Arhive etichetă: Biblia

Cine a fost Aaron?

Aaron. Frate cu Moise, mai în vârstă decât acesta cu 3 ani. Urmaş al lui Levi prin Chehat şi Amram. Cum contextul nu pomeneşte nimic de un eventual pericol semnalat în primii ani ai vieţii sale, suntem îndreptăţiţi a crede că Aaron s-a născut înainte de a fi fost proclamate teribele legi egiptene vizând omorârea băieţilor evrei.

Continuă citirea →

Regatele Iuda şi Israel

Profetul Ilie ucide un preot al lui Baal

Rivalitatea pentm tron dintre succesorii lui Solomon a dus la scindarea regatului. Chiar şi după aceasta conducătorii regatelor Iuda şi Israel s-au confruntat cu o putemică opoziţie internă, în special religioasă, dar şi cu presiuni tot mai mari venite din exterior, din partea asirienilor şi a babilonienilor.

Continuă citirea →

Religia în şcoală – Andrei Plesu

Orice trăitor în spaţiul creştinătăţii trebuie să ştie ce conţine Biblia, care este istoria creştinismului.

Se discută intens şi pasional – apropo de noua lege a învăţământului – despre obligativitatea orelor de religie în liceu. Din punctul meu de vedere, se ajunge prea rapid la concluzii mai mult sau mai puţin radicale, înainte de stabilirea premiselor. La întrebarea: „Trebuie sau nu ca religia să fie o disciplină obligatorie?” nu se poate răspunde decât după ce avem o reprezentare clară despre conţinutul acestei discipline, despre substanţa şi principiul ei.

Deocamdată, răspunsul meu ar suna, într-o primă instanţă, astfel: dacă ora de religie este administrată de un profesor ignar, rudimentar, apologetic până la furie, patriotard, chitit să demonstreze că suntem buricul pământului, xenofob, bolnav, cum ar fi spus Nietzsche, de „moralină”, atunci votez împotriva obligativităţii. Dacă ora de religie e un curs de propagandă naţională, în dispreţul oricărei alterităţi, dacă e programatic anti-culturală, anti-occidentală, ruptă cu totul de problematica veacului, atunci, de asemenea, votez împotrivă. Nu ne putem dori ca această oră să împrumute stilistica prelegerilor de învăţământ politic, cu efectul garantat al îndepărtării definitive a audienţilor de tematica ei. Nu ne putem dori un învăţământ religios de campanie, o teorie a iubirii dublată de o pragmatică a urii, adică de încruntături, sudalme şi excluziuni.

Discernământul nu se poate „educa” prin metode de front, ci prin informaţie, analiză, inteligenţă şi „bună-voire”. Opţiunea adevărată, consistentă, nu se poate întemeia decât pe o prealabilă deschidere spirituală, altfel spus pe cunoaştere şi libertate. Acesta este, de altfel, rostul însuşi al studiilor liceale: nu o prematură specializare sau înregimentare, ci instituirea unui fundament de cultură generală, pe care să se poată construi, ulterior, un edificiu intelectual, profesional, confesional, cu profil personalizat.

Or ceea ce lipseşte – atât părinţilor, cât şi copiilor de azi – e, între altele, cultura religioasă. În consecinţă, aş vota pentru obligativitatea orelor de religie, dacă ele ar însemna asimilarea bagajului elementar de cunoştinţe pe care orice om întreg trebuie să le aibă cu privire la religiile lumii şi la propria religie. Aş propune cursuri de apropriere a marilor texte revelate existente, culminând, fireşte, cu textele spaţiului în care trăim. Orice trăitor în spaţiul creştinătăţii trebuie să ştie ce conţine Biblia, care este istoria creştinismului, care sunt diferenţele dintre feluritele confesiuni creştine. Trebuie să ştie, de asemenea, sensul ritualului la care participă, uneori, rutinier şi decerebrat. Aş adăuga o serie de lecţii de tip „glosar”: elevilor li se vor explica termenii esenţiali ai vieţii religioase.

E inadmisibil ca la sfârşitul liceului să nu ştie ce înseamnă „sfintele taine”, „spovedanie”, „agneţ”, „euharistie”, „cincizecime”, „icoană” etc. Dar şi ce e cu Coranul şi cu Upanişadele, ce e un templu budist, ce sunt taoismul sau shintoismul. Faptul de a şti nu dăunează libertăţii de conştiinţă şi nu exclude credinţa, după cum faptul de a fi ignorant nu o garantează. Dar pentru ca ora de religie să arate normal, să aibă un efect formativ autentic, trebuie să avem o nouă generaţie de profesori. Ar trebui, aşadar, început cu o reformă de anvergură a învăţământului teologic, de natură să producă educatori cu adevărat competenţi. Obligativitatea orei de religie fără obligativitatea unei solide înzestrări didactice nu va produce decât bigotism sau respingere. Nu vrem nici una, nici alta.

sursa: adevarul.ro

Top 10 mistere ale Bibliei

Top 10 mistere ale Bibliei

Biblia! Exista oare in cunoasterea umana vreun obiect, vreun loc sau o persoana despre care sa se poata dezbate, acuza si povesti mai mult decat despre Biblie? Cu siguranta putine lucruri din cultura omeneasca pot egala Scripturile cand vine vorba despre istorie, legende si controverse. Biblia este un izvor de cunoastere, este piatra de temelie a crestinatatii si cartea de capatai a peste un miliard de credinciosi din toata lumea. Dar, in acelasi timp, traducerea sa din ebraica, aramaica si greaca vecche, limbajul incifrat, pasajele lipsa si modul tainic in care este scrisa, inconjoara de mister o suita de subiecte si episoade cu “atingere” divina. Zece dintre acestea se disting prin mistificarea tesuta in jurul lor.

