracă a fost încărcat la bordul avionului de tip B-29Enola Gay” pilotat de către colonelul de aviaţie Paul W. Tibbets Jr. de 29 de ani. Pe lângă pilot, în avion se mai aflau alţi unsprezece oameni.

La 6 august ora 1 şi 37 de minute de pe insula Tinian au decolat trei avioane meteorologice, îndreptându-se fiecare către un oraş japonez. La ora 2 şi 45 de minute avionul B-29 “Enola Gay” s-a înălţat mai greu ca de obicei, pentru că avea o încărcătură de 7,5 tone peste cea obişnuită. Combustibilul pe care îl avea în rezervoare reprezenta jumătate din greutatea totală a avionului. Avionul era escortat de un alt B-29 cu numele “The Great Artist” (“Marele Artist”).

Little Boy

Bomba care se afla la bordul avionului “Enola Gay” a fost numită “Little Boy” (“Băieţelul”) şi avea 4,25 metri lungime, 1,5 metri diametru, aproximativ 4500 de kg şi o “inimă” – un miez de uraniu fisionabil, reprezentând 0,5% din greutatea totală a bombei. Bomba era prevăzută, de asemenea, cu dispozitive cronometrice, menite să intre în funcţiune imediat după lansare, spre a împiedica explozia în următoarele 15 secunde. După 15 secunde de cădere indicatoarele de presiune acţionau o capsă reglată în aşa fel încât să provoace explozia lui “Little Boy” la înălţimea precisă de 565 metri. Din cele patru capse aflate în interiorul bombei, cel puţin două trebuiau să se declanşeze exact la înălţimea fixată pentru ca să se poată produce explozia. O altă serie de dispozitive de siguranţă împiedicau explozia bombei la mai mult de 3000 de metri înălţime. Punerea la punct a acestei bombe pe bază de uraniu 235 a necesitat şase ani.

Ziua de 6 august 1945 era o zi ca oricare alta, o zi obişnuită din viata unui oraş japonez. La 9 minute după ora 7 s-a dat alarma aeriană. Un singur avion B-29 şi-a făcut apariţia la mare înălţime. S-a rotit de două ori deasupra oraşului, apoi s-a depărtat şi a dispărut. La ora 7 şi 9 minute, ora Japoniei, avionul meteorologic “Straight Flush” s-a apropiat de oraşul stabilit în planul de operaţii. Deasupra obiectivului principal vizibilitatea era optimă, doar câţiva nori se aflau în dimineaţa aceea pe cerul Hiroshimei. Pilotul avionului “Straight Flush” i-a raportat prin radio lui Tibbets condiţiile meteorologice. Tibbets a primit mesajul. Alegerea obiectivului era în funcţie de condiţiile meteorologice. Obiectivele de rezervă erau oraşele Kokura şi Nagasaki, obiectivul principal – Hiroshima.

La ora 7 şi 31 de minute la Hiroshima a sunat încetarea alarmei. Viaţa şi-a reluat pe nesimţite cursul normal. Însă evenimentele aveau să se precipite.

La ora 8 şi 9 minute avionul “Enola Gay” se afla deasupra Hiroshimei ascuns după nori. La ora 8 şi 11 minute avionul s-a plasat în poziţie de lansare la o altitudine de 9500 de metri, ieşind brusc din nori. Acum probabil că putea fi văzut de pe pământ. La ora 8 şi 15 minute din avionul “The Great Artist” s-au desprins trei paraşute. Ele susţineau instrumentele care trebuiau să transmită prin radio o serie de date avionului însărcinat cu măsurarea exploziei.

La ora 8, 15 minute şi 17 secunde “Little Boy” a prins să spintece aerul, după care avionul a executat un viraj rapid de 158 de grade. Explozia trebuia să se producă peste 43 de secunde. La 565 de metri deasupra pământului capsa a provocat detonarea unei încărcături care a împins cu o viteză de 1500 de metri pe secundă un mic fragment de Uraniu 235 spre a-l face să se ciocnească cu unul mai mare, de formă conică, din acelaşi Uraniu 235, amplasat în partea din faţă a bombei. În acea clipă s-a produs explozia atomică, “Little Boy” dezvoltând o energie echivalentă cu cea a aproximativ 13.500 tone de trinitrotoluen.

