Arhive etichetă: bolsevici

Destinul familiei Romanov (I)

Romanovii conduseseră Rusia de mai bine de trei secole, când revoluţia din 1917 a dus la înlăturarea lor. Un an mai târziu, ţarul detronat Nicolae al II-lea şi membrii familiei sale au fost ucişi cu cruzime. Au reuşit totuşi unii dintre ei să scape?

În vara lui 1914, cu mândrie, aproape cu bucurie, Imperiul Rus pornea la război ca aliat al Franţei şi Marii Britanii în lupta împotriva Imperiilor German şi Austro-Ungar. Însă Primul Război Mondial s-a dovedit a fi un dezastru atât pentru Rusia, cât şi pentru dinastia Romanov. În martie 1917, după moartea a milioane de oameni, ţara se afla în suferinţă. În capitala Sankt Petersburg, lipsa hranei împingea oamenii la revolte, demonstraţiile studenţeşti se alăturau grevelor muncitoreşti, iar trupele chemate sa restabilească ordinea se răzvrăteau.

Somat în mare grabă să se întoarcă de pe front, unde preluase personal comanda trupelor imperiale, ţarului Nicolae al II-lea i s-a prezentat un ultimatum: abdicarea. În numele său şi al firavului său fiu în vârsta de 12 ani, a renunţat la tronul pe care familia sa îl deţinuse încă din 1613 „cu uşurinţa cu care cineva predă conducerea unui escadron de cavalerie unui nou comandant“, a remarcat profund uimit unul dintre ofiţerii săi. Totuşi, în jurnalul său, ţarul şi-a exprimat adevăratele sentimente: „peste tot în jurul meu văd trădare, laşitate şi duplicitate!“

La scurt timp, guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski a pus sub arest la domiciliu fosta familie imperială la Ţarskoe Selo, elegantul ansamblu de palate şi vile din afara oraşului Sankt Petersburg, unde găsiseră refugiu departe de realităţile războiului. În afara de ţarul Nicolae, de ţarina Alexandra şi de ţareviciul Alexei, aici se aflau şi fiicele lor, marile ducese Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia, cu vârste cuprinse între 10 şi 22 de ani.

Pentru siguranţă – spre Siberia

Pe lângă umilinţa de a se afla sub supraveghere aproape neîntreruptă, familia lui Nicolae nu a avut mult de suferit pe durata arestului la Ţarskoe Selo. Scăpat de povara puterii, fostul ţar tăia acum lemne, planta legume, îşi plimba copiii cu barca sau prin parc, iar serile şi le petrecea citind familiei. Conducător nepriceput şi depăşit de evenimente, Nicolae Romanov – cum era numit acum – fusese dintotdeauna un familist devotat. Şi acest lucru constituise, într-o oarecare măsură, cauza căderii lui.

De mult timp se ştia că Nicolae era de fapt condus de soţia sa, Alexandra, prinţesa nemţoaică pe care o luase în căsătorie în 1894. După ce au avut patru fiice, au fost extrem de fericiţi când li s-a născut un fiu – Alexei. Bucuria lor s-a transformat însă într-o suferinţă amară în momentul în care copilul s-a dovedit a fi bolnav de hemofilie; cum cea mai mica leziune ar fi putut atrage dupa sine hemoragii puternice, baiatul trebuia supravegheat în permanenţă.

După 1907, Alexandra şi soţul ei au căzut pradă influenţei sinistrului şi depravatului călugăr Rasputin, pe care îl creditau cu vindecările miraculoase ale nenumăratelor boli de care suferea Alexei. Însa pe 31 decembrie 1916, nobilii ruşi, exasperaţi, l-au asasinat pe Rasputin – lovitură pe care familia imperială a resimţit-o la fel de profund precum abdicarea forţată ce avea să se petreacă două luni şi ceva mai târziu.

În vara lui 1917, Kerenski era îngrijorat, pe de o parte, din cauza uneltirilor rivalilor săi de stânga, bolşevicii, care doreau să-l elimine pe fostul ţar, iar pe de altă parte, din cauza monarhiştilor încă devotaţi ce doreau să-l salveze pe Nicolae şi să-l readucă pe tron. S-a decis astfel să-i trimită pe prizionierii imperiali într-un loc sigur, la Tobolsk, un oraş siberian izolat, la mai mult de 1 500 de kilometri spre est, dincolo de munţii Ural. La 14 august, Nicolae, soţia sa şi cei cinci copii, însoţiţi de 40 de servitori, au pornit de la Ţarskoe Selo într-o călătorie de şase zile cu un tren bine păzit. Cu două zile înainte familia arestată sărbătorise cea de-a treisprezecea aniversare a lui Alexei.