10. SFANTUL GRAAL
Misterul: Unde este Sfantul Graal?

Potrivit mitologiei crestine, Sfantul Graal a fost amfora, vasul sau cupa folosita de catre Iisus la Cina cea de Taina, recipient despre care se spune ca ar poseda puteri miraculoase. Exista o legenda care vorbeste despre Iosif din Arimateea, un apropiat al lui Iisus si cel care i-a ingropat trupul lipsit de viata, cel care a intrat in posesia Graalului dupa ce o aparitie chiar a Mantuitorului i l-ar fi inmanat. Iosif ar fi luat vasul si le-ar fi cerut apostolilor sai sa il transporte pe teritoriul Britaniei. Credinta in Graal si interesul fata de posibilele locuri unde s-ar putea afla nu au palit niciodata. S-a presupus, de-a lungul timpului, ca el ar fi in posesia mai multor grupuri. Cele mai multe suspiciuni in acest sens le-au trezit Cavalerii Templieri, probabil pentru ca acestia se aflau la apogeul influentei lor in perioada in care povestile despre Graal au inceput sa circule.

Exista, in unele biserici, cupe asupra carora cade banuiala ca ar fi, fiecare, Graalul. Un astfel de exemplu este cel al Catedralei Sfanta Maria din Valencia, al carei Sfant Potir se crede ca ar fi fost transportat de Sfantul Petru la Roma in primul secol, si apoi in Huesca, Spania, de catre Sfantul Laurentiu, in secolul III. Potirul din Valencia prezinta unele caracteristici pentru care s-ar califica in pozitia de adevarat Graal, originile lui fiind aproximate intre secolul IV i.Ch. si sec I d.Ch., undeva in Orientul Mijlociu. Alte istorii sustin ideea ca Graalul ar fi ingropat sub Capela Roslin sau zace adanc in pivnitele Turnului Sfantului Mihail, de pe dealul Glastonbury, Marea Britanie. In acelasi timp, unele izvoare avanseaza ideea ca membrii secreti ai unei linii de sange oculte protejeaza Graalul. Totusi, poate cea mai sumbra suspiciune care planeaza in jurul acestei idei, nascuta de la forma latina a termenului „San Graal” – „Sang real”, adica „sange regal”, vizeaza existenta unor posibili urmasi ai lui Iisus Hristos, urmasi pe care i-ar mentiona chiar unele din numeroase scripturi apocrife (scripturi scrise in acelasi timp sau chiar mai devreme decat cele biblice, dar care nu au intrat in alcatuirea Bibliei). Dar aceasta ramane, pana la probe elocvente, doar o nascocire de impact a unui best-seller contemporan.

9. CHIVOTUL LEGAMANTULUI
Misterul: Unde este Chivotul Legamantului?

Chivotul Legii, cum se mai numeste artefactul mentionat in capitolul Exodului din Biblie, reprezinta cea mai importanta comoara a „Poporului Ales”. Pentru israeliti, el constituia cel mai sacru obiect de pe Pamant, creat de Dumnezeu Insusi, prin intermediul lui Moise, pe Muntele Sinai. Chivotul era un cufar masiv, poleit cu aur, lung de 118 centimetri, inalt si lat de 78 centimetri, cu o pereche de manere din lemn de o parte si de cealalta si cu doi heruvimi din aur dispusi fata in fata, cu aripile intinse, deasupra capacului. Cufarul trebuia sa adaposteasca relicvele sacre, printre care cele doua table de piatra pe care erau scrise Cele Zece Porunci si un vas cu mana din cer, care cazuse spre hrana evreilor in pustie, dupa ce trecusera Marea Rosie, cand au fost eliberati din robia Egiptului. Ierusalimul, capitala regatului israelian si casa Templului lui Solomon, era si locul in care era gazduit Chivotul Legamantului.

In 607 i.Hr orasul a fost jefuit de catre babilonieni, sute de mii de evrei fiind ucisi. 70 de ani mai tarziu, cand israelitii s-au intors in cetate, Chivotul disparuse. De atunci, nu se stie sigur ce s-a intamplat cu acesta relicva nepretuita, iar diferitele zvonuri au fost alimentate numai de speculatii. Dintre acestea, cea mai raspandita este cea conform careia Chivotul ar fi fost ascuns de catre israeliti inainte de a fugi din oras, odata cu ocupatia babilonienilor. Locatiile posibile se spune ca ar fi Muntele Nebo din Egipt sau Etiopia. Intrebarea este, insa, daca chivotul fusese ascuns de catre israeliti, de ce acestia nu l-au recuperat cand s-au intors sa-si reconstruiasca orasul?In ciuda lipsei unor dovezi istorice, credinta ortodocsilor etiopieni in Chivotul din Aksum continua sa fie puternica. Conform legendei, in imensul sit funerar al regilor de la Aksum a fost ascuns Chivotul Legii, comoara cea mai de pret a Israelului. Vechi de peste 1.700 de ani si inalt de 24 de metri, Obeliscul din Aksum, in care se presupune ca se afla Chivotul, cantareste nu mai putin de 100 de tone. Misterul ridicarii absolut incredibile a obeliscului i-a facut pe multi sa lanseze fel de fel de teorii, care mai de care mai fantasmagorice. Insa, nici pana in ziua de azi, arhelogii nu au putut explora in intregime labirintul subteran aflat sub colosul de granit. Pe langa acestea, oamenii de stiinta din zilele noastre nu au reusit sa isi explice de ce labirintul subteran e pazit atit de strasnic de capcane mortale pentru oricine incearca sa exploreze tunelurile. Unii cred ca chivotul a fost distrus de catre babilonieni, in timp ce credinta altora este ca insusi Dumnezeu a ascuns chivotul printr-o interventie divina si ca artefactul va fi gasit doar de catre cei drepti. Dat fiind ca nu exista nicio mentiune despre distrugerea acestuia, oamenii nu au incetat nici pana astazi sa-l caute si sa incerce dezlegarea marelui mister.