Hiroshima

Şi a izbucnit o lumină: parcă s-ar fi dezintegrat o stea; a fost un fulger care a orbit 300 de mii de oameni şi a făcut să dispară orice umbră, chiar şi din cele mai întunecate unghere. După lumină, a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzită decât la 40-50 de km de Hiroshima, fiindcă pentru cei aflaţi mai aproape de ea, din nefericire, s-a transformat în tăcere veşnică.

Şi căldura care s-a produs a topit acoperişurile caselor, a prefăcut orice fiinţă în nefiinţă, într-o simplă umbră întipărită pe asfaltul străzii, ca o dovadă de netăgăduit a dispariţiei sale. La 4 km de Hiroshima căldura le-a provocat oamenilor arsuri la faţă şi pe corp, extinzând astfel zona afectată de cataclism.

Şi suflul provocat de explozie, care s-a năpustit cu o viteză de 1300 de kilometri pe oră dinspre sfera de foc, a smuls din temelii, pe o rază de mulţi kilometri pătraţi, casele care mai rămăseseră în picioare.

Şi a început ploaia: picături enorme şi întunecate ca smoala, produse de evaporarea umiditaţii din interiorul sferei de foc şi înnegrite de cenuşă şi de pulberea radioactivă, care au căzut odată cu această ploaie de pământ.

Şi vântul de foc care se pornise se întorcea către centrul exploziei pe măsură ce deasupra oraşului aerul devenea tot mai dogorâtor. Iar apa râurilor s-a înălţat, înghiţindu-i pe toţi aceia care încercaseră să se salveze în ea.

De la momentul exploziei trecuseră doar câteva minute. La 18 kilometri de punctul lansării, două unde de şoc au lovit una dupa alta avionul “Enola Gay”, zguduindu-l puternic. Însă dezastrul se întamplase deja.

51 de temple avea Hiroshima, dar n-a ramas în picioare nici unul.

În loc de 20.000 de victime pronosticate de Oppenheimer, se vor înregistra 78.150 morţi, 13.983 dispăruţi şi 37.425 răniţi. Pe o rază de 2,5 kilometri de la centrul exploziei toate clădirile au fost distruse, făcând loc unui deşert atomic pe o suprafaţă de 11 kilometri pătraţi (17.000 de victime pe kilometru pătrat dintre care 8000 morţi şi dispăruţi ).

Nici după aceste evenimente japonezii nu doreau să capituleze. Dornici să determine precipitarea evenimentelor între Japonia şi Rusia, americanii hotărăsc să devanseze cu două zile lansarea celei de a doua bombe atomice, adică la 9 august, în loc de 11, cum era prevăzut în planul iniţial.

Nagasaki

La 9 august, ora 3 şi 49 de minute dimineaţa, un alt avion de tip B-29, condus de maiorul Sweeney, decolează de pe aerodromul din Tinian, având la bord o bombă cu plutoniu de cinci tone, supranumită “Fatman” (“Grăsanul”). Puterea ei de distrugere este de 20.000 de tone de trinitrotoluen.

Au fost stabilite două obiective: Kokura şi Nagasaki, la libera alegere a lui Sweeney. Ajuns la Sud de Kokura, maiorul constată că oraşul este acoperit de nori. Se îndreaptă apoi spre Nagasaki, în dreptul căruia ajunge la ora 10 şi 58 de minute. Lansează bomba de la o altitudine de 9000 de metri. Se vor înregistra 73.884 morţi şi 74.904 răniţi, adică 12.000 de victime pe kilometru pătrat dintre care 6000 morţi.

După un sfert de secol de la aceste evenimente, japonezii consideră că, dacă lansarea bombei de la Hiroshima mai poate fi explicată, cea de a doua nu are nici o justificare raţională, politică sau de strategie militară.

Astfel, zguduitoarea istorie a bombei atomice se încheie odată cu sfârşitul celui de al doilea război mondial.

Dar oamenii inventează mereu noi arme…

Istoria bombei atomice – prima parte

Cu 400 de ani înaintea erei noastre Democrit din Abdera descoperă că sfărâmând un obiect material se obţin bucăţi mai mici, care la rândul lor se descompun în bucăţele şi mai mici de materie şi aşa mai departe. La sfârşitul acestei serii de operaţii repetate vor exista nişte particule foarte mici care nu mai pot fi divizate. Aceste particule Democrit le-a numit “atomi” (indivizibili) şi a formulat prima teorie referitoare la atom: “Atomii sunt particule eterne, simple şi impenetrabile, diferite unele de altele numai prin formă, poziţie şi mişcare”.