„Casa cu destinaţie specială“

Avântul revoluţionar ce străbătea Rusia a dus la scurt timp la înlăturarea lui Kerenski pe motiv că ar fi protector al fostei familii imperiale. În noiembrie bolşevicii au luat puterea şi au negociat o pace separată cu Germania şi Austro-Ungaria, semnând în martie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. Printre multele probleme ce îl frământau pe noul lider, Vladimir Ilici Lenin, se număra şi cea a sorţii fostului ţar care era acum prizonierul său.

În aprilie 1918, când Armata Albă – proţaristă şi adversară a Armatei Roşii bolşevice – înainta spre Tobolsk de-a lungul căii ferate transsiberiene, Lenin a ordonat ca familia să fie mutată la Ekaterinburg, oraş aflat la capătul vestic al liniei ferate. Bolşevicii locali rechiziţionaseră, pentru Nicolae şi familia sa, 0 clădire solidă, cu două etaje, ce aparţinuse unui negustor, un anume Ipatiev, pe care au botezat-0 cu un nume de rău augur „Casa cu destinatie specială“. Etajul inferior era practic un demisol şi consta din bucătărie şi cămări; cele cinci odăi de la etaj erau alocate familiei fostului ţar, medicului lor personal, Evgheni Botkin, şi puţinilor servitori care le mai rămăseseră. Ferită de văzul lumii printr-un gard de lemn şi având geamurile văruite pentru ca nimeni să nu poata privi înăuntru sau în afară, casa era păzită în permanenţă, cu stricteţe, de către un detaşament local de bolşevici. În mare parte constituite din foşti muncitori, gărzile se aflau sub comanda lui Aleksandr Avdeev, un om primitiv şi beţiv care se delecta numindu-l pe fostul ţar „Nicolae băutorul de sânge”.

Familia şi servitorii primeau cele două mese zilnice într-o cratiţă enormă, din care, adesea, gărzile se serveau direct peste umerii mesenilor. Fostele mari ducese erau însoţite până şi la toaletă, ai cărei pereţi fuseseră acoperiţi cu desene obscene reprezentând-o pe mama lor şi Rasputin. Nicolae a fost ameninţat de către Avdeev cu munca silnică în momentul când a protestat timid împotriva acestui tratament umilitor.

Între timp, Alexei devenise atât de slăbit, încât pentru plimbarea zilnică prin gradina prăfuită tatal său trebuia să-l ducă în braţe până afară, la scaunul cu rotile. La 50 de ani, lui Nicolae începeau să-i apară primele fire albe în barbă, dar se îmbrăca întotdeauna cu grijă într-o simplă uniformă kaki de soldat.

continuare aici

Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

Aparenta victorie a democraţiei. Sfârşitul marii conflagraţii mondiale (1918) consfinţea nu numai victoria Angliei, Franţei şi Statelor Unite, ci şi 0 victorie a democraţiei. Imperiile multinaţionale, bazate pe regimuri autoritare, s-au destrămat şi locul lor a fost luat de state naţionale, care vor opta pentru sisteme politice republicane sau monarhii constituţionale. Schimbarea hărţii politice, precum şi noile raporturi de forţă central şi est-europene aveau să fie confirmate prin tratatele de pace de la Paris (1919-1920).

Europa ieşise, însă, zdruncinată din război. Atât învingătorii, cât şi învinşii, se confruntau cu grave probleme economice, sociale şi financiare. Războiul produsese pierderi umane şi materiale uriaşe: zonele care fuseseră teatre de război erau devastate; muncitorii calificaţi pieriseră pe front în bună parte; femeile care i-au înlocuit în fabrici şi uzine manifestau 0 tendinţă de emancipare, ce se va accentua în timp prin dezvoltarea mişcării feministe; efortul prelungit de război a forţat statele participante la cheltuieli care le depăşeau posibilităţile. În felul acesta, raporturile economice dintre S.U.A. şi marile puteri europene se vor modifica. Anglia şi Franţa au devenit datoare Americii, iar pieţele lor de pe alte continente vor fi pierdute în favoarea S.U.A. şi a Japoniei.

Statele Unite, ieşite mai putemice din război, s-au implicat economic în Europa, chiar dacă republicanii reveniţi la putere au adoptat 0 politică izolaţionistă. Între 1920-1933, cei trei preşedinţi republicani (Harding, Coolidge şi Hoover) au limitat intervenţia statului în economie, lăsând-o în seama oamenilor de afaceri. Sufragiul universal devine o realitate prin extinderea dreptului la vot şi pentru femei (1920).

În Franţa şi Anglia democraţia parlamentară şi-a urmat cursul, neîntrerupt de război. Apariţia Partidului Laburist face ca scena politică britanică să funcţioneze câţiva ani cu trei partide; femeilor li se acordă dreptul de vot (1918); refacerea economică s-a datorat unei remarcabile stabilităţi politice şi intervenţiei statului în economie. În ceea ce-i priveşte pe francezi, existenţa unui număr mare de partide politice a indus un anume grad de instabilitate. Formarea unor coaliţii (Blocul National şi Uniunea Naţională) aveau ca scop principal blocarea accesului la putere al extremelor politice apărute imediat după încheierea războiului.