8. SODOMA SI GOMORA
Misterul: Au fost orase reale? Si daca da, unde se se aflau?

Pentru pacatele si murdaria morala a locuitorilor lor, Sodoma, Gomora, Adma si Zeboim au fost distruse prin „foc si pucioasa venita de la Dumnezeu din ceruri” (Geneza 19:24-25). In crestinism si in islam, numele celor doua orase au devenit sinonime cu pacatul total, impardonabil, iar caderea lor se confunda cu manifestarea proverbiala a maniei Domnului. Totusi, existenta istorica a Sodomei si a Gomorei este, inca, un subiect de dezbatere in radul arheologilor. Biblia le indica amplasarea undeva in apropierea Marii Moarte. Posibili candidati devin, in aceasta situatie, siturile descoperite sau vizitate de arheologii Walter E. Rast si R Thomas Schaub in 1973, intre care se numara si Bab edh-Dhra, excavat in 1965 de catre arheologul Paul Lapp.

Alte posibilitati includ regiunile Numeira, es-Safi, Feifeh si Khanazir, care au fost si ele vizitate de Schaub si Rast. Toate aceste situri se afla in apropierea Marii Moarte, prezinta urme de arsuri si de sulf pe multe din pietre si sunt caracterizate, se pare, de o incetare subita a popularii catre finalul Epocii timpurii a Bronzului. La sud de Marea Moarta se afla un munte cunoscut ca Muntele Sodoma. Amplasarea celor cinci orase despre care se spune ca au fost distruse odata cu Sodoma si Gomora a fost stabilita prin realizarea unor harti cu ajutorul satelitilor, prin identificarea formelor geometrice, in special rectangulare. Peretii oraselor descoperite in aceste locuri si casele dintre ei au dimensiuni substantiale, indicand faptul ca oameni de mare statura au populat candva aceste locuri. Chiar si urmele unui ziggurat (piramida in scari) au fost gasite,alaturi de forme similare ca forma Sfinxului din Egipt se afla in regiune. S-au gasit aici sute de formatiuni sulfuroase, pietre compuse din pura pudra de sulf. Supuse testelor celor mai mari experti vulcanologi, s-a confirmat ca nicaieri in alta parte a lumii, chiar in preajma vulcanilor activi, nu s-au mai gasit pietre de asemenea compozitie.

7. GRADINA EDENULUI
Misterul: Unde se afla Gradina Edenului?

In timp ce majoritatea teologilor si initiatilor „biblici” considera ca pasajul care istoriseste despre Gradina Edenului este, cel mai probabil, simbolic, altii sunt de parere ca locul a existat intr-adevar, chiar aici, pe Pamant. Mai mult, Biblia ar oferi unele indicii destul de clare cu referire la locatia sa exacta. Aceasta convingere a condus la organizarea multor incercari de a localiza Gradina. Povestea creatiei din Geneza mentioneaza amplasarea geografica atat a Edenului, gradina celor patru rauri biblice (Pison, Gihon, Tigru si Eufrat), cat si a celor trei regiuni biblice ( Havila, Asiria si Kush).

Exista ipoteze ce indica pozitia Edenului fie in zona izvoarelor raurilor Tigru si Eufrat, la nord de Mesopotamia, fie in Iraq, in Africa, ori in Golful Persic. In timp ce adevarata locatie ramane un mister, exista un amanunt fascinant al povestii: Etiopia este mentionata ca fiind in apropierea sau imprejmuind Gradina Edenului in Geneza 2:13 ( „Si numele celui de-al doilea rau este Gehon, acelasi care a urzit taramul Etiopiei”). Inca din 1974, paleontologii au excavat prin sase milioane de ani de viata si au conchis ca Etiopia poate fi declarata locatia stiintifica a originilor umane, o adevarata Gradina a Edenului, din perspectiva Stiintei.


6. CODURILE BIBLICE
Misterul: Biblia pare sa contina mesaje incifrate; este o coincidenta?

„Iar tu Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul lumii”, Daniel, 12:4. Cercetarile unor oameni de stiinta au confirmat, in ultimii ani, o ipoteza care sustinea ca in Biblie exista inclus, pe langa indrumarile spirituale evidente, si un anumit cod secret care poate dezvalui evenimente care au avut si vor avea loc cu mii de ani dupa scrierea Bibliei. Codul biblic a fost descoperit in Vechiul Testament din versiunea originala a Bibliei, scrisa in limba ebraica. Autorul acestei descoperiri este dr. Eliyahu Rips, unul dintre cei mai mari experti din lume in teoria grupurilor, aflata la baza fizicii cuantice. Descoperirea lui Rips a fost confirmata de matematicieni de renume de la Harvard, Yale si Universitatea Ebraica. La 1 septembrie 1994, prim-ministrul israelian Ytzhak Rabin era avertizat printr-o scrisoare a unui matematician evreu ca numele sau a fost decodificat din textul Bibliei, alaturi de sintagma „criminal va asasina”. Mesajul a fost ignorat. La 4 noiembrie 1995, Rabin a fost ucis cu un glont in spate de catre un individ care se credea investit cu o misiune divina. Este vorba despre o asasinare codificata in Biblie cu peste 2000 de ani in urma?