Această teorie este pe cale de a fi răsturnată în 1896, când un profesor de fizică francez, Antoine-Henri Becquerel, descoperă proprietatea atomilor de uraniu de a emite raze, proprietate denumită mai târziu de către soţii Curieradioactivitate”. Aşadar, fapt important, materia poate să emită energie.

În anul 1903 un fizician neozeelandez, Ernest Rutherford, dă prima explicaţie fenomenului de radioactivitate, demonstrând că atomii elementelor radioactive emit trei feluri de radiaţi: radiaţii cu sarcină electrică pozitivă, radiaţii cu sarcină electrică negativă şi radiaţii fără sarcină electrică şi a arătat că atomul nu este indivizibil, radioactivitatea fiind o consecinţă a “dezintegrării” atomilor, aceasta dezintegrare eliberând energie sub formă de radiaţii.

Astfel, Rutherford îşi dă seama că atomul este format la rândul lui dintr-un mic nucleu (care conţine particule cu sarcina electrică pozitivă – protoni) înconjurat de un anumit număr de particule cu sarcina electrică negativă – electroni. În 1919, bombardând cu particule un anumit element – azotul – , Rutherford a reuşit să transforme atomii acestuia în atomi ai elementelor hidrogen şi oxigen. Prin mijloace artificiale, acest fizician a reuşit să facă primul pas adevărat către cucerirea energiei care ţine unite particulele atomului – energia atomică. Astfel, Rutherford demonstrează contrariul teoriei lui Democrit referitoare la indivizibilitatea atomului, ceea ce deschide o etapă importantă în cercetare.

Studiind radioacvitatea, Albert Einstein îşi dă seama că, a distruge cea mai mică părticică a materiei, înseamnă a elibera o mare cantitate de energie.

Enrico Fermi

În anul 1931, fizicianul englez James Chadwick descoperă că nucleul conţine, pe lângă protoni, particule lipsite de sarcină electrică, pe care le numeşte neutroni. Mai târziu, fizicianul italian Enrico Fermi avea să folosească neutronul pentru a bombarda şi dezintegra nucleul, eliberând astfel energia din el. Fără să-şi dea seama, Chadwick găsise cheia fisiunii nucleare, adevarata cheie pentru cucerirea energiei atomice, ceea ce va schimba din temelii evoluţia ştiinţei.

În jurul anilor 1932-1933 fizica atomică a facut o serie de paşi importanţi. La laboratorul Cavendish din Cambridge, fizicienii Cockcroft şi Walton dezvoltă experienţa profesorului lor, Rutherford, şi bombardează nucleele de litiu cu protoni, generaţi pe cale artificială, reuşind să-i dezintegreze şi să-i transmită în nuclee de heliu. Şi reuşitele în acest domeniu vor continua.
În 1933, la Londra, fizicianul maghiar Leo Szilard intuieşte posibilitatea folosirii în scopuri militare a imensei energii nucleare. Dar nu este decât o intuiţie, deoarece fizica este încă departe de a poseda, fie chiar numai din punct de vedere teoretic, cheia pentru cucerirea energiei atomice.

Din 1933, în Germania, puterea este preluată de Hitler care îi persecută pe evrei şi astfel foarte mulţi aceştia, printre care şi mari fizicieni, părăsesc Germania, refugiindu-se în alte ţări. Între anii 1933-1935 pleacă în America mulţi oameni de ştiintă printre care: Albert Einstein, Edward Teller (fizician maghiar, părintele bombei cu hidrogen), Eugen Wigner, James Franck, Leo Szilard, iar în 1938 şi Enrico Fermi. În aceşti ani în America are loc cea mai mare concentrare de oameni de ştiinţă cunoscută vreodată. Dacă până acum oamenii de ştiinţă din ţările Europei studiau împreună la o universitate din Anglia, Franţa sau Germania, iar descoperirile pe care le făcea unul dintre ei aveau să fie cunoscute şi aprofundate de toţi, de acum înainte fiecare ţară avea să ţină în secret mai ales descoperirile care se realizau în fizica atomică.

Înainte de a pleca în America, Enrico Fermi descoperă reacţiile nucleare efectuate de neutronii încetiniţi cu grafit sau apă grea, şi va folosi mai târziu neutronii încetiniţi pentru a determina reacţiile în lanţ.