Italia părea de neguvernat, democraţia liberală fiind în criză. Opinia publică era foarte decepţionată de rezultatul războiului, de gravitatea problemelor economice şi sociale, precum şi de instabilitatea ministerială (4 guveme în 3 ani, 1919-1922).

În Germania, după tulburările revoluţionare care l-au silit pe Wilhelm al II-lea să abdice şi să părăsească ţara, este proclamată republica parlamentară, numită Republica de la Weimar (1919). A fost desfiinţată autoritatea prinţilor, au fost acordate drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor şi a fost introdus votul universal. Ţara se stabilizează sub conducerea unei majorităţi conservatoare şi a mareşaului Hindenburg, ales preşedinte (1925).

România, unificată din punct de vedere teritorial (1918), se înscrie pe aceeaşi linie evolutivă: acordarea votului universal (1918), rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor (1921), precum şi înfiinţarea partidelor ce aparţin minorităţilor au impulsionat viaţa politică, contribuind la consolidarea democraţiei. Noile realităţi politice sunt consacrate prin Constituţia din 1923, iar dezvoltarea economică va atinge nivelul antebelic în anii următori.

În concluzie, sfârşitul Marelui Război (1918) consacra victoria democraţiei dar, în realitate, atât desfăşurarea conflictului cât şi evoluţia postbelică au impus renunţări permanente la acest ideal. Noile state din centrul şi sud-estul Europei, recunoscute prin tratatele de la Versailles, îşi simţeau frontierele vulnerabile în faţa tendinţelor revizioniste, motiv pentru care democraţia este repusă curând în discuţie. Situaţia se complică şi mai mult, ca urmare a faptului că statele învinse şi Rusia Sovietică nu luaseră parte la încheierea păcii.

Abandonarea democraţiei. După război, confruntându-se cu reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice şi negăsind soluţii în gândirea politică şi în sistemul politic democratic, multe ţări s-au orientat spre oferta totalitară.

În mod paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice 0 vor constitui frustările create de tratatele de pace. Germania, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată la plata unei uriaşe despăgubiri de război, trebuie să abandoneze orice pretenţii coloniale şi să renunţe complet la propria armată. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea Ruhrului (1923) de către  francezi. Italia, deşi se număra între statele învingătoare, este departe de a fi 0 sursă de stabilitate. Comuniştii erau autorii unor greve de proporţii (1920), iar forţele ultranaţionaliste îşi afişau violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace, care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

După victoria sovietelor în Rusia (1917), bolşevicii au instituit un regim de dictatură în numele proletariatului. În realitate, „dictatura proletariatului” însemna dictatura partidului comunist care a eliminat partidele de opoziţie şi a practicat teroarea de stat prin organe de represiune şi supraveghere a populaţiei. Economia de piaţă a fost lichidată, trecându-se la economia planificată, împreună cu 0 industrializare şi colectivizare forţată.

Admiratorii revoluţiei sovietice deveneau tot mai activi în Europa, determinând apariţia partidelor comuniste, care vor fi bine integrate în Intemaţionala Comunistă coordonată de la Moscova. În felul acesta, partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de sprijin în favoarea U.R.S.S., primul stat totalitar.

Tot după război au apărut şi mişcările fasciste, mai întâi în ţările învinse (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau nemulţumite (Italia). Mişcări cu caracter fascist au apărut şi în celelalte ţări (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, România), toate afişând un nationalism agresiv şi fiind profund antidemocratice.

Benito Mussolini

Statele totalitare au fost un produs al ideologiilor extremiste: de stânga (comunism) sau de dreapta (fascism). Apărute ca 0 reacţie la ameninţarea comunistă, regimurile totalitare de dreapta au limitat sau suprimat drepturile şi libertăţile democratice şi au eliminat din viaţa politică forţele care li se opuneau. Fascismul italian, bazat pe ideologia statului şi a naţiunii, l-a propulsat la putere pe Mussolini (1922). Punctele sale de sprijin erau mitul naţiunii unitare şi trecutul glorios al Italiei. Valorile liberale erau negate, fiind considerate vinovate de declinul statului, iar pluralismul politic era privit ca 0 sursă de divizare a naţiunii. Mussolini se dorea şeful unui stat putemic, având un control complet asupra cetăţenilor şi reprezentând interesul naţional. La baza societăţii trebuia să fie omul nou, disciplinat şi dornic de cucerire.