In urma evenimentului, o intreaga serie de alte episoade descifrate explicit din Biblie s-au adeverit. Teoria lui Rips despre codul biblic considera Biblia ca o gigantica grila de cuvinte incrucisate. Pentru a gasi codul, Rips a eliminat toate spatiile dintre cuvinte si a transformat intreaga Biblie originala intr-un sir continuu de litere, cuprinzand 304.805 caractere. Informatiile sunt obtinute prin selectarea fiecarei a N-a litera, unde N are o valoare precisa si corespunzator aleasa. Un exemplu simplu ar fi urmatorul: avem propozitia „Cum sa obtii date”, pe care o compactam si ea devine „cumsaobtiidate”, din care vom selecta, incepand cu prima, fiecare a cincea litera – „CumsaObtiiDate” si rezulta astfel cuvantul „cod””. Cu ajutorul unui calculator, sunt cautate in aceasta matrice formata de textul biblic adus in forma descrisa mai sus, cuvinte si fraze ascunse de condurile de intervale. Se incepe de la prima litera a Bibliei si se cauta pentru fiecare secventa de intervale posibila cuvintele solicitate, descifrate cu intervale de una, doua, trei litere etc., pana la cateva mii. Apoi se repeta aceeasi operatie de cautare incepand de la cea de-a doua litera si continuand astfel pana la ultima litera a Bibliei.

5. TRIBURILE PIERDUTE
Misterul: Ce s-a intamplat cu Cele Zece Triburi Pierdute ale Lui Israel?

Inca de cand asirienii au exilat triburile pierdute ale lui Israel, in secolul VIII i.Chr., misterul continuarii vietii lor din acel moment s-a adancit cu timpul, fara a se fi elucidat vreodata. Unde s-au dus? Sunt legitime declaratiile unor grupuri contemporane, care pretind ca descind direct din Triburile Pierdute? Cu mai bine de 2.700 de ani in urma, asirienii au exilat cele zece triburi din Regatul lui Israel. In anii 722-721 i.Ch., Cele Zece Triburi care compuneau Regatul nordic al Israelului au disparut. Cucerite de regele asirian Shalmaneser V, au fost exilate catre Mesopotamia superioara si Medes, Siria si Iraq din zilele noastre. Cele Zece Triburi nu au mai fost vazute de atunci. Sau nu e chiar asa? Iacob, fiul Patriarhului Abraham, a fost redenumit Israel atunci cand Dumnezeu i s-a revelat in timp ce acesta parasea Padn-Aram, si l-a binecuvantat. Iacob a avut 12 fii, dintre care fiecare a devenit tatal cate unuia dintre cele douasprezece triburi ale lui Israel: Reuven, Shimon, Levi, Yehuda, Issachar, Zevulun, Dan, Naphtali, Gad, Asher, Joseph, Benjamin.

In Tara lui Canaan, fiecare dintre cele 12 triburi israelite a intemeiat cate o regiune diferita de o parte si de cealalta a Raului Iordan. Dupa o perioada mai indelungata, o monarhie a fost stabilita, dar odata cu moartea Regelui Solomon, statul a fost divizat in doua. Triburile s-au despartit pe linii politice si teritoriale, cu Judah si Benjamin in sud, loiali casei Davidiene, si restul triburilor in nord, conduse prin succesiune monarhica. Triburile sudice constituie radacinile istorice ale celor mai multi evrei asa cum sunt ei cunoscuti astazi. Iar cele Zece Triburi ale Regatului Nordic? Se pare ca au fost eliminate pentru eternitate. Dar profetul Ezekiel a visat la un viitor diferit: „Ii voi lua pe fii lui Israel si ii voi aduna de o parte si aduce pe pamantul lor. Si nu vor mai fi impartiti in doua regate”. Peste secole si continente, cuvintele profetice au sadit in sufletele evreilor ideea ca cei din aceeasi semintie vor fi readusi laolalta si vor reconstrui regatul Domnului. Dar intai, cele Zece Triburi Pierdute trebuie sa fie gasite. Exista unele izvoare care atesta ca urmasi ai acestor triburi ar fi fost gasiti in Persia si in peninsula Araba de catre Benjamin din Tudela, fiul lui Jonah, care in 1165 s-a angajat intr-un periplu prin lume, vizitand cu predilectie comunitatile evreiesti. Totusi, raman numai presupuneri.

4. FARAONUL EXODULUI
Misterul: Cine a fost faraonul Exodului?


Este limpede ca acest atribut ii apartine faraonului care stapanea Egiptul Antic in perioada cand Moise a despartit apele Marii Rosii si si-a condus poporul catre libertate, in ceea ce a ramas cunoscut drept Exodul. Dar cine anume a fost acest faraon, dat fiind faptul ca in acest episod din Biblie nu i se atribuie o identitate concreta? In mod logic, pare relativ usor de dedus, facand o paralela intre momentul Exodului si faraonul Egiptului de la acea vreme. Insa si asupra Exodului planeaza dispute privind data exacta a evenimentului biblic. Cercetatorii au conchis, descifrand incadrarea cronologica sugerata in Regi 6:1, ca Scripturile ar avansa anul 1445 i.Chr. ca an al Exodului. Daca informatia este corecta, acesta s-a intamplat in cel de-al treilea an de domnie al faraonului Amenhotep al II-lea.