În anul 1938, fizicienii germani Otto Hahn şi Fritz Strassman descoperă, la Berlin, că în procesul de fisiune (divizarea nucleului de uraniu în două cu ajutorul unui neutron), se dezvolta o mare cantitate de energie. Tot atunci ei descoperă şi posibilitatea realizării unei reacţii în lanţ. Astfel, se conturează ideea realizării unei arme atomice pe baza unei reacţii în lanţ. După această descoperire, în Germania nu se mai face nici un comentariu şi nu mai apare nici o publicaţie ştiinţifică referitoare la acest subiect. Acest lucru dă de bănuit oamenilor de ştiinţă din America, bănuielile lor confirmându-se când, pe neaşteptate, naziştii interzic exploatarea uraniului din bogatele mine cehoslovace pe care puseseră stăpânire, ceea ce însemna că fizicienii germani se gândeau la folosirea uraniului pentru a construi o bombă atomică. Şi, într-adevăr, la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin, fizicianul german Werner Heisenberg lucrează la proiectul bombei atomice, dar cercetările erau încă la început.

În anul 1939 izbucnirea războiului mondial întrerupe paşnicul “voiaj spre necunoscut”: ştiinţa şi tehnica sunt mobilizate să slujească unor scopuri distructive.

În acelaşi an, trei dintre fizicienii emigraţi în America, Szilard, Wigner şi Fermi, îi trimit, cu ajutorul lui Einstein, o scrisoare preşedintelui Americii, Franklin Delano Roosevelt, prin care îi comunică descoperirile făcute în ultima perioadă (o masă mare de uraniu poate determina o reacţie în lanţ, această reacţie dezvoltând o uriaşă cantitate de energie, iar acest fenomen nou ar putea duce la construirea unor bombe extrem de puternice), îl înştiinţează pe preşedinte că germanii cunosc deja aceste lucruri şi probabil că plănuiesc construirea unor bombe de acest fel, constituind astfel un pericol pentru întreaga lume si îi cer aprobarea de a crea o armă atomică, sperând să realizeze acest lucru înaintea germanilor. În acelaşi an preşedintele dă acordul fizicienilor de a acţiona, toate planurile şi operaţiunile devin strict secrete, însă doar din 1941 se intră în faza concretă a realizării bombei atomice.

Această operaţiune a fost numită “Proiectul Manhattan” şi a fost condusă de generalul Leslei Richard Groves. Pentru realizarea acestui proiect s-au cheltuit în total aproximativ trei miliarde de dolari, iar după doi ani aproape 150 de mii de persoane lucrau în cel mai mare secret la acest proiect. Acest secret nu îl cunoştea nici măcar Einstein care a aflat de existenţa unei bombe atomice după explozia de la Hiroshima.

În 1942, Fermi construieşte o pilă atomică formată din plăci de grafit şi cilindri de uraniu, dispuşi alternativ, în care reacţia în lanţ să se autoîntreţină, bombardarea nucleelor de uraniu realizându-se cu neutronii încetiniţi care treceau prin grafit.

Robert Oppenheimer

În acelaşi an, unui tânăr fizician, pe nume Julius Robert Oppenheimer, i s-a cerut să se ocupe de partea proiectului referitoare la fabricarea armelor atomice.

Între timp, în Germania studiile şi proiectele pentru realizarea unei bombe atomice se desfăşurau foarte greu, deoarece mai ramăseseră foarte puţini fizicieni care să se ocupe de acest lucru. Era nevoie de mulţi tehnicieni, mecanici, chimişti şi de foarte mulţi bani pe care guvernul german nu îşi permitea să-i risipească şi, de asemenea, nu dispuneau de uraniul şi de apa grea necesare. Convinşi că în aceste condiţii nu vor reuşi niciodată să realizeze o bombă atomică, fizicienii germani au hotărât să realizeze nişte reactoare nucleare. Ei făceau rost de apa grea necesară de la uzina din Rjukan (Norvegia), care era sub stăpânirea lor. Dar, în 1943, nişte soldaţi norvegieni, instruiţi de englezi, bombardează uzina, distrugând toată cantitatea de apă grea care se afla acolo şi blocând astfel planurile germanilor.

La sfârşitul anului 1942 lui Robert Oppenheimer îi vine ideea de a construi un laborator imens care să reunească pe toţi atomiştii din America şi toate cercetările care se refereau la proiectul construirii unei bombe atomice. Acest super laborator a fost construit pe podişul Los Alamos din New Mexico, un podiş izolat, înconjurat de munţi. Laboratorul a început să funcţioneze din 1943, iar conducerea lucrărilor de aici i-au fost încredinţate lui Oppenheimer. Astfel, Oppenheimer va deveni părintele bombei atomice.