Hitler

Cunoscută sub numele de nazism, ideologia care l-a adus pe Adolf  Hitler la putere în Germania (1933) se baza pe puritatea rasei. Poporul german, în viziunea naziştilor, se identifica cu 0 astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială. Elementele impure şi decadente care puteau vicia puritatea rasei ariene erau evreii, ţiganii şi slavii, consideraţi rase inferioare. Un stat german putemic era, în viziunea naziştilor, singurul care putea spăla umilinţa la care fuseseră supuşi germanii la Versailles.

Stalin

În ceea ce priveşte Rusia interbelică, marea ambiţie a lui Stalin a fost să transforme U.R.S.S. într-un stat modern şi putemic. Instrumentele folosite în acest scop au fost planificarea, industrializarea şi colectivizarea forţată în agricultură, toate dublate de 0 propagandă uriaşă şi de 0 teroare organizată împotriva întregului popor.

Ca toţi dictatorii, Mussolini, Hitler şi Stalin doreau menţinerea cetăţenilor sub un control extrem de strict. Astfel, imensele aparate de propagandă puse în mişcare aveau drept scop glorificarea imaginii conducătorului suprem, precum şi 0 atentă supraveghere a tot ceea ce putea influenţa modul de gândire al oamenilor: ziarele, radioul, filmul, literatura. Liderului suprem i s-a conferit apelativul „Ducele” în ltalia şi „Fuhrer” în Germania, desemnand autoritatea absolută – conducătorul.

Daca regimurile totalitare au avut trăsături comune, au existat şi elemente specifice pe care acestea le-au cunoscut. De exemplu, stalinismul – ideologia primului regim comunist din istorie – se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul cât şi clasele sociale urmau să dispară. În cazul Germaniei, statul totalitar bazat pe superioritatea rasei trebuia să apere această comunitate de elementele impure şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi, cum acest spaţiu depăşea cu mult graniţele statului german, se ajunge la război, ca principal instrument care rezolva această situaţie.

În ce priveşte România, înfiinţarea Partidului Comunist (1921), supus Comintemului (Intemaţionala Comunistă) de la Moscova, urmată de mişcarea de factură fascistă Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), au constituit principalele forţe antidemocratice din perioada interbelică. Dacă mişcarea comunistă avea 0 pondere puţin semnificativă, în schimb, mişcarea legionară era în plină dezvoltare. Condusă de Comeliu Zelea Codreanu, numit Căpitan al mişcării, legiunea a profitat de nemulţumirea populară faţă de guvemarea partidelor tradiţionale şi a acţionat pentru menţinerea României Mari, dar a practicat şi violenţa faţă de adversarii politici şi autorităţi, ajungând chiar la asasinate: I.G. Duca, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga. În pofida acestei realităţi şi a imperfecţiunilor democraţiei româneşti, România a rezistat ofensivei totalitare până în 1938, când regele Carol al II-lea şi-a impus regimul autoritar (1938-1940), urmat apoi de dictatura militară a generalului Antonescu (1941-1944) şi, în final, de perioada regimului comunist (1947-1989). A fost perioada în care tradiţia democraţiei româneşti a fost abandonată şi mulţi oameni politici şi de cultură au fost obligaţi să-şi părăsească ţara sau să se supună riscului eliminării fizice în puşcăriile comuniste.

Lumea postbelică. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, cel italian şi cel german, dar victoria obţinută de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi din Europa de Est au avut drept consecinţă instalarea prin lovituri de forţă şi fraude electorale a unor regimuri comuniste în ţări precum Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Tot cu sprijinul direct sau indirect al U.R.S.S. comuniştii vor prelua puterea şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba.

Deşi fuseseră aliate cu Rusia Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta extinderea totalitarismului comunist. În frunte cu S.U.A., ele au trecut la un program de stăvilire (containment) a expasiunii comunismului (1947). Prin urmare, statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluand în următoarele decenii în logica noului tip de conflict –„războiul rece”. Se năştea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară a lumii: N.A.T.O. (în jurul S.U.A.) şi Pactul de la Varşovia (în jurul U.R.S.S.). Prima grupare, denumită şi „lumea liberă„, a continuat să se dezvolte pe principiile democraţiei pluraliste, iar cea de-a doua, blocul comunist totalitar – pe principiile democraţiilor populare.

Constituit ca urmare a ameninţării Armatei Roşii, blocul sovietic avea să cunoască, mai târziu, primele fisuri: revoluţia maghiară din 1956, criza cehoslovacă din 1968, precum şi fenomenul „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80. Imensa presiune economică impusă Uniunii Sovietice de cursa înarmărilor au determinat regimurile comuniste est-europene să treacă la reforme politice. Promovarea acestora de către Mihail Gorbaciov a condus nu numai la dezmembrarea blocului comunist (1989), ci şi a U.R.S.S. (1991). Era sfârşitul totalitarismului promovat de ideologia comunistă şi începutul tranziţiei spre democraţie a statelor est-europene. Se încheia, deocamdată, înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism, care a constituit una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010