Totusi, conform unor informatii suplimentare din Vechiul Testament, reiese ca predecesorul lui Amenhotep, Thutmose al III-lea ar fi singurul faraon din intervalul cronologic specificat in Regi 6:1 care ar fi stapanit suficient de mult (54 de ani) incat sa fie pe tron in momentul plecarii lui Moise si sa moara la scurt timp dupa intoarcerea acestuia in Egipt. Aceasta ar insemna ca Thutmose III sa fie faraonul Opresiunii, iar Amenhotep II faraonul Exodului. Cea mai comuna imagine inchipuita in cultura populara este cea a lui Ramses cel Mare, ca fiind faraonul mentionat in Vechiul Testament, desi nu esta dovezi documentare sau arheologice ca acesta ar fi avut de a face cu Molimele Egiptului sau ca i-ar fi urmarit pe sclavii evrei in timp ce fugeau din Egipt. Ar mai plana o oarecare banuiala si asupra lui Merneptah, in forma unui poem al asa-numitului Israel Stale: „Israel a fost sters de pe fata pamantului…semintia lui nu mai exista”. Totusi, nu se poate spune ca reiese din aceasta fraza vreo evidenta care sa sustina ferm identitatea unui anume faraon in pozitia celui din timpul Exodului.


3. ARCA LUI NOE
Misterul: Unde este Arca lui Noe?

Cel tarziu din vremea lui Eusebiu din Cezareea ( 275 – 339 d.Hr.), episcop in Palestina, teolog, apologet si istoric al Bisericii crestine, pana in zilele noastre, ramasitele fizice ale Arcei lui Noe au facut subiectul fascinatiei si cautarea lor un important domeniu de activitate atat pentru crestini, cat si pentru evrei si musulmani. Pana recent, in ciuda oricaror pretinse observari si expeditii, nicio dovada fizica a arcei nu a putut fi descoperita. Aceasta cautare a primit stigma de „vanatoare de vrajitoare” din partea catorva arheologi. Cautatorii arcei au avut putine indicii care sa-i ghideze spre artefact, dincolo de mentiunea din Geneza a „muntilor din Ararat”. Pana la inceputul secolului XXI, doua candidate principale pentru explorare au iesit la suprafata: asa-numita anomalie Ararat, in apropierea varfului muntelui Ararat ( denumita „anomalie” deoarece era pana recent doar o imagine aeriana si din satelit care arata ca o zona innegrita a zapezilor si a ghetii de pe varf) si situl de la Durupinar, in apropierea de Dogubayazit, la 29 kilometri sud de Marele varf Ararat.

Totusi, de curand, un grup de exploratori chinezi si turci aflati in cautarea relicvelor biblice a anuntat ca este posibil sa fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4.000 de metri, pe Muntele Ararat din Turcia. Echipa sustine ca a colectat specimene din lemn dintr-o structura de pe Muntele Ararat, aflat in estul Turciei, carora datarea cu radiocarbon le-a stabilit originile in urma cu 4.800 de ani, o perioada ce coincide cu cea in care se crede ca a avut loc Potopul lui Noe. „Nu suntem 100% siguri ca este vorba despre Arca dar, in proportie de 99,9%, despre ea este vorba”, a declarat Yeung Wing-Cheung, un realizator de documentare din Hong Kong si membru al echipei de 15 oameni aflata pe urmele Arcei lui Noe. Structura descoperita de parteneriatul chinezo-turc avea cateva compartimente, dintre care unele contineau custi din lemn, in care se crede ca erau tinute animalele. Oficialii locali turci vor solicita guvernului de la Ankara sa aplice pentru statutul de Patrimoniu International UNESCO, astfel incat situl recent descoperit sa fie protejat in timp ce sapaturile arheologice vor fi performate in jurul sau. Conform povestii biblice cuprinsa in Vechiul Testament, Dumnezeu a decis sa reverse un potop asupra Pamantului dupa ce a vazut cat era de decazut si i-a spus lui Noe sa construiasca o arca, unde sa ofere adapost cate unei perechi din fiecare specie de animal. Dupa ce apele potopului s-au retras, spune Biblia, arca a ramas incremenita pe un munte. Multi cred ca Muntele Ararat, cel mai inalt punct din regiunea in care se afla, este locul unde Arca lui Noe si ocupantii sai au revenit pe sol.

2. SARPELE ISPITITOR
Mister: Cum aratau animalele inaintea Pacatului Originar? Dar omul?

„Zis-a Domnul Dumnezeu catre sarpe: „Pentru ca ai facut aceasta, blestemat sa fii intre toate animalele si intre toate fiarele campului; pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!” (Geneza, 3:14). Fragmentul „pe pantacele tau sa te tarasti”, rostit ca o pedeapsa din partea Creatorului, face destul de evident faptul ca inaintea acestei osande, sarpele, asa cum il stim astazi, arata altfel sau, cel putin, dispunea de un alt mijloc de locomotie. Care sa fi fost acesta?

Avea oare sarpele aripi si zbura, inainte sa fie condamnat la o viata de taratoare, sau macar niste membre cu ajutorul carora se deplasa pe pamant, asemenea soparlelor? Date fiind forma si dimensiunile serpilor, indiferent de specia lor de provenienta, este destul de greu de imaginat ca ar fi avut aripi sau chiar picioare. In cel mai bun caz, puteau arata ca niste miriapozi, dar cu siguranta nici aceasta caracteristica locomotorie nu le-ar fi inlesnit intr-un mod deosebit deplasarea, astfel incat privarea de zecile de picioruse sa vina ca o damnare.