Între anii 1943-1945, cât a durat construirea bombei, Los Alamos a cunoscut o concentrare de oameni fără precedent in istorie. Rezultatele nu s-au lăsat însă mult aşteptate.

Tot în 1943 fizicienii de la Los Alamos au mai construit încă trei pile atomice, mai mari însă decât cea a lui Fermi. Cunoscând pericolul pe care îl reprezentau germanii dacă ar fi construit o bombă atomică şi neştiind în ce stadiu au ajuns fizicienii nemţi cu cercetările, cei de la Los Alamos se grăbeau, lucrând de dimineaţa până noaptea târziu, în condiţiile unei mari presiuni.

În timp ce la Los Alamos lucrările se desfăsurau într-un ritm febril, colonelul Boris Pash, şeful serviciului de contraspionaj, a primit o importantă misiune: să se deplaseze în Europa ca să afle adevărata situaţie a armelor secrete germane. Astfel ia fiinţă misiunea “Alsos”: colonelul Boris Pash împreună cu un fizician atomist din America pleacă în Europa. Nereuşind să obţină nici o informaţie despre acest lucru din ţările Italia, Franţa, Olanda, ei intră împreună cu armata anglo-americană în Germania. Aici reuşesc să pătrundă în laboratoarele fizicienilor germani de unde iau toate informaţiile şi datele de acolo şi îi capturează pe fizicieni pentru a nu da posibilitatea ruşilor să pună mâna pe planurile atomice. Astfel, misiunea “Alsos” a fost îndeplinită.

În aprilie 1945 moare preşedintele Americii, Roosevelt, omul care, pentru a-l preceda pe Hitler în construirea bombei atomice, iniţiase colosalul “Proiect Manhattan”. Noul preşedinte al Americii devine Harry Truman.

Lucrările continuă în laborator fără încetare. În luna iulie a anului 1945 în deşertul New Mexico, în locul numit Jornada del Muerto (Drumul Mortului), la aproximativ 80 de km de Alamogordo, geniştii au înălţat un turn de oţel pe care este montată o bombă. La 16 iulie ora 5.30 dimineaţa explodează în acest deşert prima bombă experimentală cu plutoniu. După explozie, în deşertul de la Alamogordo, pe locul unde fusese înălţat turnul de otel, nu mai ramasese decât un crater adânc.

La acest experiment au participat, de la o depărtare de 15 km de locul unde a fost înălţat turnul, toţi fizicienii care s-au implicat în construirea acestei arme distrugătoare. După acest experiment, Oppenheimer a afirmat:”A fost un spectacol emoţionant şi solemn, ceva care ne-a silit să recunoaştem că viaţa nu va mai fi niciodată ceea ce fusese până atunci.

Harry Truman

După ce Germania a capitulat în mai 1945, fizicianul Leo Szilard, care la început i-a cerut lui Roosevelt aprobarea de a se construi o armă atomică, îşi dă seama că nemţii nu mai reprezintă un pericol şi astfel nu mai era necesar ca bomba atomică să fie folosită, iar de partea lui sunt mai mulţi fizicieni. Roosevelt murise fără să lase vreun document care să arate dacă este pentru sau împotriva folosirii unei bombe atomice. Succesorul său, preşedintele Truman, trebuia să decidă acum dacă bomba avea să fie folosită împotriva singurei ţări care se mai afla în război: Japonia. El a format un comitet provizoriu însărcinat cu propunerea unei soluţii în privinţa folosirii bombei atomice. Cei care nu erau de acord cu folosirea bombei au încercat să aducă la cunoştinţa lui Truman, care nu cunoştea foarte bine ce înseamna cu adevarat să foloseşti o armă atomică, consecinţele pe care le implica acest lucru, însă generalul Groves, care era pentru folosirea bombei, a facut în aşa fel încât rapoartele acestora să nu ajungă în mâinile lui Truman. Comitetul numit de Truman nu vedea decât o singură soluţie: dacă Japonia nu va capitula necondiţionat, atunci vor folosi bomba atomică. La 1 iunie 1945 acest comitet aprobă în unanimitate lansarea asupra Japoniei a unui proiectil atomic, care nu era încă pus la punct. Preşedintele Truman este convins că această acţiune va grăbi încheierea războiului şi astfel s-a luat hotărârea ca prima bombă atomică să fie lansată pe 6 august 1945. Printre cei care erau pentru folosirea bombei erau şi Robert Oppenheimer şi Enrico Fermi.