1. FUGA LUI CAIN
Misterul: Mai existau si alti oameni pe Pamant in afara de Adam, Eva, Cain si Abel? Cine i-a facut?

„De ma izgonesti acum din pamantul acesta, ma voi ascunde de la fata Ta si voi fi zbuciumat si fugar pe pamant, si oricine ma va intalni ma va ucide. Si i-a zis Domnul Dumnezeu: „Nu asa, ci tot cel ce va ucide pe Cain inseptit se va pedepsi”. Si a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care il va intalni sa nu-l omoare. Si s-a dus Cain de la fata lui Dumnezeu si a locuit in tinutul Nod, la rasarit de Eden. Dupa aceea a cunoscut Cain pe femeia sa si ea, zamislind, a nascut pe Enoh. Iar lui Enoh i s-a nascut Irad”, Geneza (4:14-18). Prima parte a acestei insiruiri de versete doar ridica intrebari si lasa loc de speculatii. O analiza foarte riguroasa poate genera o dezbatere pornind de la sintagmele „oricine ma va intalni” si „tot cel ce va ucide pe Cain”, in conditiile in care Adam, Eva si Cain erau singurii oameni de pe Pamant, deducand din informatiile biblice de pana la acel moment. Dar, cu destula indulgenta, se poate considera ca atat Dumnezeu cat si Cain faceau referire la Adam, Eva si animalele de pe Pamant prin cuvantul „oricine”, chiar daca pare nefiresc.

Dar faptul ca, plecand dupa ce l-a ucis pe Abel, Cain s-a dus in tinutul Nod, despre a carui construire de catre Dumnezeu nu se mentioneaza nimic in prealabil, iar acolo si-a gasit pereche o femeie, cu care a avut un fiu care, la randul lui, a devenit parinte, pune la indoiala foarte multe premise originare. Atat tinutul Nod, care nu avea de ce sa fie catalogat astfel daca nu era populat si deci format de cineva, cat si sotia lui Cain sunt doua elemente extrem de controversate, care, oricum ar fi interpretate, avanseaza ideea ca in afara perechii originare, Adam si Eva, care i-au zamislit pe Cain si Abel, mai existau oameni, despre a caror existenta nu se mentioneaza nimic in versetele de inceput, din Geneza. Chiar daca ar fi sa acceptam ideea ca acestia erau tot copii ai lui Adam si ai Evei, incrucisarea lui Cain cu o femeie ar fi insemnat legatura cosangvinica cu nici mai mult nici mai putin decat sora lui.

Nu stim nimic despre femeia cu care a avut copii Cain, insa un episod incestuos, fara nicio mustrare sau pedeapsa divina ulterioara – cel putin mentionata in Biblie – este prezentat foarte explicit in Vechiul Testament. Dupa episodul Sodoma si Gomora, singurul drept credincios si supravietuitor este Lot si cele doua fiice ale sale. Imediat dupa distrugerea celor doua orase: „Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi sa aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele două fete ale sale. Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai mică: „Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!” Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea. Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai tânără: „Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!” Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a culcat ea, nici când s-a sculat ea. Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor. Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus numele Moab, zicând: „Este din tatăl meu”. Acesta e tatăl Moabiţilor, care sunt şi astăzi. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: „Acesta-i fiul neamului meu”. Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi.”
Geneza 19:30-38

sursa: descopera.ro

Istoria presei de tipar

Germanul Johannes Gutenberg este considerat în general inventatorul presei de tipar, precum şi al îmbunătăţirilor ce au favorizat dezvoltarea tipografiei: matrici ajustabile şi compartimentate, precum şi folosirea plumbului pentru confecţionarea unor caractere rezistente, identice şi în serie mare. Dar cine a fost Gutenberg? Ce ştim despre el?

Johannes Gutenberg

Johannes Gensfleisch, cunoscut sub numele de Gutenberg, după o mică proprietate la ţară a familiei sale, s-a născut la Mainz, într-o familie    înstărită, care juca un rol de seamă în micul oraş de pe Rin. După o copilărie despre care nu ştim mare lucru, dar despre care putem presupune că a fost relativ lipsită de griji, odată ajuns la vârsta adolescenţei, Gutenberg a trebuit să asiste la confruntările civile din oraşul său natal între vechile familii patriciene şi breslele meşteşugăreşti în ascensiune. Tatăl său, Friele Gensfleisch, a trebuit să plece în exil între anii 1411-1413. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu tânărul Johannes Gutenberg în anul 1428, când a trebuit să se refugieze la Strasbourg. Aici, Gutenberg, a cărui familie fusese implicată la Mainz în emisiunile monetare locale, a intrat în rândurile breslei meşterilor care prelucrau metalele. Câţiva ani mai târziu, probabil prin 1444, în urma morţii fratelui său, Gutenberg s-a întors la Mainz, unde îşi continuă experimentele tehnice, pe care le orientează ferm în direcţia tipăririi unor texte scrise.

De fapt, care erau dificultăţile pe care trebuia să le surmonteze cel care dorea să tipărească scrieri de mai mari dimensiuni? Metodele de imprimare utilizate până la Gutenberg foloseau o matriţă compactă pentru fiecare imprimare; cel mult se ştanţau unele casete distincte pentru textele care însoţeau ilustraţiile gravate. În felul acesta însă, îndreptarea erorilor presupunea refacerea întregii matriţe, iar posibilităţile de adaptare şi refolosire a materialelor erau nule. De aceea Gutenberg a avut ideea de a folosi caractere mobile, reprezentând fiecare câte o literă sau un semn grafic. Culesul textelor nu era dificil în sine, cu atât mai mult cu cât Gutenberg a introdus casetele de litere, fiecare literă având câte un compartiment propriu. Problemele cele mari apăreau la alinierea literelor pe rânduri şi la calcularea lungimii rândurilor, astfel încât acestea să fie aliniate frumos atât la dreapta, cât si la stânga.

Astăzi este imposibil să reconstituim exact ordinea în care Gutenberg a rezolvat toate aceste probleme tehnice. Ceea ce putem doar presupune este că în momentul întoarcerii la Mainz el era destul de avansat în găsirea solutiilor, pentru că doar un an mai târziu, în 1445, el tipăreşte un fragment din Cartea Sibilelor, de fapt o poezie germană din secolul al XIV-lea. Că era doar o încercare este limpede şi după forma încă rudimentară a literelor folosite. Urmează fragmente din gramatica lui Aelius Donatus, apoi un calendar astronomic pe anul 1448, o bulă papală contra otomanilor şi chiar formulare pentru indulgenţe din anul 1454, lucrări de mici dimensiuni, care permit să urmărim ameliorarea treptată a formei literelor şi perfecţionarea tehnicii tipografice. În acest timp, Gutenberg avea însă un mare proiect, menit să impună categoric în ochii contemporanilor superioritatea noii tehnici faţă de mai vechiul meşteşug al copierii manuale a manuscriselor. Este vorba despre editarea Bibliei, cartea fundamentală a Creştinătăţii. Biblia este însă un text de dimensiuni apreciabile, a carui culegere lua timp mult şi cerea mari cantităţi de materiale. Cum resursele finanaciare ale lui Gutenberg nu ajungeau pentru aceasta, în 1448 el a contractat un prim împrumut de 180 de florini renani, garantat de o rudă a sa, Arnoldt Gelthus. Împrumutul s-a dovedit însă neîndestulător. A fost urmat în 1450 şi 1452 de alte două de câte 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului, pe care a trebuit în schimb să-l ia ca asociat în afacerea sa. Sumele erau deja uriaşe, dacă avem în vedere că o proprietate funciară de 150 pogoane lângă Mainz valora în acea vreme circa 400 de florini renani. Banii obţinuţi de la Fust i-au îngăduit lui Gutenberg să-şi ducă proiectul aproape până la capăt. Aproape până la capăt, pentru că atunci când marea operă era aproape gata, în noiembrie 1455, Fust profită de faptul că datoria era scadentă şi solicită rambursarea banilor. Cum Gutenberg nu dispunea de banii necesari, este silit să-i cedeze lui Fust partea sa din asociaţia de tipărire a Bibliei. Fust preia întreaga afacere şi ajutat de Peter Schöffer, care fusese calfa lui Gutenberg, duce la bun sfârşit tipărirea Bibliei cu 42 de rânduri, cândva înainte de august 1456.

Gutenberg şi presa de tipar

Biblia cu 42 de rânduri” este cu adevărat o bijuterie a artei tipografice. Ea cuprinde 2 volume de mari dimensiuni (in folio), cu un total de 741 de pagini şi aproximativ 2 500 000 de semne tipografice. Culegerea şi punerea în pagină sunt deosebit de îngrijite, forma literelor elegantă, corectitudinea tipografică desăvârşită, astfel încât ea putea rivaliza din punct de vedere calitativ cu cele mai pretenţioase manuscrise ale vremii. Într-un fel, tocmai această perfecţiune monumentală a fost cea care l-a pierdut pe Gutenberg. Ea a prelungit durata tipăririi şi a mărit costurile, făcând ca un exemplar tipărit să fie aproape la fel de scump ca unul manuscris. În acelaşi timp, desfacerea pe piaţă a celor 200 de exemplare, tipărite unele pe hârtie şi altele pe pergament, şi care costau foarte mult, nu era o operaţiune simplă şi rapidă.

După această experienţă frustrantă, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografică. El izbutise să păstreze poansoanele pentru mai vechile tipuri de litere, cu care a tipărit în serviciul lui Konrad Humery, sindic din Mainz şi vechi cunoscut al său, o nouă ediţie a Bibliei (Biblia cu 36 de rânduri realizată în 1458-1460), precum şi un Catolicon, care reproduce enciclopedia latină a lui Balbus de Janua din 1286. În 1462 activitatea sa tipografică a fost întreruptă de cucerirea brutală a Mainz-ului de catre nou-numitul arhiepiscop, Adolf de Nassau. Exilat temporar împreună cu un mare număr de alţi cetăţeni, Gutenberg a primit totuşi permisiunea să se reîntoarcă la Mainz. În 1465 a fost acceptat printre curtenii arhiepiscopului, primind şi o pensie care l-a ferit de griji materiale în ultimii săi ani de viaţă. A murit la 3 februarie 1468 la Mainz.

Procesul din 1455, când Gutenberg a fost deposedat de prima sa tipografie şi de marea sa operă, ”Biblia cu 42 de rânduri”, a însemnat totodată eşecul oricărei încercări de a păstra monopolul noii invenţii. Johannes Fust, ajutat de Peter Schöffer, care i-a devenit şi ginere, a continuat activitatea în vechiul atelier al lui Gutenberg, orientându-se rapid spre scrieri mai mici şi cu utilitate practică indiscutabilă. Arta tipografică s-a răspândit rapid şi în afara Mainz-ului. Mai întâi la Strasbourg în 1458, unde primul tipograf a fost Johann Mentelin, un giuvaergiu care probabil îl cunostea pe Gutenberg din timpul şederii sale în acest oraş. Apoi la Bamberg, unde începând din 1460 a lucrat Albrecht Pfister, care a putut folosi unele dintre vechile litere ale lui Gutenberg. Ocuparea Mainz-ului de către Adolf de Nassau, soldată cu uciderea mai multor sute de cetăţeni şi cu desfiinţarea vechilor libertăţi urbane, a prilejuit exodul multora dintre ucenicii lui Gutenberg şi Schöffer, care au luat cu ei atât cunoştinţele tehnice dobândite la Mainz, cât şi unele dintre materiale, în primul rând poansoane pentru litere. Din acest moment, tehnica tiparului se difuzează cu rapiditate.

Biblia lui Gutenberg

Tipografiile se înfiinţează atât în marile centre universitare, unde exista o cerere masivă şi sigură de carte, cât şi în alte orase, care puteau oferi condiţii favorabile de producţie şi oportunităţi de desfacere a mărfii. Amintim acum, fără pretenţia de a da o listă completă, oraşe precum Köln (1466), Basel (1467), Augsburg (1468), Veneţia (1469), Paris, Nürnberg şi Utrecht (toate în 1470), Milano, Napoli şi Florenţa (1471), Lyon, Valencia şi Buda (1473), Cracovia şi Bruges (1474), Lübeck (1475), Londra (1480), Stockholm (1483) etc. În 1480 funcţionau deja ateliere tipografice în mai mult de 100 oraşe, şi fenomenul continua să se răspândească.

În spaţiul românesc, tiparul a fost introdus după 1500. Ieromonahul Macarie, care a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, a început această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tipărită a fost în 1508, Liturghierul lui Macarie. I-a urmat Octoih slavon, 1510 şi Tetraevanghel slavon, 1512. Cele trei scrieri tipărite de Macarie s-au răspândit atât în ţările române, cât şi în mănăstiri din Balcani şi biblioteci din Europa. Ele sunt de format in 4, cu 15-22 rânduri pe pagină, fără foaie de titlu (ca şi manuscrisele şi incunabulele) şi cu caiete numerotate cu litere chirilice. Aceste tipărituri sunt armonios lucrate, cu text în două culori, cu iniţiale şi frontispicii ornate cu motive geometrice şi florale. Au continuat acest frumos meşteşug Dimitrie Liubavici şi Moise, tipărind între 1545-1551 alte cinci cărţi cu subiect religios: Molitvenic, Apostol – 2 ediţii, Minei, Evangheliar. În Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeaşi perioadă, a tipărit la Sibiu Catehism românesc, Tetraevanghel slavon şi un alt Tetraevanghel slavo-român. Între 1557-1582 diaconul Coresi dezvoltă cultura scrisă în limba română, făcând din Braşov, un puternic centru editorial. Coresi şi ucenicii săi au tipărit aici aproximativ 40 de volume.

La Moscova tiparul ajunge abia în 1553, după ce în 1539 fusese instalată prima tipografie dincolo de Atlantic, în Mexic. Tiparul era pe cale să cucerească lumea, deşi întinse teritorii, îndeosebi cele rămase în afara creştinătăţii, îi rămâneau încă străine.  Dacă este să facem un prim bilanţ, până la sfârşitul secolului al XV-lea s-au tipărit circa 40 000 de titluri, de obicei în ediţii de câte 200-300 de exemplare. Majoritatea cărţilor aveau subiecte religioase părţi ale Bibliei, lucrări de cult, comentarii teologice sau vieţi ale sfinţilor, dar alături de acestea se impun şi ediţii ale anticilor, lucrări literare, opere juridice, descrieri geografice, calendare etc. Dintre cărţile tipărite înainte de 1500 şi cunoscute în mod obişnuit sub numele de “incunabule”, 40% au fost editate în Italia, 30% în Germania, 15% în Franta şi doar 15% în restul Europei.

După 1500 progresul a continuat. Procedurile tehnice s-au perfecţionat, ajungându-se totodată la o adâncire a diviziunii muncii, prin desprinderea unor activităţi, cum ar fi producerea hârtiei şi turnarea literelor. Totodată, Reforma religioasă a mărit piaţa pentru cartea religioasă, iar tiparul a fost un factor decisiv în difuzarea ideilor reformatoare. S-a afirmat chiar că recursul la răspândirea prin intermediul tiparului a ideilor sale l-a ferit pe Luther de soarta care-l lovise un secol mai devreme pe Jan Hus. Inventarea tiparului cu caractere mobile a îngăduit scăderea considerabilă a costurilor producerii textelor scrise. A permis totodată o standardizare superioară a acestor texte, care în faza copierii manuscrise cunoşteau însemnate variaţii în funcţie de copist. În felul acesta a fost asigurată victoria scrisului asupra oralităţii, mai întâi la oraşe, apoi, din secolele XVIII-XIX, şi în lumea satelor.

Într-o carte celebră, Marshall McLuhan a considerat că inventarea tiparului a determinat intrarea omenirii în ceea ce el a numit „galaxia Gutenberg”. Scrierea standardizată îngăduia diseminarea rapidă a cunoştinţelor şi totodată modela mintea umană, îndreptând-o pe calea abstracţiunii şi generalizării, adică pe calea dezvoltării gândirii ştiinţifice moderne. Capacitatea de acţiune a oamenilor asupra mediului era astfel potenţată exponenţial, cu toate avantajele şi riscurile ce decurg din aceasta. Iar textul tipărit, sub forma de carte sau în diverse alte ipostaze, a devenit tovarăşul nostru de viaţă, de care nu putem concepe să ne lipsim nici măcar astăzi, în perioada de afirmare a mijloacelor de comunicare audio-vizuale.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004